Ştefan Octavian Iosif

Către lună

Lună, tu, care te duci peste zi,
O, ce se-ntâmplă cu tine?
Spune, crăiasă a nopţilor şi
Candelă a nopţilor line!

Torţă de-argint ce spânzură-n cer
Tristă, şi palidă liră.
Taină a nopţii, vrajă, mister,
Cântec în somn ce suspină!

Tu, ce ningi floare de-argint pe alei
Şi argintoase prin ramuri,
Faci ca să picure ploi pe scântei,
Pui poleială pe geamuri.

Tu, ce-n frumoasele nopţi de florar
Şi-n drăgăstoasa lui lună,
Când îşi recapătă versul ei clar
Privighetoarea nebună,

Tu, care spânzuri o candelă sus,
Albă în noaptea cea sumbră,
Şi luminezi pe divinul Isus,
Chipu-i ce luce din umbră,

Tu, ce pe vârfuri de brazi îţi strecori
Horbota, albă podoabă,
Duci în genune albastrele flori
Care pălesc prea degrabă.

Tu, care rătăcitoare năluci
Faci să umble-n portaluri,
Negre fantome aduci la răscruci,
Farmec urzeşti peste valuri.

Tu, care tremuri pe ape uşor
Horbotă albastră şi fină,
Faci un palat strălucit dintr-un nor
Şi îl inunzi în lumină.

Tu, întristatul, tăcutul străjer,
Crai trist de veghe, când ţie
Stelele-ţi spun poveşti de mister,
Tainice-n pacea târzie.

Înger de pază cu braţ de argint,
Crainic al nopţii senine,
Scuturi în orice ascuns labirint
Dulce parfum de verbine.

Tu, ce ne porţi pe drumuri pustii
Până la graniţa zării
Şi străluceşti peste dealuri, câmpii
Şi ape pustii ale mării...

Tu, ce străbaţi printr-un nour încet
Ca prin tăcute palate,
Tristă şi pală, ca Lady Macbeth,
Ganguri întunecate.

Tu, care tremuri pe trestii şi-arunci
Firele lungi de beteală
Şi rătăceşti prin văi şi pe lunci
Tristă şi alb-ideală.

Tu, ce fecioarele mi le-ncununi
Cu diademe de rază
Şi te-adânceşti printre negre genuni
Unde Satana veghează.

Sunet al nopţii, duh protector!
Rază eternă şi vie,
Duhul meu saltă cuprins de fior
Şi preamărire-ţi cânt Ţie!