Editura Global Info / Literatură

Titu Maiorescu

Răspunsurile "Revistei Contimporane"

(Al doilea studiu de patologie literară)

Lupta între Revista contimporană şi critica din Convorbiri literare s-a încins cu multă căldură. Revista de la 1 iunie 1873 publică un răspuns lung al dlui P. Grădişteanu, un răspuns ceva mai scurt, dar foarte puternic, al dlui V. Alexandrescu-Ureche şi câteva cuvinte gentile ale dlui D. Aug. Laurianu, iar dl Pantazi Ghica şi-a ales un cerc mai întins de cititori şi îşi răspândeşte observările d-sale în contra noastră prin cel mai însemnat jurnal politic din capitală.

Fiind vorba de o luptă literară, să ne fie iertat a înlătura mai întâi tot ce ne pare că trece peste limitele ei.

Aşa, dl Petru Grădişteanu vorbeşte de victemele arţagului meu, de piticii din ortaoa „Junimei“, zice că noi tăgăduim cu sfruntare, cu turbare meritul părinţilor literaturii şi spune că pamfletul meu îi reaminteşte că Voltaire compară pe unii critici cu broaştele care se zice că sug veninul pământului spre a-l comunica celor care le ating.

Dl Vasile Alexandrescu-Ureche observă că unui zeţar îi e permis să fie ignorant ca un redactor de la Convorbiri, că, de citea mult Convorbirile, de tâmpire nu scăpa, şi împărtăşeşte cititorilor săi că în casa dlui Maiorescu nu lipseşte o clarinetă şi un contrabas, pe lângă un piano.

Dl Pantazi Ghica numeşte pe adversarul său un fel de farceur literar, spune că unii membri ai societăţii „Junimea“ sunt adaţi la umorism între mai multe pahare de bere în Borta rece (o cârciumă cunoscută din Iaşi, citată de dl Laurianu-junior în contra noastră) şi observă că stilul meu cam se aduce mult cu stilul şi buna-cuviinţă ce ar găsi cineva în epistola unui comisvoyageur neguţătoresc.

La aceste cuvinte şi altele mai tari de felul lor nu am nici un răspuns. Ele sunt personalităţi fără interes într-o discuţie literară; ar fi chiar de natură a tăia orice discuţie, dacă alte considerări mai însemnate nu ar impune continuarea ei ca o datorie.

Lăsăm dar expresiilor reproduse mai sus tot caracterul lor, fără a le mai atinge.

Căci ele nu ne înaintează în dezlegarea singurei întrebări importante aici: cum rămâne cu obiectul propriu al criticii noastre literare?

Cum rămâne cu trocheele lui Dositei, pe care Revista contimporană le numeşte hexametre? Cum cu exploziunea entuziasmului nobil pentru ţevile de apă aduse de prinţul Moruzi? Cu convulsiunile înflăcărate? Cu profunzimea craterului în erupţiune? Cu ridicarea dlui Sion din adolescenţă şi aşezarea d-sale în capitală?

Cum rămâne cu lumea tăcută a dlui Pantazi Ghica, care păstra un silenţiu?, sau cu Armaşul Dincă Sârbul, care era

„şarpe incolăcitor, fiinţă târâtoare, astucioasă, ipocrită, furbă şi trădătoare, suflet damnat, spion şi confident al lui Mihnea?“

Cum rămâne cu Ammianus Marcellinus, pe care îl citează dl Ureche pentru timpul lui Attila? Sau cu Voltaire, care începe istoria de caracter filozofic în vârstă de 6 ani? Sau cu Cimabue, care devine celebru în arhitectură?

etc., etc., etc.

Cum rămâne cu aceste fenomenale... scăpări din vedere, aceste... mici erori strecurate într-o câtăţime cam mare în primele două numere, numerele de recomandaţie, ale unei Reviste de literatură, artă şi ştiinţă, publicată în anul 1873 în capitala unui stat care aspiră la cultură şi nu este cu totul lipsit de viaţa literară?

Iată singura întrebare la care se aştepta un răspuns din partea Revistei contimporane, şi totodată singurul punct în jurul căruia se poate mişca discuţia noastră mai departe.

I

Aşadar: ce a răspuns Revista la erorile imputate şi cum a răspuns?

Critica noastră relevase cinci articole: studiile literare ale dlor Sion şi Ureche, nuvela dlui P. Ghica, recenziunea dlui D. Laurianu şi un articol al dlui Marian. Începem cu o mărturisire împăciuitoare: în privirea apărării ce dl Grădişteanu face în favoarea dlui G. Marian de la Ploieşti, suntem aproape de a ne înţelege cu d-sa. D. Grădişteanu (p. 390) numeşte scrierea dlui Marian

„un articol de blagues — cuvântul în limba română n-are ecuivalent decât, poate, mofturi“.

Din momentul în care Revista califică articolul dlui Marian de mofturi, nu mai avem de discutat asupra acestui punct. S-ar simplifica discuţia chiar şi asupra celorlalte puncte, dacă Revista ar consimţi să numească cu aceeaşi expresie calificativă şi celelalte articole relevate de noi, critica dlui Laurianu, nuvela dlui P. Ghica şi mai ales studiul istorico-literar al dlui Ureche. Căci mofturi este îndeaproape înrudire cu numele ce ne-am permis noi a-l aplica de la început acelor articole din Revistă şi despre care presupunem că nu este încă uitat.

Asemenea, suntem datori să recunoaştem că nu mai încape discuţie asupra uverturii lui Freischütz, pe care dl de la Ploieşti o atribuia lui Mozart. În acceaşi zi (1 mai) în care a apărut critica noastră în Convorbirile literare din Iaşi, a apărut în no. 3 al Revistei din Bucureşti rectificarea. Pasagiul criticat de noi din no. 2 al Revistei era:

„Un caiet din Mozart se afla pe piano. Dna Cutare îl deschise şi ne jucă nemuritoarea uvertură a operei Freischütz.“

şi aici Erata din no. 3 observă:

„În no. 2 al Revistei, la pag. 186, rândul 11, sărindu-se un rând din manuscris, după cuvântul juca să se adauge: Sonata în sol major, apoi termină cu.“

Aşadar, dna Cutare jucă din caietul lui Mozart sonata a 8-a şi apoi termină cu uvertura operei Freischütz.

Unii se miră cum de zeţarul sărise rândul din manuscript aşa de bine încât fraza tipărită avea un aer foarte natural, mai natural chiar decât cea îndreptată, şi par a se îndoi de istoria cu rândul cel sărit.

Noi însă nu ne credem în drept a pune la îndoială erata Revistei, şi, prin urmare, primim rectificarea făcută fără rezervă.

Mergem chiar mai departe: ne mirăm de ce Revista nu s-a folosit de Erata ei într-un mod mai bogat, oarecum mai isteţ? Nu vedea că aici este mijlocul cel mai simplu de a scăpa de toate greutăţile? De exemplu: la pag. 15 din no. 1 al Revistei zicea dl Sion:

„În adevăr, voiţi exametre? ascultaţi:
Limbile să salte
Cu cântece nalte.“

De ce să nu zică erata din no. viitor al Revistei:

„În no. 1 al Revistei, pag. 15, rândul 6 de jos, sărindu-se câteva cuvinte din manuscris după cuvântul voiţi să se adauge: „trochee care nu sunt“... exametre?“

şi toată greşeala a dispărut!

Asemenea pentru dl Ureche:

„În no. 1 al Revistei, la pag. 2, rândul 2 de jos, unde se citează autorii pentru timpul lui Attila, sărindu-se două rânduri din manuscris, după cuvântul Am. Marcellinus să se adauge: „din nenorocire nu scrie nimic despre Attila, dar cu atât mai mult scrie“... Priscus“.

Şi aşa mai departe şi pentru celelalte erori in dulce infinitum.

Dar revista nu a ales acest mod expeditiv şi prudent de a întâmpina critica făcută, ci şi-a susţinut erorile, încercându-se a aduce argumente în favoarea unora din ele.

Să le examinăm şi pe aceste.

Constatăm însă mai întâi că acea parte a criticii care privea disertaţia dlui Sion asupra poetului Conachi a rămas fără întâmpinare. O menţinem dar deocamdată aşa cum a fost făcută.

Trecem la dl Ureche, care s-a crezut obligat să-şi susţie cele 7 erori ale d-sale cu orice preţ — vom vedea îndată cu ce preţ.

1. Eroarea dlui Ureche relativă la Ammianus Marcellinus.

Pasagiul din no. al Revistei contimporane este în întregul lui următorul:

„Mult timp, multe sute de ani, coloniştii lui Traian n-avură alţi istorici decât tradiţiunea fidelă, şi alăturea cu ea pre acei lăutari, cari, încă la Roma, aveau deprinderea a cânta la ospeţe faptele oamenilor celebri.⁴ Pe timpul lui Attila⁵, la palatul Biciului lui Dumnezeu, ca şi mulţi secoli după aceea la curtea domnilor români, singuri lăutarii fac istorie.

4 Soliti sunt primis temporibus in epulis canere convivae ad tibicinem de clarorum hominum virtutibus. Salustiu.

5 Am. Marcellinus. Priscus.“

În contra acestui pasagiu făcusem noi în Convorbiri literare de la 1 mai 1873 următoarea critică:

„Acel (5) pus lângă Attila ne trimite în josul paginii la autorii antici, din care izvorăşte dlui Ureche această ştiinţă. Acolo găsim numit, pe lângă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian (născut pe la 330) era de mai mulţi ani mort când a început domnirea lui Attila (434, 453), şi istoria lui merge numai pănă la 378 d. Ch.“

Ce are de zis dl Ureche la această critică? Cum îşi va susţine singurul punct în discuţie: citarea lui Ammianus Marcellinus după cuvintele „pe timpul lui Attila?“

Iată răspunsul d-sale (Revista din 1 iunie 1873, pag. 320, 321, 322):

„Un no. 5 stă pus după vorba Attila în scrierea mea (pag. 2), şi nu ştiu de ce supără pe nervosul dl Maiorescu. Oare nu este adevărată aserţiunea că lăutarii, primii cântăreţi, poeţi, fac istorie... pănă pe timpul lui Attila?

Probeze-mi-se că nu, şi va rămâne de minciună Voltaire cu opiniunea sa despre ignoranţa criticilor.“

Nu am să probez că nu, şi nu am să probez că da, fiindcă nu s-a vorbit nici un cuvânt despre aceasta. Singurul punct în discuţie este: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila.

Să relevăm deocamdată cuvântul până vârât acum de dl Ureche înaintea cuvintelor pe timpul lui Attila. Acest până nu stă în pasagiul criticat.

Dl Ureche continuă:

„Ce este greşit în aserţiunea mea când, citând pe Salustiu, am scris că la romani încă istoria începe cu poezia, cu cântecele (soliti sunt primis temporibus etc.)?“

De această aserţiune a d-sale nu e vorba în critica noastră.

„De acest obicei ne vorbeşte şi Nonniu (II, 70), care aminteşte că Varon numea pe cântăreţi: pueri modesti... „

Poate să vorbească Nonniu: nu sunt în chestie pueri modesti.

Departe de aceasta!

„Ce păcat făcui susţinând că acest mod de a face istoria a trecut şi la Dacia şi că persistă pănă chiar sub Attila?“

Nimeni nu a relevat vreun asemenea păcat, nu este în chestie.

„Era oare permis filozofului, literatorului din Iaşi a nu şti cine fură barzii la gali (vezi Lucan, I, v. 27), scaldi la scandinavi etc.?...

Citit-a eruditul dl Maiorescu pe Tacit? Apoi nu spune el cum se cânta la barbari pe timpul lui (Canitur adhuc barbaras apud gentes. Annal., II, 88)?

D-sa, care ştie toate, nu ştie că la goţi în Dacia încă se cântau la ospeţe faptele strămoşilor, după cum o spune Iornandes (după Cassiodore, ministrul lui Theodosiu)?“

Nu sunt în chestie nici barzii la gali, nici Tacitus, nici goţii din Dacia. În chestie este un singur punct: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila.

„Apoi nu cumva eruditul dl T. Maiorescu pretinde că Ammian Marcellin este rău citat pentru deschiderea moravurilor hunilor?“

întreabă dl Ureche. Nu pretinde aceasta dl Maiorescu.

„Istoricilor de la Convorbiri aceasta poate să le pară lucru nou, dar Ammian Marcellin este autoritate pentru epoca apariţiunii hunilor şi izgonirea goţilor de către ei din Dacia.“

Nu este în chestie epoca apariţiunii hunilor, nici izgonirea goţilor.

„Ce ar zice acest ilustru domn când într-o carte cu titlu Historie d’Attila et de ses successeurs ar afla citat pe Ammian Marcellin de nenumărate ori?...

Histoire d’Attila şi Amm. Marcellin!

— E un ignorant, ar exclama negreşit dl Maiorescu.

Acel ignorant se cheamă însă Amédée Thierry!“

De o fineţe admirabilă! Dl Ureche îşi asociază pe Amédée Thierry şi ne dă a înţelege că în privinţa lui Ammianus Marcellinus este de aceeaşi erudiţiune.

Să nu batjocorim memoria lui Amédée Thierry, de-abia răposat! Nu el este în chestie: nu el ar fi putut să aibă vreodată inspirările dlui Ureche asupra izvoarelor istorice. Când în Histoire d’Attila et de ses successeurs a lui Am. Thierry se vede citat Ammianus Marcellinus, nu este pentru chiar timpul domnirii lui Attila, ci pentru prima apariţiune a hunilor în Europa şi pentru moravurile lor de atunci, de care a trebuit să se ocupe Thierry în eminenta sa lucrare.

Dar, cum am zis, nu este aici punctul în discuţie. Să revenim la el.

„Pentru ce dar acel no. 5 îl pune în furie contra mea?“

Lăsând furia la o parte: pentru că prin acel 5 se citează Ammianus Marcellinus pentru timpul lui Attila.

Dar aici dl Ureche răspunde:

„Eu n-am citat pentru epoca lui Attila pe Ammian Marcellin şi no. 5 pus după vorba lui Attila nu se raportă la Attila, ci la epoca hunilor.“

Aşa? Apoi atunci de ce atâta sfadă? De ce acel nomol de erudiţiune? Acele săgeţi de întrebări îndreptate în contra criticului din Iaşi?

Chestia este cu mult prea simplă pentru aceasta;

„No. 5 pus după vorba Attila nu se raportă la Attila“.

Iată cea mai simplă şi cea mai elegantă ridicare a greutăţii.

Păcat atunci de întreaga pagină 321 din Revistă şi de jumătăţile paginilor 320 şi 322. Lucrul se făcea mai bine, după sfatul ce ne-am permis să-l dăm adineaori, printr-o îndreptare în Erata acestei interesante Reviste. D. e.:

„Erata.

No. 5 pus la pag. 2 a Revistei după vorba Attila nu se raportă la Attila, ci...“

nu mai ştiu la ce.

Mai bine se făcea lucrul desigur în acel chip, dar detot bine tot nu se făcea. Detot bine se va face lucrul numai atunci când Erata vreunui număr viitor al Revistei ne va zice:

„La pag. 2 a Revistei, no. 1 să se şteargă numele Ammianus Marcellinus cu totul.“

Căci ce vrea să dovedească dl Ureche cu Ammianus? Să lăsăm la o parte, după dorinţa d-sale, timpul lui Attila, şi să presupunem că d-sa ar fi citat pe Ammian numai pentru acel timp al hunilor despre care se ocupă în adevăr istoria lui.

Ei bine, pănă pe timpul lui Attila, în epoca apariţiunii hunilor, pentru care Ammian este autoritate, ce vrea să ne arate dl Ureche prin citarea lui? Dacă-i recitim pasagiul în discuţie, vedem că este vorba de afirmarea d-sale că:

„singuri lăutarii fac istoria; lăutarii şi tradiţiunea fidelă“.

De unde o scoate aceasta dl Ureche?

„Pentru Ammian Marcellin eu n-am indicat o anume pagină“,

zice d-sa cu oarecare naivitate. Dar putea să indice o anume pagină sau, mai exact, un anume capitol şi o anume carte din Ammian?

Nu putea, fiindcă nu există. Am citit din nou întreaga carte 31 din istoria lui Ammian, în care vorbeşte de huni, am recitit capitolul 3 şi îndeosebi capitolul 2, cel cu celebra descriere a acelei ginte sălbatice, nicăieri nu există nici cea mai mică aluzie la cântăreţi, lăutari sau tradiţiunea fidelă a hunilor; din contră, după ce Ammian a spus că hunii „rătăcesc fără locaşuri hotărâte, fără vatră şi lege, fără obicei statornic“, rezumă barbaria lor în frumoasele cuvinte: „Nimeni dintre ei nu poate răspunde la întrebarea: de unde eşti? Căci fiecare a fost aiurea zămislit, aiurea născut, aiurea crescut.“

La o asemenea ginte nu poate fi vorba de tradiţiune fidelă şi de lăutari care fac istorie, şi dar citarea lui Ammianus Marcellinus trebuie suprimată.

2. Eroarea dlui Ureche relativă la Voltaire.

Pasagiul dlui Ureche criticat de noi este următorul (Revista, no. 1, pagina 9):

„Metoda cealaltă „ad probandum“ relată evenimentele numai spre a lua din ele ocaziunea de a discurge de organizarea politică a popoarelor, despre legile lor, despre progrese, civilizare... Această din urmă metodă dădu naştere, cu Voltaire, abia în secolii XVII şi XVIII, istoriei de caracter filozofic. După pilda acelui geniu dominant între enciclopedişti, scriseră istoriile, disertaţiunile lor Millot, Raynal în Francia; Hume, Robertson, Gibbon în Anglia etc.“

La aceasta am observat noi în Convorbiri literare de la 1 mai 1873:

„La pag. 9 eruditul nostru profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti ne spune că „istoria de caracter filozofic“ se născu cu Voltaire, abia în secolii XVII şi XVIII. Voltaire istoric în secolul 17? Dar Voltaire este de 6 ani când se sfârşeşte secolul al 17-lea, şi în această vârstă el de-abia ar fi putut scrie un tratat ca acela al dlui Ureche, necum o istorie de „caracter filozofic“.“

Care este întâmpinarea dlui Ureche în contra acestei critice? Va fi mai uşor de astă dată să o analizăm, fiindcă ştim acuma, din experienţa cu Ammianus Marcellinus, metoda d-sale de apărare, zigzagurile prin care încercă a se feri de direcţia dreaptă a discuţiei.

„Ce-i pasă dlui T. Maiorescu că Zarate (Manuel de littérature, edit. 7, 1856, pag. 170) a zis: „în secolii XVII şi XVIII luă istoria caracterul filozofic propriu al său. Voltaire fu primul care în Francia îi dete această direcţiune“.“

În adevăr, ce-mi pasă? Istoria a putut să ia caracter filozofic în secolii 17 şi 18. Voltaire a putut să fie cel dintâi care în Franţa i-a dat această direcţie: chestia nu e aici! Chestia este dacă istoria de caracter filozofic s-a născut cu Voltaire în secolul al 17-lea?

„Această formă sileptică de cugetare să nu încapă în mintea filozofului supusă la atâtea silepse!“

Forma sileptică poate autoriza împreunarea mai multor obiecte felurite într-o singură expresie, dar nu autoriză niciodată şi nicăieri împreunarea sintactică de contraziceri, şi dacă cineva, d. e., în loc de a zice: multe bătălii celebre s-au câştigat pe timpul romanilor, asemenea multe, mai ales prin perfecţionarea armelor de foc, s-au câştigat în zilele noastre, ar zice: multe bătălii celebre s-au câştigat de la romani până în zilele noastre prin perfecţionarea armelor de foc, ar comite — nu o silepsă, ci o eroare, fiindcă timpul romanilor exclude perfecţionarea armelor de foc, precum vârsta lui Voltaire exclude scrierea istoriei filozofice din partea sa în secolul 17.

„Zicând ca Zarate, că istoria filozofică este din secolul XVII şi XVIII, făcutam o erezie?“

Nimeni nu a vorbit de o asemenea erezie.

„Dar nu sunt din secolul XVII Rollin, Bossuet, Fleury?“

Nu sunt în chestie Rollin, Bossuet, Fleury.

„Şi oare nu este adevărat că numai în secolul XVIII, cu Voltaire, istoria luă definitiv caracterul ce-l avu sub pana lui Millot, Raynal etc.? Voltaire e acela care“ etc.

Aceasta poate să fie adevărat, dar nu e în chestie, precum nu e în chestie nici tirada următoare asupra meritelor lui Voltaire.

Într-atâta se încheie întâmpinarea dlui Ureche asupra acestui punct. Neprobând ea nimic, eroarea d-sale cu Voltaire rămâne nejustificată.

Când ar rămânea numai atât! Dar prin întâmpinarea d-sale se înmulţesc erorile, erori de acelaşi fel: contraziceri şi citări false.

Să recapitulăm observările din răspunsul de la pag. 423:

„Zarate a zis: „în secolii 17 şi 18 luă istoria caracterul filozofic propriu al său. Voltaire fu primul care în Franţa-i dete această direcţiune.““

Dl Ureche crede în autoritatea lui Zarate, fiindcă ni-l opune. Aşadar, cel dintâi care în Franţa dete istoriei caracter filozofic fu Voltaire; însă istoricul Voltaire ştim că a fost în secolul al 18-lea. Cu toate aceste dl Ureche zice îndată mai jos:

„Zicând ca Zarate, că istoria filozofică este din secolul 17 şi 18, făcut-am o erezie? Dar nu sunt din secolul 17 Rollin, Bossuet, Fleury?“

Aşadar, francezii Rollin, Bossuet, Fleury au scris, după dl Ureche, istorii filozofice în secolul 17. Dar atunci cum rămâne cu afirmarea de mai sus a lui Zarate că Voltaire (din secolul 18) fu primul care în Franţa dete istoriei direcţiunea filozofică?

Aceasta cam are aerul de contrazicere. Sau este numai o formă sileptică?

Să relevăm altă greşeală, oarecum mai substanţială:

„Dar nu sunt din secolul 17 Rollin, Bossuet, Fleury?“

exclamă dl Ureche pentru a proba că istoria filozofică este şi în secolul 17.

Nu i-a fost destul experienţa cu Voltaire; trebuie s-o păţească şi cu Rollin!

Rollin nu este istoric în secolul 17. Rollin este, ce e drept, născut în secolul 17 (şi Voltaire era născut în secolul 17), dar nu devine autor decât în secolul al 18-lea. Prima lui publicare este din 1731, iar Histoire ancienne este de-abia de la 1730—1738.

Hotărât lucru, numele proprii sunt nefericirea dlui Ureche.

3. Eroarea relativă la începutul istoriei germanilor.

În primele pagini ale Revistei contimporane dl Ureche zisese:

„Orice neam începe întâi prin poezie
Fiinţa de-şi pricepe“

este un adevăr ieşit din poetica pană a lui Văcărescu. Şi acest adevăr îl confirmă cercetarea dezvoltării cugetării la toate popoarele Europei. Acest studiu demonstră, ca regulă nestrămutată, că filozofia, că istoria, fiica filozofiei, nu vin decât după ce poezia populară începe a tace, nu vin decât atunci când naţiunea s-a aşezat şi a gustat din viaţa liniştei publice. Mai mult încă, Hist. Var. ale lui Elien, în Ermip (1), în Aristot (2) aflăm că grecii cântară până şi legile lor înâinte de a cunoaşte scrisoarea.

La început nu se scrie, ci se face, zice Quinet. Tradiţiunile sunt conservate sub forma poetică şi transmise din tată în fiu cu toate erorile proprii copilăriei popoarelor, fără conexiune de cauze cu efecte. Aşa, istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried în poemul Analelor.“

Între simptomele de suferinţă de care se ocupa gluma noastră literară (glumă şi nu prea) era şi „contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă“.

Ca exemplu am relevat şi acel pasagiu din studiul asupra lui Miron Costin cu următoarele cuvinte:

„La pag. 1 şi 2 a revistei ni se susţine că istoria, fiica filozofiei, nu vine decât după ce poezia populară începe a tăcea, şi îndată se adaogă: istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried din poemul Analelor (?)“

Cum se justifică acum dl Ureche? Revista de la 1 iunie, pag. 319 şi 320:

„Ce află dl Titu Maiorescu în aceste şiruri ale mele chiar şi alese de domniasa, după trebuinţa cauzei sale?

O erezie?“

Nu: de erezie nu este vorba.

“Să probeze că nu e adevărat că:
„Orice neam începe întâi prin poezie fiinţa de-şi pricepe“, cum zice Văcărescu.“

Nu am să probez, fiindcă nu e în chestie.

„Am zis că primii poeţi, că primii muzicanţi fură primii cronicari ai popoarelor...

Istoria nemţilor domnului Maiorescu, ea însăşi începe, adause, cu un cânt din Niebelungen... Dar tot eu am arătat ce diferenţă este între linus, peani, treni, rapsozi, între cântăreţii primi ai faptelor şi între istorici. Istoria însă nu este balada lăutarilor cântând la mesele domnilor faptele domnilor trecuţi cu laudă. Unde este contrazicere dară când, spunând ca Quinet (pag. 299, tome IX, ed, 1857, Paris) că „L’ histoire allemande commence par le chant de Siegfried“, adaog că istoria (nu balada, nu cronicul, ci istoria, fiica filozofiei) nu vine decât după ce poezia populară începe a tăcea?“

Unde este contrazicerea? În chiar aceste cuvinte! Dacă se susţine că istoria (orice fel de istorie) vine după ce poezia populară tace, nu se poate susţinea îndată că istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried.

Aici este aceeaşi contrazicere ca în cazul citat mai sus cu istoria filozofică în Franţa din secolul 17, şi din aceeaşi cauză, adică din cauza citărilor nemistuite. Dar dl Ureche nu se linişteşte cu atât. D-sa continuă:

„Istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried în poemul Analelor.

Dl T. Maiorescu pune aci un?

Să adăogăm şi noi la? al dlui Maiorescu pe unul al nostru mai compact?

Ce însemnează acel? acel erudit?

Priveşte el vorba analelor, cum a tipărit-o un zeţar căruia e permis să fie ignorant cât un redactor de la Convorbiri?

Poemul analelor!... Are de ce râde dl Maiorescu, căci zeţarul, tot atât de familiar ca d-sa cu numele unor istorici ca Ocampo, Morales, le-a zeţuit greşit, d-sa nu ştiu corige Analelor prin Amalelor!

Într-adevăr, Voltaire avea dreptate: nu este mai rea ignoranţă decât a criticilor!“

Un semn de întrebare pus între paranteze după propoziţia unui autor este ştiut că însemnează îndoiala aceluia care a pus semnul de întrebare despre adevărul propoziţiei.

Semnul de întrebare al nostru exprimă dar îndoiala despre adevărul afirmării dlui Ureche că istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried din poemul Analelor, greşeala de tipar a Revistei d-sale, nu a noastră, pe care o îndreptează dl Ureche prin Amalelor (ar fi fost mai bine să zică Amalilor, fiindcă este vorba de amali, eroii goţilor). Poemul Amalelor dlui Ureche este, cum ne spune d-sa însuşi în răspunsul citat mai sus, poemul german Nibelungen.

Dar este oare sigur că istoria germanilor începe cu cântul lui Siegfried din Nibelungen?

Dacă pe la 1857 a fost poate iertat unui literat francez să zică l’ histoire allemande commence par le chant de Siegfried, în anul 1873 nu mai este iertat unui literat să zică aşa în treacăt: istoria germanilor începe cu un cânt din Nibelungen. Astăzi, după polemica iscată la 1851 de I. Grimm în contra lui Lachmann, literatura germană este lămurită asupra timpului Nibelungilor şi susţine că acest poem a fost compus în secolul al 12-lea după Christos din tradiţii poetice mai vechi.

Nimeni însă nu va putea afirma că istoria germanilor începe cu un cânt tocmai din secolul al 12-lea după Chr. Dacă era vorba de a se cita cel mai vechi poem însemnat al germanilor, trebuia să fie citat aşa-numitul Cânt al lui Hildebrand, din secoluil al 8-lea, şi nu Nibelungen, din secolul al 12-lea.

Iată ce voia să zică acel semn de întrebare pus după afirmarea dlui Ureche; şi acum rămâne numai să ni se explice ce voia să zică semnul mai compact al d-sale?

4. Grămădirea nepotrivită a numelor proprii.

„Dar unde este tare dl Ureche“ —

scrisesem noi în Convorbiri literare —

„este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul său, începe a-şi pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez şi de familie îl transportă în acea lume fericită unde prozaica lege a logicii şi a exactităţii ştiinţifice nu mai domneşte. Cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu, şi ne încântă cu sonuri ca cele următoare:

„Nu, or cât am putea supăra vre-unul din acele spirite, de care altă dată râdeam, pe care azi le deplângem, spirite pururea gata a deprecia ce este românesc, nu, repeţim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zurita Garivay, Muntaner, Mariana, Moncada; nu este asemenea autorul cronicilor de Napoli, nici Villani; nu este a fortiori, catalogarii de date şi domni ai Germaniei feudale... Miron Costin este în fond „istoric“!“

La aceasta răspunde dl Ureche în Revista de la 1 iunie:

„Ce-mi mai impută dl T. Maiorescu?

„Unde este tare dl Ureche, scrie dl Maiorescu, este în citarea de nume proprii... Cu deosebire ne preumblă prin ţara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu şi ne încântă cu sonuri ca cele următoare...“

Aici citează din scrierea mea pasagiul începând cu aceste vorbe:

„Nu, or cât am puteà supărà pe vre-unul din acele spirite de care altă dată râdeam, pe care azi le deplângem, spirite pururea gata a deprecia ceea ce este românesc, nu, repeţim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines... Miron Costin este în fond istoric.“

Şi dl Maiorescu, ca să probeze că sunt ignorant, numeşte spanioli istoricii cronicari francezi şi italieni. Când vorbeşte de Froissart, Comines etc. zice că mă preumblu în ţara spaniolilor! Dl T. Maiorescu, care ştie cum s-a prăsit tot neamul redactorilor Convorbirilor din maimuţele lui Darwin, ignoră cine fu un Comines, un Morales!...

Ah! ignoranţa criticului este cea mai rea din ignoranţe!“

Ce mai fineţe de procedare! Nu cumva dl Ureche şi-a scris răspunsurile d-sale pentru acel soi de cititori care într-o discuţie se mulţumesc de a citi numai pe una din părţi, fără a se întreba ce zisese şi cealaltă? Atunci ne-am explica denaturarea prea făţişă ce o încearcă d-sa în privinţa tuturor punctelor în discuţie. Însă, pe lângă acel soi de public, există f[...]ndoială — deşi într-un număr mai mic — cititorii cu simţământul elementar de dreptate, care într-o discuţie, dacă o urmăresc, îşi dau osteneala să asculte amândouă părţile. Şi, înaintea acestor oameni mai cu minte, cum va rămânea dl Ureche cu răspunsul d-sale?

În relevarea noastră critică reprodusesem întreg pasagiul dlui Ureche, cu acea duzină de nume proprii citate de d-sa, şi fiindcă cea mai mare parte a acestor numiri sunt numiri de spanioli, am zis: „cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor“. Cine zice „cu deosebire ţara spaniolilor“, zice două lucruri: întâi că sunt şi alte ţări în chestie, al doilea, că între ele ţara spaniolilor este deosebită. Şi, în adevăr, dl Ureche în citatul pasagiu ne preumblă prin Franţa, prin Italia, prin Germania, dar ne preumblă „cu deosebire“ prin ţara spaniolilor.

D-sa însă acum, răspunzând criticii noastre, lasă la o parte tocmai numele spaniole în reproducerea pasagiului său, şi susţine apoi că noi am numit spanioli pe cronicarii francezi şi italieni.

Prestidigitatorii obişnuiesc cunoscutul tour de passe-passe de a prezenta mai întâi două obiecte şi de a face apoi să dispară unul din ele în mânecă, spre marea surprindere a copiilor spectatori. Tocmai pe spanioli şi-a găsit dl Ureche să şi-i escamoteze astfel din propriul său citat? Ce neagră ingratitudine!

5. Eroarea dlui Ureche cu definiţia istoriei.

Întregul pasagiu în chestie, publicat de dl Ureche în no. 1 al Revistei contimporane, este următorul:

„Care sunt meritele lui M. Costin ca istoric, ca om de ştiinţă? Înţeles-a el, ca şi Ureche, predecesorele său, ce diferenţă este între un cronic şi între o istorie? Înţeles-a el diferenţa ce trebuie să fie între el istoric şi între acei lăutari care, pe timpul său şi a fiului său, N. Costin, „la mesele domnilor cântau cântecele domnilor trecuţi“? Este Miron Costin cronicarul saxon, alcătuitorul de o specie de almanahe istorice seci şi grele de mistuit, almanahe care însemnà la anul cutare naşterea cutăruia domn, la data aceasta ivirea unei comete, la luna cealaltă împuşcarea de către rege, la vânătoare, a unei vulpe...; sau este M. Costin deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, şi la cauze recunoaşte o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Rotek, Cantù, Thiery etc.? La toate aceste întrebări M. Costin răspunde cu câteva cuvinte, când din convingere ştiinţifică ne spune, ne defineşte care este după el scopul istoriei. Vornicul Ureche, desvoltând definiţiunea dată despre istorie de Valeriu Flacu, „rerum cognitio praesentium“, a zis că: „mulţi scriitori s-au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărilor şi au lăsat isvod pe urmă şi bune şi rele să rămână feciorilor şi nepoţilor, să le fie cele bune de învăţătură, iar cele rele ca să se poată ferire şi să se socotească, şi celor bune să urmeze“. Miron Costin a zis şi mai bine decât Ureche. Acest al doilea cronicar al nostru ne-a spus, ca Herder, cum „istoria ne deschide mintea de ajungem cu credinţă spre Dumnezeu“, cum ea, istoria „depărtate locuri de ochii noştri ne face de le putem vede cu cugetul nostru“. Ca şi Cicerone, care definea istoria prin „testis temporum, lux veritatis, vita memoriae, magistra vitae“, şi după cum Cantù o defineşte, conform ultimelor, modernelor teorii: „l’ histoire est le récit d’événements importants, afin de connaître le passé et par lui de conjecturer l’avenir probable...“ aşa a zis Miron Costin, când ne spune că istoria ne învaţă: „Cu cele trecute vremi să pricepem cele venitoare!“

Care e meritul lui M. Costin ca om de ştiinţă? Dar ce desvoltare mai admirabilă de inteligenţă ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile ştiinţei cu secoli mai nainte de atâţi nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istoriei, la apusul Europei!“

În contra concluziunii de mai sus am scris noi în Convorbiri literare:

„Ce mistificare mai este şi aceasta? Nu este adevărat că ideea de a concepe istoria ca o ştiinţă a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o „ultimă, modernă teorie“. Aceasta a trebuit să treacă prin capul tuturor istoricilor de când istorici există, şi este anume relevată în Polybius, în Tacitus, în Cicero, dacă, după dorinţa lui Cornelius Nepos, îl numărăm şi pe acesta între istorici. Prin urmare, Miron Costin în fraza citată nu a făcut alta decât a spus şi el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat «cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei moderne».“

În adevăr mistificarea este manifestă.

Dacă recitim întregul pasagiu al dlui Ureche, vedem următorul şir al ideilor d-sale: „Care e meritul lui Costin ca om de ştiinţă? Înţeles-a el diferenţa între cronică şi istorie? La toate aceste întrebări răspunde Costin prin definiţia istoriei conform ultimelor modernelor teorii.“ Şi acum dl Ureche revine cu aceleaşi cuvinte la întrebarea de la începutul pasagiului: „care e meritul lui M. Costin, ca om de ştiinţă? Dar ce dezvoltare mai admirabilă de inteligenţă ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile ştiinţei cu secoli mai nainte de atâţi lucrători în ogorul istoriei.“ Aşadar, după dl Ureche, definiţiunea lui Cantu este ultima modernă teorie, şi meritul lui Costin este de a o fi anticipat. Aici era obiectul criticii. Să vedem acum întâmpinarea dlui Ureche.

„Probat-a dl T. Maiorescu că definiţiunea adusă de mine de la Cantù: „L’ histoire est le récit“ nu este definiţiunea la care s-a oprit, după certe pro şi contra ştiinţa, istoricii moderni?“

Nu am trebuit să o probăm, fiindcă nu am pus-o în chestie.

„Învăţatul Maiorescu... vine să spună, ca o înfruntare, ignorantului Ureche, că M. Costin nu e om mare, căci a definit istoria ca Polibiu, Cicero, Tacit, lucru ce zisesem încă din 1860 şi o şi tipărisem în 1865!“

Dacă dl Ureche la 1865 tipăreşte o opinie şi la 1873 tipăreşte opinia contrară, atunci ne dă un nou exemplu pentru acel simptom de suferinţă ce i-l cunoaştem deja şi care se numeşte contrazicere, iar noi, din parte-ne, nu facem alta decât să susţinem pe dl Ureche de la 1865 în contra dlui Ureche de la 1873.

Relevăm în treacăt neadevărul că am fi contestat mărirea lui M. Costin în genere.

„Dar va zice dl Maiorescu cu aerul său triumfal: dar aceste toate nu justifică aserţiunea că Miron Costin „a anticipat cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei moderne“. Ce apropiere face d-sa între vorba concluziunile (la înmulţit) şi între definiţiunea istoriei de M. Costin?

Acele concluziuni ale ştiinţei moderne, întrevăzute de Costin, se referă la multe alte puncte, pe care le recomand cu generozitate de creştin dlui Maiorescu, a le citi barem acum în dicţionarul filozofic al lui Voltaire la vorba Histoire (pag. 195).“

La alte puncte? La punctele din dicţionarul lui Voltaire? Apoi atunci discuţia iarăşi s-a simplificat. Observăm numai că despre aceste nu a fost vorba în pasagiul citat şi că concluziunile (la înmulţit) sunt în deplină apropiere cu obiectul lor, adică cu ultimele moderne teorii (asemenea la înmulţit) conform cărora defineşte Cantu istoria, după dl Ureche.

Dar, în fine, dacă d-sa retractează înţelesul pasagiului de mai nainte, dacă recunoaşte că meritul lui Costin este altundeva decât în anticiparea definiţiunii istoriei, atunci nu mai avem nimic de zis, şi rămâne chestia cum rămăsese cu acel 5 „pus după vorba Attila“, „care nu se raportà la Attila“.

6. Ceailaltă grămădire nepotrivită de nume proprii.

În critica din Convorbiri literare se mai zicea în privinţa studiului literar al dlui Ureche:

„La pag. 6, dl Ureche ne înşiră alte nume, spunându-ne că:

„Miron Costin este deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, şi la cauze recunoaşte o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Roteck, Cantù, Thiery“. Ce-o fi căutând între aceşti istorici Leibnitz şi Descartes?“

La aceasta răspunde dl Ureche:

„Eruditul domn Maiorescu ignoră că Leibnitz a scris istorie! Pentru numele lui Dumnezeu, erudite critic, un coup de Bouillet, iute... Ce zice? «Leibnitz mourut en 1716... Il fut à la fois jurisconsulte, publiciste, théologien, physicien, mathématicien et historien!!»“

Nu este în chestie ce ştie sau ce ignoră dl Maiorescu. În chestie este dacă, într-un studiu literar asupra lui Miron Costin, citându-se istoricii Vico, Rotteck, Cantu, Thierry, în opoziţie cu cronicarii, se poate cita şi Leibniz printre ei. Şi aci susţinem că nu. Fiindcă Leibniz este celebru ca filozof şi matematic, iar nu prin faptul secundar că a scris şi scriptores rerum Brunsvicensium etc., aşadar, nu ca istoric.

Tot aşa de greşită ar fi, d. e., următoarea grămădire de nume proprii: N. N. este un adevărat pictor ca Ingres, Delacroix, Cornelius, Kaulbach, Goethe, şi oricine ar fi în drept să întrebe: ce o fi căutând Goethe printre aceşti pictori? Căci, deşi Goethe a făcut multe picturi în viaţa lui şi a avut chiar timpuri (în Frankfurt, la 1772, şi în Roma, la 1787) unde s-a ocupat cu o pasiune aproape exclusivă de pictură şi se credea destinat pentru această artă, nu se poate cita printre pictorii celebri ca un semen al lor.

„Numele lui Descartes supără pe dl T. Maiorescu? De ce numele lui nu ar putea sta alăturea cu ale unor istorici?“

continuă întreba dl Ureche. De ce nu? Fiindcă nu este istoric, nu este istoric deloc, nici măcar atât cât Leibniz.

„«La recherche de la vérité dans tous les ordres d’idéés et la communication de cette vérité par les moyens même que Descartes a employés, toute la littérature du 17-e siècle est là» (Nisard, Hist. litt. franc., T. II, 3-e ed., 1863)“,

întâmpină dl Ureche mai departe. Ei şi? Din aceea că Nisard zice toute la littérature du 17-e siècle est là, urmează că Descartes este istoric? În toute la littérature se cuprinde şi poezia; urmează de aici că s-ar putea zice: N. N. este poet celebru, ca Lamartine, Victor Hugo, Heine, Lenau şi... Descartes?

„Ce păcat făcui că vorbind de noile căi ale istoriei mă referii la Descartes, acest génie effrayant, cum îl califică Nisard?“

Nisard poate să califice pe Descartes génie effrayant, Descartes tot nu devine istoric.

Menţinem dar şi această parte a criticei noastre aşa cum a fost făcută şi ne grăbim a închide dosarul dlui Ureche cu ultima observare.

7. Eroarea cu Cimabue.

„Altă dată dl Ureche, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că celebrii arhitecţi ai Italiei ar fi invidioşi de ea, şi ne cita între aceştia şi pe Cimabue, care însă este celebru în pictură.“

La aceasta întâmpină dl Ureche:

„Să admitem că aş fi zis aceasta cu ocaziunea vreunui discurs improvizat la vreo solemnitate, unde înlocuiam vreun ministru ca director al cancelariei cultelor; dar mai întăi eu n-am pretenţiunea a şti toate, şi apoi Giotto, şcolarul lui Cimabue, nu era arhitect?“

Nu să admitem că aş fi zis, ci dl Ureche a zis-o în adevăr, şi asemenea nu e vorba aici de vreo improvizare orală (de aceasta nu ne-am fi atins), este vorba de un articol publicat cu numele d-sale în Adunarea naţională din 6 iulie 1869. Şi dacă nu am citat această foaie în Convorbiri literare de la 1 mai 1873, cauza este că o citasem deja în Convorbiri literare de la 15 august 1869, fără a numi atunci pe dl Ureche, fiindcă atunci puteam încă crede că este un lapsus calami din partea d-sale, şi a trebuit să vie Revista contimporană să ne arate ce fel de lapsus sunt acele ale dlui Ureche şi ale altor scriitori de tăria d-sale.

Aşadar, cum rămâne cu Cimabue publicat arhitect celebru?

„Eu n-am pretenţiunea de a şti toate“,

zice dl Ureche. Însă cine afirmă ceva pretinde de regulă că ceea ce afirmă este adevărat, şi cel dintâi mijloc pentru dl Ureche, ca pentru oricare altul, de a dovedi că nu are pretenţiunea de a şti toate este de a nu afirma nimic acolo unde nu ştie nimic.

„Şi apoi“,

mai adaogă dl Ureche,

„şi apoi Giotto, şcolarul lui Cimabue, nu era arhitect?“

Acest argument îl lăsăm fără răspuns.

Orice am mai zice noi, i-ar slăbi efectul.

Cu aceasta am terminat recapitularea criticii noastre în contra studiului dlui Ureche şi ilustrarea întâmpinării d-sale la acea critică.

Ne rămâne încă o datorie de îndeplinit: ne rămâne de arătat cititorilor că o asemenea critică minuţioasă îşi are însemnătatea ei în starea literaturii române de astăzi şi că nu este o lipsă de respect pentru publicitate dacă ne-am oprit aşa de mult la cercetarea unei procedări puţin obişnuite în viaţa literară.

Ne vom îndeplini această datorie după ce mai întâi vom fi încercat să ne explicăm şi cu dl Petre Grădişteanu.

II

Cu dl Petre Grădişteanu ne putem explica mai uşor. Dl Grădişteanu, într-un avânt de generozitate, a intervenit în discuţia noastră cu unii (nu cu toţi, cum pretinde d-sa) din scriitorii Revistei contimporane, s-a pus neprovocat să apere pe dnii P. Ghica, Laurianu şi Marian şi să critice apoi, la rândul său, Convorbirile literare.

Dl Grădişteanu fusese, ce e drept, şi d-sa criticat în Convorbirile literare de la 15 sept. 1871 pentru o mică fantezie dramatică asupra umbrei lui Mihai Viteazu. Dar dacă acest fapt poate pune la îndoială imparţialitatea judecăţii d-sale asupra noastră, nu împuţinează întru nimic generozitatea avântului d-sale.

Dl Grădişteanu nu este erudit şi literat ex professo, nu este, ca dl Ureche, profesor de literatură şi istorie la o universitate a statului, şi dacă d-sa ar comite chiar, pe ici, pe colo, unele erori în afirmările sale, dacă ar arăta chiar oarecare lipsă de cunoştinţă de cauză în cauzele în care binevoieşte a se amesteca, dacă, d. e., ar cere (pag. 294) de la o rimă masculină a dlui Eminescu să aibă

„aceeaşi silabă ultimă“,

ca şi când rima ar reclama aceasta vreodată şi nu s-ar cere numai identitatea sonurilor începând de la vocala intonată, fără privire la celelalte sonuri ale silabei (d. e., loi-foi, chaos-flots, gloire-boire; Racine): dacă, în alt exemplu, ar susţine în contra dlui Bodnărescu (pag. 395) că epigrama trebuie să fie

„de genul satiric“,

ceea ce, precum ştiu toţi câţi au studiat această materie, este neexact; dacă, în al treilea exemplu, ar crede (pag. 400) că după Darwin oamenii sunt descendenţi direcţi ai maimuţelor, pe când Darwin, ca şi Haeckel — precum este obşteşte cunoscut în lumea cultă — susţine că oamenii se coboară numai din acelaşi neam cu maimuţele de astăzi şi nu sunt descendenţii, ci colateralii lor — totuşi, asemenea erori ale d-sale nu sunt primejdioase, nu se impun minţii şcolarilor cu autoritatea unui curs de literatură şi ştiinţă şi nu viciază cunoştinţele altora în urma vreunei încrederi deosebite în afirmaţiile d-sale.

Trebuie chiar să relevăm cu recunoştinţă în dl Grădişteanu că înainte de a intra în arena luptelor critice ne arată pregătirile d-sale pentru acest scop, ne învaţă (pag. 385) etimologia greceasă a cuvântului critică

„Kriteiu a judeca, tecuh artă“,

şi ne spune înalta idee ce şi-o face d-sa despre misiunea criticului:

„Criticul trebuie să semene cu acei înţelepţi bătrâni ai lui Fénelon cari preşed la luptele pacifice ale atleţilor în arena ce ei au umplut odinioară de zgomotul triumfului lor“.

Bătrâneţea înţeleaptă şi triumfurile anterioare le cere d-sa cu tot dinadinsul de la un critic, pare a ne imputa nouă lipsa de bătrâneţe (pag. 390) şi se întreabă cu ironie (pag. 391):

„Dar unde este şi arena pe care dl Maiorescu să o fi umplut vreodată cu zgomotul triumfurilor sale?“

Aceste aspre condiţii ce le impune dl Grădişteanu unui critic în chiar momentul când şi d-sa îmbrăţişează această misiune produce o mare impresie în favoarea d-sale, şi din parte-ne, fără a-l mai întreba de vârstă, suntem pe deplin încredinţaţi de zgomotul triumfurilor cu care a umplut odinioară arena literară.

Aşadar, cu un asemenea critic sperăm că ne vom înţelege mai uşor, şi ne grăbim de a o încerca.

Despre dl P. Ghica observase critica din Convorbiri literare că d-sa, într-un limbaj violent, grămădeşte cuvintele cu prea mare îmbelşugare, deşi cu toată gingăşia logică.

Dl Grădişteanu justifică unele din aceste îngrămădiri, explicându-ne deosebirea ce există între terminii lor, şi aşa ne arată ce bine a împreunat dl P. Ghica în gloată şi în dezordine, speriat şi exasperat, rupt şi sfâşiat, două fete şi două copile, durere, exasperaţiune şi desperare.

Noi credem că dl Grădişteanu nu a nimerit punctul în discuţie. Întrebarea nu era dacă în grămada de cuvinte a dlui P. Ghica se poate găsi vreo deosebire lexicală între fiecare cuvânt şi celelate puse lângă dânsul. Căci aceasta era ştiut de mai nainte: limba nu-şi creează cuvintele înzadar; din momentul în care pentru acelaşi fel de idei sunt mai multe vorbe într-o limbă, este sigur că fiecare din ele va avea o nuanţă de înţeles prin care se deosebeşte de celelalte: altfel nici nu s-ar fi creat.

Dar singura întrebare era: dacă este iertat unui scriitor să grămădească cuvintele în modul cum a făcut-o dl Pantazi Ghica, deşi fiecare cuvânt are nuanţa sa proprie de înţeles?

Şi aici noi am susţinut şi susţinem că nu. Căci tocmai operaţia logică de a distinge nuanţele prea fine ale unor cuvinte cam de acelaşi înţeles este contrară intenţiei unui stil de nuvelă.

Aşadar, imputarea adusă scrierii dlui Pantazi Ghica este acea „gingăşie logică“, precum anume am observat-o, şi dl Grădişteanu a crezut că apără pe dl P. Ghica expunându-ne cu de-amănuntul tocmai lucrarea intelectuală prin care se pot deosebi cuvintele dlui Ghica cât pentru „gingăşia logică“!...

Dacă, d. e. (variem exemplele cu o citare din ultimul număr al Revistei), d. Pantazi Ghica scrie (pag. 350):

„Radu era tânăr, frumos, voinic, mândru şi viteaz“,

atunci face o grămădire de cuvinte greşită, cel puţin mândru şi viteaz trebuiau să lipsească, şi când dl Grădişteanu şi-ar da osteneală să ne arăte aici deosebirea ce există totuşi între voinic, mândru şi viteaz, noi i-am răspunde admirându-i „gingăşia logică“.

Un ultim exemplu din dl Pantazi Ghica (Revista, pag. 353), şi am terminat explicarea.

„Dacă cineva a putut descrie bucuria, fericirea ce simt nişte vechi şi buni amici regăsindu-se în supreme momente de primejdie, îşi poate face o idee de bucuria şi fericirea acelor nobili cai şi a lui Radu Buzescu regăsindu-se: caii ninchezau, săreau, se jucau, puneau boturile lor pe obrazul său; el râdea, plângea, îi mângâia, îi săruta, îi îmbrăţişa într-o nespusă frenezie de mulţumire.

Doamna, deşteptată şi dânsa, privea pe fereastră această scenă poetică, lacrime curgeau pe figura ei, lacrime dulci şi consolatoare astă dată: ea trăise până atunci lângă o fiară sălbatică, şi acum se găsea între oameni care, ca dânsa, aveau o inimă, simţeau şi lăudau pe Dumnezeu.

După ce aşeză caii lui Radu la grajd, puse de-i curăţă, îi ţesălă, îi perie, le aşternu floare de fân şi paie moale...“

Nu le dete şi ovăz?

Dar destul despre aceste lucruri elementare, aşa de elementare încât dl Grădişteanu (pag. 386) ne cam ia în nume de rău puţina seriozitate a punctului nostru de vedere, din care am criticat numai cuvintele şi nu caracterele persoanelor, verosimilitatea situaţiunilor, teza morală a nuvelei dlui Ghica. Pare că ar fi fost cu putinţă să se vorbească despre caracterele şi teza morală a unui scriitor din a cărui pană au ieşit pasajele miraculoase relevate mai sus.

Şi cum eram să discutăm noi fie şi cea mai mică fineţe de stil cu d. Pantazi Ghica când însuşi dl Grădişteanu, care, fără îndoială, scrie mai bine decât dl Ghica şi are o simţire mai dreaptă despre convenienţa stilistică, arată, cum am zice, sinceritatea de a ne imputa din observările noastre asupra dlui Marian, cel care băuse ceaiul la doamna Cutare, următorul galicism:

„Mai cu samă îmi displace, de la un critic atât de autorizat, galicisme ca acesta: „D-sa iubeşte la causerie“; de când e ţara românească, românii au zis: „Dsale îi place“, dar nu: „D-sa iubeşte la causerie“. A trebuit să iasă la iveală un lingvist de forţa dlui Maiorescu ca să se întroducă asemenea locuţiuni.“

Grozavă e slăbiciunea lingvistului criticat de dl Grădişteanu! Închipuiţi-vă numai: el vrea să-şi bată joc de un autor care într-un mod cam greoi imitează stilul francez de foiletoane, şi în loc de a zice despre acest autor ca toţi românii că-i place să stea la vorbă, zice ca francezii: „D-sa iubeşte la „causerie“ ca la Paris şi o introduce în Revista contimporană“. Ce mai galicism!

Este aceasta o epigramă sau o enigmă? întreabă dl Grădişteanu (pag. 396). Şi una şi alta; epigramele, ca şi fineţele de stil, sunt uneori enigme, a căror dezlegare atârnă de la înţelegerea cititorului.

Ar mai rămânea să vorbim despre mica parte a dlui D. A. Laurianu din critica noastră. Însă în privinţa modestiei acestui june autor de a declara într-un mod categoric că nu are idei preconcepute, nu credem că se mai poate discuta, şi nu am mai reveni nici la moravurile şi mediul social de pe timpul Rheei Silviei, dacă dl Grădişteanu, cu această ocazie, nu şi-ar fi permis a pronunţa cuvântul de lealitate, imputândune că am înjumătăţit în critica noastră ideea dlui Laurianu.

Chestia e aşa. Noi zisesem în Convorbiri literare:

„Ştiţi că despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius în câteva rânduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, dar că a născut totuşi pe Romulus şi Remus. Completa lipsă de tradiţiuni mai lămurite asupra ei nu împiedică pe dl Laurianu de a scrie: „Pentru a trata asemenea subiecte, se cere pe lângă atâte alte condiţiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, şi un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvânt, al miezului social în care se petrece acţiunea, şi acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei Rheei Silviei“.

Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înţeles, dar cuvintele sună a ceva.“

Să fie oare aşa greu de a nimeri şi aici punctul în discuţie? Singurul lucru criticat este că s-a cerut studiul mediului social unui timp fabulos, lipsit de orice tradiţiune mai lămurită. Însă, observă dl Grădişteanu, în pasagiul anterior se explicase dl Laurianu. Să-i cităm dar şi pasagiul anterior:

„Nu pretindem că cel ce cântă o epocă greacă, romană etc. să scrie în limba acelei naţiuni; departe de noi această aberaţiune. Cerem însă ca Achile să nu facă tirade de amor, ca un gentilom de la curtea lui Ludovic XIV, cum ni-l presinta Racine în Iphigénie en Aulide; şi ni se pare că Romul e mai mult un democrat revoluţionar din secolul al XIX decât un tâlhar crescut în codri când se adresează la Amuliu în modul următor... „

Urmează apoi câteva versuri din actul V, scena VII.

„Pentru a tratà asemenea subiecte, se cere pe lângă atâte alte condiţiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, şi un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvânt, al miezului social în care se petrece acţiunea, şi acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei.

Aceasta lipseşte Rheei Silviei.“

În ce raport stă acel pasagiu anterior cu obiectul criticii noastre? Tot ce a putut zice dl Laurianu în pasagiul precedent nu-l autorizează întru nimic mai mult a adresa dlui Scurtescu (şi cu ce ton magistral!) cererea stranie de a face

„un studiu aprofundat al timpului, al moravurilor, cu un cuvânt, al mediului social în care se petrece acţiunea“,

mediu social fabulos, necunoscut, lipsit de orice descriere istorică.

Prin urmare, cuvântul de lealitate este aici, ca şi la pag. 387, aruncat cu nechibzuinţă din partea dlui Grădişteanu.

Am terminat partea esenţială a răspunsului ce eram datori să facem adversarilor din Bucureşti.
Dar acum vedem pe autorii criticaţi din Revista contimporană uitându-se cu mândrie la atacul ce dl Grădişteanu la rândul său îl încearcă în contra Convorbirilor literare, a acestei foiţe tâmpitoare (expresia dlui Ureche), din care toate numerele de 6 ani încoace nu au avut nici a zecea parte din succesul unui singur număr din Revistă (expresia dlui Pantazi Ghica) şi pe care se însărcinează Revista a o face cunoscută în ţară prin binevoitoarea ei citare (expresia dlui P. Grădişteanu, toţi trei redactori colaboratori ai Revistei contimporane).

Însă faţă cu critica dlui Grădişteanu în contra Convorbirilor literare, poziţia mea este uşoară, fiindcă este poziţia unei complete rezerve. Datoria mea (datorie ce o cred de oarecare importanţă) era de a susţinea critica începută în contra Revistei contimporane în primele sale numere. Aici era toată chestia, şi în privinţa acestei chestii stratagema dlui Grădişteanu de a schimba obiectul criticii nu mă priveşte, fiindcă nu contribuie în nici un mod la întărirea sau slăbirea criticii făcute.

Să fi fost scrise alte jurnale literare de mai nainte oricât de rău ar fi vrut, aceasta nu micşorează greşelile relevate ale Revistei de acum, şi dacă în tot timpul lor de 6 ani provincialele Convorbiri din Iaşi nu ar fi fost alta decât o foiţă tâmpitoare, aceasta nu era un motiv suficient pentru ca în capitala României, în care se concentrează toate ilustrările ei, la 1 martie şi la 1 aprilie 1873 să ni se prezinte numerele din Revista contimporană aşa cum ni s-au prezentat.

Modul de apărare ce se încearcă prin asemenea contraatacuri ne pare a se întemeia mai mult pe un sofism oarecum popular decât pe o idee bine cugetată, şi nu înţelegem cum s-ar putea vreodată examina legitimitatea unei critici din ceea ce s-ar fi zis mai înainte sau mai în urmă fără nici o relaţie directă cu ea însăşi. Căci la întrebarea: care critică este autorizată? răspunsul este: aceea care, în limitele obiectului ei, cuprinde adevărul! Alt criteriu pentru judecarea ei nici nu poate exista. Şi, spre a arăta eroarea acelui sofism popular chiar în poziţia ei cea mai favorabilă, să admitem că nu numai Convorbirile literare în totalitatea lor, dar îndeosebi noi, care am început critica contra Revistei contimporane, am dat prin scrierile noastre anterioare dovadă că suntem cel mai de rând autor al limbii române, că avem un stil mai rău decât acela al dlui Pantazi Ghica şi o aparenţă mai falsă de erudiţiune cu un fond mai slab de cunoştinţe solide decât dl Ureche; totuşi, acest fapt nu ar nimici, nici nu ar slăbi critica noastră în contra erorilor Revistei, dacă dealtminteri este dreaptă în marginile ei; s-ar vedea atunci numai că un scriitor foarte mediocru în propriile sale scrieri a fost, cu toate acestea, în stare să apere literatura în contra înjosirii ei din partea altora, şi noi am semăna acelui medic care — incapabil de a-şi face diagnoza sa însuşi — este totuşi folositor prin facultatea de a descoperi relele ce bântuie pe alţii.

Dacă un autor ar avea această facultate pentru viaţa literară, folosul lui nu s-ar putea tăgădui. Căci viaţa literară a dobândit caracterul unei deosebite gravităţi. Ceea ce se scrie şi se tipăreşte nu mai rămâne mărginit la cercul mic al amicilor şi cunoscuţilor: un public mare şi necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia parte la acea lucrare, şi nimeni nu poate prevedea cu siguranţă cât bine sau cât rău va produce cuvântul aruncat prin mijlocul tiparului spre perceperea tuturor inteligenţelor. Orice carte, orice jurnal devine astfel o întrebare de ordine publică, şi viaţa literară a unui popor în întregimea lui, crescută prin libertatea fiecăruia de a-şi exprima opiniile, s-ar coborî la cea din urmă degradare, dacă nu s-ar simţi şi nu s-ar recunoaş te dreptul şi datoria cel puţin a câtorva scriitori de a veghea asupra celorlalţi şi de a le spune din când în când fără nici o cruţare: aici aţi greşit, dacă în adevăr au greşit.

Numai aşa se poate susţinea într-un popor acea nepreţuită lucrare comună care este primul semn de viaţă a inteligenţei lui: căutarea sinceră a adevărului.

Şi fiindcă s-a pronunţat cuvântul adevăr şi fiindcă trebuie cu toţii să dorim ca sincera căutare a lui să fie scopul manifest în orice discuţie, să ne fie iertat, revenind la Revista contimporană, să protestăm în contra procedării ce şi-o permite în numărul din urmă. Noi am fost surprinşi în modul cel mai neplăcut văzând alăturea de dl Ureche şi de dl Petre Grădişteanu, de la care aşteptam păzirea condiţiilor elementare ale publicisticii, luând parte la o manoperă literară despre a cărei demnitate se va judeca îndată. Ultimele citări şi relevări critice, ce cu părere de rău ne vedem siliţi să le facem în rândurile următoare, nu vor fi de prisos, c[...]n ele este vorba de lucrul cel mai grav ce se poate întâmpla în publicitate, de răspândirea neadevărului cu bunăştiinţă că este neadevăr.

Dl P. Grădişteanu, la sfârşitul articolului său din Revista de la 1 iunie, îşi explică atacul nostru prin sistemul întreg al direcţiei noi, susţinute de societatea „Junimea“ din Iaşi, ne spune că această societate e organizată pentru admiraţiunea mutuală şi că are următoarele principii:

„Numai literatura şi filozofia germană sunt ce sunt; în şcoală chiar să înlocuim pe autorii latini cu autori germani; limba să nu se mai poată înavuţi cu nici un neologism împrumutat de la limba mumă, se contestă chiar ca limba latină să fie limba noastră mumă.

Sub pretest de adevăr istoric, se pune înainte că românii sunt o amestecătură de romani, de slavi şi de germani. Pe tărămul economic şi social pedeapsa de moarte şi cosmopolitismul. Iată în resumat direcţia nouă.“

Despre o parte a acestor afirmări ale dlui P. Grădişteanu, cu toată inexactitatea lor, suntem siguri că d-sa le-a făcut de bună-credinţă, închipuindu-şi că sunt adevărate. Dar o parte a afirmărilor d-sale sunt neadevăruri intenţionate şi, cu toată greutatea acestor cuvinte, nu le putem retrage.

Iată dovezi: 1. Poate pentru a prepara critica admiraţiunii noastre mutuale, dl Grădişteanu scrie la pagina 392:

„Genialul domn Eminescu, pe care direcţia nouă îl pune imediat alături cu dl V. Alecsandri!“

Direcţia nouă citată aici de dl Grădişteanu este titlul unui lung articol publicat de noi în Convorbiri, în care se cercetează producerile mai noi ale literaturii române şi, după ce s-au citat în fruntea lor Pastelurile dlui V. Alecsandri, se face următoarea tranziţie spre poeziile dlui Eminescu:

„Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern în faza lui trecătoare, blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste limitele permise, pănă acum aşa de puţin format încât ne vine greu a-l cita îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este dl M. Eminescu.“

Simpla alăturare a acestor rânduri pe lângă afirmarea dlui Grădişteanu că noi am pus pe Eminescu imediat alăturea cu dl Alecsandri ne scuteşte de a mai insista asupra acestei prime dovezi¹.

2. D1 Grădişteanu atribuie Direcliei noi că „limba să nu se mai poată înavuţi cu nici un neologism împrumutat de la limba mumă".

Pasagiul nostru relativ la neologisme în citatul articol intitulat Direcţia nouă este următorul:

„Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcţiei noi, despre care ne-am propus să vorbim, este depărtarea neologismelor celor de prisos. Dl Odobescu de la început, dl Vârgolici în timpul din urmă pot servi de model în această privinţă, care îşi are şi ea însemnătatea ei. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi.

Se înţelege de la sine că acolo unde, pe lângă cuvântul slavon, există un cuvânt curat roman, acesta trebuie menţinut şi acela depărtat. Vom zice dar binecuvântare şi nu blagoslovenie. Se înţelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt (nu numai la termenii tehnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice de astăzi. Suntem dar nevoiţi să zicem primitiv, constituţie, disciplină etc.

Dar nu se înţelege cu ce drept am introduce, fără nici o normă, cuvinte noi chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romană. Dacă, d. e., am primit să se zică binecuvântare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicţiune în loc de binecuvântare. Dl Laurianu scrie în Istoria sa donuri în loc de daruri; alţii zic terra în loc de pământ, circumstanţă în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuinţă, surg în loc de se nasc“ etc.

3. În şcoală chiar să înclocuim pe autorii latini cu autorii germani, ne atribuie dl Grădişteanu. Nu putem susţine că d-sa a scris acest neadevăr cu rea-credinţă, fiindcă poate s-a încrezut în colegul d-sale de la Revistă, care afirmă acelaşi lucru la pag. 324. Însă acest coleg de la Revistă, dl Alexandrescu-Ureche, înaintează neadevărul cu reacredinţă, fiindcă ne citează însăşi „vestita“ noastră disertaţiune despre limba latină în gimnazii şi ne anunţă că va publica asupra-i o serie de articole (pag. 317). Ei bine, această vestită disertaţiune de la 1863, prima noastră publicare în limba română, are titlul:

„Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiunii morale studiul fundamental în gimnaziu?“

şi zice la pag. 22:

„Gradul suprem între toate studiile gimnaziale se cuvine dar limbii latine. Având ca limbă şi literatură în genere o sferă din cele mai întinse şi predomnitoare în inteligenţa şcolarilor, acest studiu, ca studiu antic, mai are şi propagă calitatea cea eminent[...]ntregii anticităţi, pe care unii o numesc obiectivitate, alţii realitate, şi a cărei esenţă este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om şi a-l supune pe acesta unei sfere superioare, adică întrucât este cetăţean — statului şi disciplinii, întrucât este spirit gânditor — naturii lucrului şi adevărului. Astfel, subiectivitatea, cu luptele nefericite ce le produce, lipseşte dintr-însa. Şi de aici provine impresiunea de repaos şi de mărime ce ne-o produce anticitatea, pare că dintr-un râu turburat intrăm în oceanul limpede; de aici provine diferenţa că, pe când în scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginirea sa egoistă, în operele clasicităţii, în Tucidide, în Cezar şi în Salust, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăşi Istoria, în epopeile lui Homer şi în cântecele rustice ale lui Vergiliu nu vedem pe poet, ci chiar întâmplarea şi realitatea poetică. Cu un cuvânt, anticitatea şi studiul ei nu ne dă o lume modificată prin creierii vreunui individ pronunţat, ci ne dă lumea simplă şi adevărată, precum este în ea însăşi. Aceasta este calitatea nemuritoare care impune spiritului junimii studioase direcţiunea cea mai sănătoasă, care îi deschide un câmp întins pentru activitatea raţiunii, însă o supune totdeodată sub legea naturii lucrurilor sau a adevărului şi astfel îi taie din rădăcină aberaţiunea egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care studiile clasice au fost pănă acum nutrimentul principal al inteligenţei în omenire şi vor rămânea totdeauna, pănă când va fi vorba de bine, de adevăr, şi de frumos. Însă această calitate o împărtăşeşte limba latină cu limba elină. Ceea ce este propriu limbii latine şi o înalţă peste cea elină din punct de vedere al instrucţiunii gimnaziale este simplicitatea şi regularitatea gramaticii. Gramatica latină, cu cele mai puţine excepţiuni, cu o brevitate lapidară, cu o rigoare şi energie de stil pare că ar fi granit turnat, este unică între gramatici şi va rămânea, prin urmare, de-a pururea cel mai bun fundament şi cea mai bună disciplină pentru orice parte a gândirii noastre.“

Multe lucruri sunt iertate într-o polemică. Dar a atribui unui om care a scris aceste pagine cu un entuziasm poate prea juvenil pentru limba latină în gimnaziu, a-i atribui că vrea să gonească autorii latini şi să-i înlocuiască cu nu ştim care alţii, iată un lucru prea tare chiar pentru Revista contimporană.

4. Se înţelege, după toate acestea, că nu putea să nu ne atrbuie şi dl Grădişteanu cosmopolitismul.

Însă asupra acestui punct în chiar articolul Direcţia nouă, la care se referă dl Grădişteanu, discuţia era lămurită. Am susţinut acolo şi am dovedit că:

„Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau pronunţată de subscrisul îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atât subscrisul cât şi ceilalţi membri ai „Junimii“ din Iaşi sunt partizani ai ideii naţionalităţii şi s-au pronunţat totdeauna în acest înţeles.“

Am citat acolo cuvintele noastre publicate în Scrierea limbii române, am mai citat cuvintele dlui A. Xenopol din Convorbirile literare de la 15 iulie 1868, am arătat că tot strigătul acesta de cosmopolitism îndreptat contra noastră este

„o mistificare a opiniei publice“.

Mistificarea a fost inventată de aceia care s-au aflat loviţi prin critica noastră tocmai în punctul unde erau periculoşi pentru întărirea naţionalităţii române, a fost inventată de unii dintre scriitorii noştri din Austria, ale căror germanisme au fost criticate de noi (în Convorbiri literare de la 1 iunie 1868), a fost inventată de partizanii şcolii Barnuţiu, căreia i-am dovedit greşelile în contra dreptului roman; a fost dar inventată de aceia cari, spre a depărta atenţia publică de la o critică poate incomodă pentru d-lor, s-au tupilat sub steagul „românismului“ şi au strigat în o mulţime de jurnale că se atacă naţiunea când se atacau crudităţile d-lor literare şi ştiinţifice.

A trebuit să vie şi dl Grădişteanu şi să ia parte la o manoperă devenită prea ieftină prin mulţimea celor ce au întrebuinţat-o înaintea d-sale!

Am terminat observările noastre la răspunsurile Revistei contimporane. Ele cuprind din parte-ne ultimul cuvânt în această discuţie.

Răbdarea cititorilor a fost prea încercată prin lunga expunere de pănă acum, şi noi nu am avea nici un drept la indulgenţa lor dacă analizarea procedării literare a dlor Ureche, P. Ghica şi Grădişteanu nu s-ar justifica prin înţelegerea răului ce nişte scriitori ca d-lor pot aduce unei literaturi începătoare.

Poporul român, de câteva decenii, se află inundat sub formele nenumărate ale civilizaţiei apusene. Pentru el este astăzi o condiţie de existenţă de a resorbi din această inundare tot ce poate fi folositor spre înrodirea pământului său.

Un singur mijloc ne este dat aici: munca cinstită, şi clasele cele culte, cărora în prima linie le este încredinţată introducerea noilor forme în viaţa reală, sunt cele dintâi chemate la acea muncă cinstită. Cu încordarea tuturor puterilor trebuie fiecare din noi să lucreze în sfera ce şi-a ales-o: fie ea oricât de mică, numai lucrul să fie făcut în conştiinţă.

Într-o asemenea situaţie trebuie să ne ferim mai ales de un pericol: de fraza goală, de iluzia că formele deşerte pot ţinea locul fondului solid, şi acest pericol este tot aşa de mare în literatură ca şi în politică.

Lupta în contra lui ne pare a fi misiunea principală a criticii române. Fără îndoială, ea nu va fi niciodată în stare să stârpească cu desăvârşire fraza goală şi acea iluzie deşartă din viaţa publică a poporului nostru: se vor găsi totdeauna oameni care, exploatând aparenţele uşoare, vor pune nălucirea în locul realităţii şi caricatura în locul fiinţei adevărate.

Totul este însă ca acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit să ocupe locul cel de frunte în mişcarea intelectuală a poporului lor.

Datoria şi folosul criticii este aici de a le arăta treapta pe care stau, pentru ca nu cumva încurajarea lor să producă în juna generaţie ce-i încunjură falsa credinţă că roadele se pot dobândi fără muncă şi laurii fără merit.

1873

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA