Editura Global Info / Literatură

Vasile Aaron

Anul cel mănos

(Fragment)

Drăgălaşă primăvară
Te iveşti veselă iară,
Ne dai semn de roadă bună
Ca să facem dinpreună
Cinste celui preaputernic
Mărindu-l cu cuget smernic,
Pe cît firea omenească
E în stare să-l mărească.
Gheaţa şi neoa cumplită
În pripă fu risipită,
Iarba subt frunză uscată
Să ridică deodată
Arătîndu-şi colţul verde,
Cum frigul puterea-şi perde,
Iată codrul înverzeşte,
Firea toată să clăteşte,
Pomii ceia ce dau roadă
Unii de muguri să-nnoadă,
Alţii după a sa fire,
Înfloriţi mai cu pripire
Dau albinelor hrană
Şi zburătoarelor mană.
Ciocîrlia deşteptată
Vrea cătră nori să răsbată,
Zburînd să-nvîrte carigă
Şi veselă pe sus strigă.
Cucului, ce amorţise
îi vedem gura deschisă
Dintr-un loc într-altul zboară,
Să suie şi să pogoară
Cîntînd după a sa fire
Prin a capului clătire.
Turturica şi porumbul,
Ce tăcuse mult ca plumbul
Pe uscate rămurele
Dau glasul cel plin de jele,
Şi dacă-şi află soţie
Îl schimbă în veselie.
Cearcă loc de cuib şi unde
Îl află bun, se ascunde.
Rînduneaua învrîstată
Din căpriori deşteptată
Însă cînd prinde de veste
Că ziua aproape este,
Prin glasul cel cu răbştire
Făcea la casnici de ştire
Că din patul său cel moale
Fără preget să se scoale
Şi aşa fieştecare
Să s-apuce de lucrare.
Mirla, sturzul şi ca ele
Alte cîte păsărele
Cearcă şi dacă găseşte
Vrun pai ca să covăeşte
Îl duc, în cuib îl aşază
Privind împrejur cu pază,
Nu cumva să să ivească,
Unde vreau ele să nască
Peste noapte cu răcoare
Micuţa privighetoare
Glăsuind face mai bine
Inimile ce dorm bine,
Face somnul greu, mai dulce
Face pe toţi să să culce
Singură să priveghează
Şi cînd dorm, ea să viează,
Ţarca, cioara şi oricîte
Decît ele mai urîte
Ciocul său cel noduros
Nu-l lasă fără folos
Clonţoneşte fieşcare
Şi cîntă după-a sa stare.
Tu pupăză puturoasă,
Tu pasere ticăloasă !
Cu totul bine ai face
De ne-ai da încai în pace,
Să-ţi ţii guşa neumflată,
Şi creasta nebîrzoiată !
Ci şi tu ca o nebună
Cînţi în codru dinpreună,
Şi cînd ziua să iveşte
Clonţul tău upupuieşte,
Iar cînd soarele luceşte
Şi de sus spre noi priveşte
Cîmpurele toate-s pline
De fluturi şi de albine,
Ce plecînd de dimineaţă
Sug din flori crude dulceaţă,
În fagurii deşertaţi
Şi de miere despoiaţi
Clocesc nouă albinele,
Ca înmulţindu-să ele
Mai tîrzior să roiască
Şi la număr să sporească
Privire desfătătoare —
Prin rărunchi pătrunzătoare !...
În codri şi pe cîmpie
Lumea ca din moarte vie,
Pe tot locul vaci şi boi
Capre şi cîrduri de oi.
Meluşeii aci sug,
Aci într-o parte fug
Şi întorcînd înapoi
Se mestecă între oi,
Aci de maici depărtaţi
Şi la un loc adunaţi
Joacă, sar şi să aleargă,
Îţi pare că vor să meargă
Ca o ceată de ostaşi
Făcînd porunciţii paşi.
Taurul de mult tăcu
Şi iarna ca un mut fu,
Văzîndu-să-n ciurdă iară
Înnoieşte a sa pară
Nu mugeşte, ci răgneşte
Ca leul cînd să porneşte
De fîn zice că-i mai pasă,
Îl hrăneşte iarba grasă.
Părul i se înnoieşte,
Cel vechi cade şi nou creşte,
Armăsarul uită pleava
Cînd paşte la iarbă otava,
Aşa-ţi pare, cînd rînchează
Că părul din cap să-ţi cază,
Nu rînchează el, ci ţîpă
Ca balaurul din rîpă
Crescut în pustietate,
Unde om cu greu străbate,
Fetişoare tinerele
Strîng de pe cîmp viorele,
Şi ducîndu-le acasă
Le pun în sticle pe masă.
La oraşe şi pe sate
Ceia ce au moşii late
Soarele nici că răsare
Toţi cu rîvnă foarte mare
Boii la plug înjughează.
De au cai, îi înhămează.
Seamănă, ară şi grapă,
Ce nu pot cu plugul, sapă,
Scot spinii de pe răzoare
Şi fiece delişoare
Nu le lasă nelucrate,
Ci le umplu de bucate.
Cum are locul natura,
Aşa e sămănătura :
Cucuruz, mălai şi grîu
Ce se coace mai tîrziu.
Ceia ce postesc ferbinte
Seamănă mazăre, linte,
Inul încă nu lipseşte
Unde locul îi prieşte,
Hirişcă, alac, ovăz
Şi pe coaste şi pe şăs
Crumpene şi alte cîte
Pe ici pe colea vîrîte.
Din holdele cele grase
Ce toamna să sămănase
Polomida înghimpoasă
Şi puciocna puturoasă
Urda vacii, luşca, porul
Cu săpoiul, cu cosorul
Scot afară, smulg, usucă
Ca mai bun rod să aducă,
Rod şi grîu curat ca jarul
Să tragă acasă carul,
La timp bun să să-nblătească,
Şi flămînzii să hrănească.
Fericit e omul care
Aşa o viaţă are
Pe el palma îl hrăneşte
Ce mănîncă îi tigneşte.
Are toate, nu-şi impută
Vremea în har petrecută.
Vierii cu ce tărie
Învîrtesc sapa prin vie !
Fiind de mult împărată
Şi viţa pe pari legată.
Gunoiul ce se cărase
Şi-ntr-un loc să descărcase,
Între viţă îl resfiră
La rădăcini îl înşiră
Şi săpînd împrejur locul
Prin el înmulţeşte focul,
Focul, vara şi căldura,
Care, precum e natura
Sileşte rodul să iasă
Din căpuşoarele grase.
Văzînd vierul cum creşte
Căpuşa ce să iveşte,
Cu struguri înfrumseţată
Bucuria îl îmbată,
Aşa îşi închipuieşte
Că culesul şi soseşte,
Acuma va să culeagă
Şi mustul în buţi să bagă ;
Pîn-atuncea mai asudă
Şi mai pune multă trudă,
Socoteşte el în sine,
Vara trece, toamna vine ;
Atuncea să va alege
Ce-au lucrat ? ce va culege ?
Să nu-i zică oarecine
Nu au puţină ruşine :
— „Spune-mi ce-ai lucrat vier !
Adă struguri pe tăier.”
— „Aş aduce — n-am de unde
Lipsa nu o poci ascunde ;
N-am ce face, dacă Domnul
Neiubind lenea şi somnul
Aşa pedepsi norodul
De-i lua şi din vii rodul,
(Aşa canoni poporul
De-i lua din vii odorul).
Dacă Domnul ş-au tras darul
Ce să facem cu păharul
Şi cu folticoasa oală
Cînd vedem stînd butea goală ?
Cîte doage toate sparte,
Cepul aruncat departe,
Sticla toată prăvuită,
Curcubeta mucezită,
Rabdă, maţule ! cu jale,
Sau te tragi cătră vale,
Şi te stîmpără cu apa
Dacă n-au adus rod sapa !”
D-aceste cel înţelept
Cugetînd, are dirept
Foarte tare a să teme,
Că cu leneşul va geme ;
Nădejdea, frica, credinţa
Îi aţîţă sîrguinţa.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA