| Editura Global Info / Literatură |
Vasile Alecsandri
Buruiana de leac
Aoleo! mamă Ileană!
Cată-mi vreo buruiană1
Şi cu mine-ţi fă pomană.
Mergi în câmp de-alege-un smoc
Tot de mac şi busuioc,
Să-mi stingi inima de foc.
C-a fi azi o săptămână,
Am văzut pe la fântână
O puicuţă de română,
Şi de-atunci dorul mă frânge,
Soarele din cer mi-l stinge,
Şi la groapă mă împinge.
Dragostele tinerele
Nu se fac din viorele,
Ci din buze subţirele.
Blestemat să fie locul
Unde mi s-a aprins focul
De-mi tot plâng acum norocul.
Blestemat să fie ceasul
Când i-am urmărit eu pasul
Şi i-am auzit eu glasul.
Cu pasul m-a rătăcit,
Cu glasul m-a ameţit;
Liniştea mi-am prăpădit!
Din volumul Poezii populare ale românilor Partea II: Doine şi hore, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.
Note
1. În toate satele sunt babe care au specialitatea de a lecui bolnavii cu buruiene culese mai cu seamă în ziua de Sânziene după Rusalii. Ele întrebuinţează cu destulă dibăcie unele leacuri ce se numesc doftorii băbeşti; dar mai totdeauna acele leacuri sunt întovărăşite cu descântece. În notele baladei Cucul şi turturica am dat două descântece, acela de deochi şi de iele; mai adăugăm aici altele trei. Acele de pocitură, de săgetătură şi de muşcătura şerpilor.
Descântec de pocitură
Păsărică albă
Cu aripa albă!
Din piatră-ai crescut,
Cu nori te-ai bătut,
Trei picături din tine-au căzut:
Una de lapte, una de vin
Şi una de venin.
Cel ce-a băut laptele s-a săturat,
Cel ce-a băut vinul s-a îmbătat,
Iar cel cu veninul a crăpat.
Aşa să piară pocitura din pocit,
Pân-într-o clipă să fie lecuit
Şi să rămâie ca pomul înflorit!
Descântec de muşcatul şerpilor
Sub o tufă-n poieniţă
Este-o fântâniţă
Şi-n fântână-o pietricică
Rece, vineţică,
Şi sub piatră-un şerpurel
Cu dinţi de oţel.
Dinţii apuc de piele, pielea de carne,
Carnea de os,
Şi prin trup trece un fulger veninos.
Dar cum iese dintre nori
Fulgerii strălucitori,
Aşa să iasă din os, din carne, din piele
Muşcăturile rele
De dinţi de oţel
Celui şerpurel
Ce stă sub pietricică
În fântâna mică,
Sub tufă sălbăţică.
Cu aceste cuvinte se descântă o cofiţă nouă cu apă ne-ncepută, în vreme ce vrăjitoarea tulbură apa cu trei vărguţe de alun. Apoi se deşartă cofiţa descântată pe rana muşcăturii.
Descântec de săgetătură
Plecat-au nouă fete fecioare
Pe cale, pe cărare.
Şi-ntr-o mândra vale,
La mijloc de cale,
Maica Domnului le-a întâlnit
Şi din carul ei de aur astfel le-a grăit:
„Unde mergeţi pe răcoare,
Voi, nouă fete fecioare?"
„Mergem la biserica cea mare
Cu trei altare.
Ne-am luat năframele
Să ştergem icoanele,
Ne-am luat ştergarele
Să curăţim stranele,
Ne-am luat măturile
Să măturăm scările".
„Voi, nouă fete fecioare,
Luaţi toate câte o floare
De sub a mele picioare
Şi vă duceţi colo-n sat,
La cel bolnav săgetat,
Cu ochii să-l mângâieţi,
Cu florile să-l ştergeţi
De junghieturi,
De săgetături,
Să râmână curat luminat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat".
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
