Ştefan Petică

Iubito, tu floare fatală

“Iubito, tu floare fatală
Cu faţa suavă de crin
Sărută-mi blând fruntea mea pală
Şi şterge-acea umbră de chin.

Iubito, tu floarea cea rară
Pe tine am vrut să te am,
În vraja de-amurguri de seară
Spre tine-al meu suflet-nlăţam.

Iubito, tu floare aleasă
Eu mâine în zori am să mor,
Desfă-ţi al tău păr şi ţi-l lasă
Pe umeri, O, tristul fior!

Iubito, tu floare-nfocată
Revarsă-mi al tău cald parfum;
În tina de sânge udată
Dormi-voiu eu mâine de-acum.

Iubito, tu floare de vise
Ah, când în pământ voiu dormi
Cu buzele vinete-nchise
Ce singură-n lume vei fi!

Iubito, tu floare fatală
Sarută-mă lung şi duios,
Sarută-mi blând frunte mea pală
Şi mângăe-mi părul lucios.“

Iubita-l ascultă pierdută
Şi ochii ei ard grei, fierbinţi
Pe faţa-i suavă o cută
Se sapă de-adânci suferinţi.

Nu spune o vorba, ci mută
În braţele-i albe îl strânge,
Îl mângâe tristă-l sărută,
Sărută-n neştire şi plânge.