Editura Global Info / Literatură

Vasile Alecsandri

Cântece de stea şi povestea vorbei de Anton Pann

Există la noi o carte foarte preţioasă şi de o mare însemnătate, un adevărat tezaur de spiritul şi de înţelepciunea poporului român; şi însă acea carte, necunoscută de acei care ar trebui să o cunoască, zace lepădată în fundul librăriilor!

Ca şi dânsa, autorul ei, pierdut în umbră, a fost pe timpul lui victima superbiei ignorante, şi chiar astăzi, când societatea noastră s-a democratizat, astăzi, când oamenii literaţi şi-au dobândit un loc la soare, numele lui Anton Pann deşteaptă mai mult imaginea unui psalt de strană, decât suvenirul unui poet.

Cine a fost Anton Pann?

— Un simplu cântăreţ de biserică, iată ce răspund indiferenţii!

— Ce a scris Anton Pann ?

— Spitalul amorului, iată ce răspund ignoranţii!

E timpul dar a spune adevărul şi a face lumină pe mormântul unui om de merit, care în cursul vieţii sale modeste a scris fără a se gândi la recompensă, şi a cules, coordonat, publicat Proverburile noastre, acele cugetări ieşite din cuminţia românului, sub forme concise şi originale, acele aforisme născute la şcoala experienţei seculare, acele adevăruri

de prin lume adunate
şi iarăşi la lume date.

Ne pare mult rău că nu posedăm notiţe biografice asupra dascălului Anton Pann, pentru ca să le publicăm aici; căci tot ce priveşte viaţa unui autor este interesant. Ne lipseşte asemene lista completă a scrierilor sale şi nu putem înşira deocamdată decât următoarele, pe care ni le aducem aminte. Lăsăm dar altora, mai bine informaţi, mulţumirea şi datoria de a umplea această lacună. Anton Pann a publicat un poem în mai multe tomuri, tradus din limba grecească în versuri româneşti, sub titlul de Erotocrit.

— Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea.

— O şezătoare la ţară, tablou viu de obiceiuri câmpeneşti, în care sunt diverse hore poporale.

— Cântece de stea, sau versuri ce se cântă în seara naşterii Domnului Cristos, cu un adaus de cântece morale şi de note bizantine de muzică, numite glasuri.

— Spitalul amorului, colecţie de cântece de lume şi de câteva hore şi balade poporale.

— Cântătorul beţiei şi viaţa beţivului pocăit.

— Povestea vorbei, sau culegere de zicale româneşti (3 tom.¹)

În toate aceste volumuri şi broşuri autorul dă probe de un spirit adevărat românesc, de cunoştinţa deplină a limbii poporului şi de o mare facilitate de versificare, şi chiar unele pasaje din broşura cântecelor de stea au meritul lor. Aşa, în cântarea a XIX găsim răstignirea lui Cristos:

Atunci iuzii l-au luat,
L-au bătut, palme i-au dat,
Cu spini l-au încununat,
Şi în obraz i-au scuipat.
De haine l-au dezbrăcat,
Cu crucea l-au încărcat,
Şi mergând l-au răstignit,
Cu cuine l-au pironit,
Cu oţet l-au adăpat,
Fiere i-au dat de gustat!
Şi sufletul când şi-a dat
Un ostaş a alergat,
Cu suliţa l-a împuns.
Sânge şi apă au curs!
Aceste cerul văzând
Şi pământul nerăbdând,
Din temelii s-a clătinat,
Soarele a înnegrit,
Pietrele s-au despicat! etc.

În cântarea XX, care urmează, găsim o descriere a iadului, precum se vede zugrăvit în pridvoarele unor biserici vechi:

Văzui balaur căscând
Şi din gură foc vărsând,
Curgând ca un rău întins
Înflăcărat şi nestins.
Văzui popi mulţi eretici
Cu dascăli şi grămătici
Aruncaţi cu capu-n jos
În focul cel flăcăros,
Şi draci îi împingeau,
Cu suliţi îi împungeau.
Văzui împăraţi tirani,
De gâturi cu bolovani.
În văpaia cea de foc
Draci bătându-şi de ei joc.
Văzui negustori în rând
Care-nşel şi lipsă vând,
Unii cu măsuri de gât
Se tânguiau amărât;
Alţii cu cântare-n nas
Se văitau cu mare glas,
Alţii cu foarfeci şi cot
Îi ducea para înot.
Văzui şi muieri în munci
Care-şi leapădă-a lor prunci
Sau fără milă şi dor
În pântece îi omor.
Văzui arzând în vulvori
Bogaţi neîndurători
Care tot s-au veselit
Şi săraci n-au miluit!... etc.

După această descriere a iadului, vine ca un contrast veselitortabloul raiului:

Văzui raiul cel frumos,
Ca soarele luminos,
Şi mese întinse de rând,
Pe ele făclii arzând;
Iar împrejur drepţii stau
Şi bucurie gustau.
Văzui sfinţi prea luminoşi,
Apostoli şi cuvioşi
Şi cete de mucenici,
De tineri, bătrâni şi mici.
Văzui şi sfinte muieri
Petrecând în mângâieri
Cu cununi de diamant
Şi podoabe de briliant
Împreună dănţuind
Şi pe Dumnezeu slăvind.

În adausul de cântări morale se află unele strofe luminate de razele poeziei. În cântarea III
Primăvara:

Ah! iată a sosit iară
Frumoasa primăvară
Cu flori şi cu verdeaţă
Şi plină de blândeaţă
Precum noi o dorim.
. . . . . . . . . . . . .
Dumbrava-nrămurată
Ce fuse scuturată
Acum întinereşte
Şi frunza se mândreşte
Clătindu-se de vânt.
. . . . . . . . . . . . .
Prin pomi, prin rămurele
Stând fel de păsărele
Cu bucurie mare
Răsun' dulce cântare
Cu toate melodind.
. . . . . . . . . . . . .

În cântarea IV: Viaţa omului:

Omul este ca iarba,
Zilele ca o floare
Ca timpul trecătoare...
Aşa va înflori!...
Când e în tinereţe.
Se află-n primăvară... etc.
Când e în bărbăţie
În toamnă se iveşte... etc.
Când e în bătrâneţe
Atunci intră în iarnă,
Când nori încep să cearnă
Şi se-nălbeşte tot.
Ca floarea cea uscată,
Şi-n seamă nebăgată.
Se pierde sub zăpadă
Ca şi când n-a mai fost...
Astfel dar este omul
De orice stare-n lume,
Aibă orişice nume,
Astfel e trecător.
Cât să se ostenească
Slavă să dobândească,
Zadarnice sunt toate,
Căci este muritor!

În cântarea VIII: Dragostea:

Ca dragostea mai scump nume
Nu e pe acest pământ.
Ea-i împărăteasă-n lume,
Ei toate supuse sânt.
Dragostea în orice casă
Stă ca o floare pe masă
Şi zâmbeşte tutoror... etc.

În cântarea X: Pustnicul:

Am lăsat mărire, lume,
Am lăsat lux şi palat,
Am lăsat şi rang şi nume
Şi-n pustiu m-am depărtat,
Unde amuţita stâncă
Şi nesimţitorul crâng,
La-ntristarea cea adâncă
Nu pot auzi când plâng.
Unde vânturile sună
Prerumpând al meu suspin
Şi-l duc ca o jertfă bună
Către cel cărui mă-nchin... etc.

După aceste câteva exemple se poate cunoaşte natura simţirilor, precum şi stilul lui Anton Pann; iar din toate operele sale, cea mai importantă este Povestea vorbei, la care el a trebuit să consacre mai mulţi ani de lucrare; căci pe lângă proverburi a adăugat multe anecdote poporale, scrise în versuri care se leagă strâns între ele. Trei volumuri formează acea minunată colecţie, ce se poate cu drept cuvânt numi Filozofia poporului român. Ele cuprind şiruri lungi de zicale, unele, în mic număr, traduse din limbi străine, iar cele mai multe culese din gura poporului nostru, şi acele şiruri sunt coordonate cu inteligenţă; căci deşi numărul lor e considerabil, nu există nici o confuzie între dânsele. Astfel, de pildă, într-un şir găsim toate proverburile relative la frică sau la vitejie, în altul acele ce se raportă la nerozie...etc. şi de fiecare sunt lipite anecdote originale, povestite cu destul talent.

Să răsfoim acele trei volumuri ale lui Anton Pann şi, de vom alege ce-i mai caracteristic în fiecare şir de proverburi, vom compune o comoară de cugetări, care ne va face mândri de profunda cuminţie a neamului românesc[...]

Aceste extrageri din Povestea vorbei sunt de natură a convinge că în adevăr uvragiul lui Anton Pann este o operă naţională de un foarte mare preţ, atât pentru noi, cât şi chiar pentru filologii străini; iar judecând după varietatea anecdotelor adăugate pe lângă proverburi, precum şi după felul celorlalte publicaţii, adică: Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Moş alb sau O şezătoare la ţară, Spitalul amorului, Cântătorul beţiei, Cântece de stea etc., venim a crede că Anton Pann cunoştea cu desăvârşire datinile naţionale, că el era vârât deplin în pielea românului, şi că mintea lui era o comoară de cântece, de cimilituri, de păcălituri şi de istorioare de tot soiul. El a fost negreşit un om ce ştia multe, şi care ştia a le spune; un tip de român vesel, glumeţ, spirituos, păcălitor, cântăreţ, povestitor, o carte plină din scoarţă-n scoarţă, un Păcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinţilor noştri.

Asemene oameni sunt cronici în picioare, ei cunosc pe de rost Alexandria şi Arghir, cunosc sute de poveşti poporale pline de minciuni frumoase şi mii de anecdote asupra ţiganilor, asupra evreilor, asupra nemţilor, asupra ruşilor, asupra sârbilor, asupra ungurilor, asupra turcilor, asupra grecilor, într-un cuvânt, asupra tuturor neamurilor străine cu care a avut a face românul. Ei vorbesc de Ieana Cosânzana, de Făt-Frumos, de Sfarmă-Piatră, de Strâmbă-Lemne, de Statu-Palmă-Barbă-Cot, de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de Sfânta Joe, de Sfânta Miercuri, de Sfânta Vinere, de Mama pădurii, de stihii, de stafii, de strigoi, de moroi, de tricolici, de vârcolaci, de carul lui Sf. llie, de drăciile lui Pepelea, ca şi când ar fi copilărit în acea lume fantastică creată de închipuirea poporului.

Însă din nenorocire asemene oameni devin din zi în zi mai rari; ei dispar sub nivelul uniform al civilizaţiei şi sub năvălirea preocupărilor timpului de faţă.

Dacă Anton Pann ar mai fi trăit, el singur ar fi fost în stare să scrie poemul naţional al lui Pepelea, acest tip poporal de spiritul glumeţ al românului; el singur ar fi putut să aştearnă în versuri uşoare nenumăratele păcălituri dintre Păcală şi Tândală; însă el şi-a dus veselia pe cea lume, lăsând în urmă un monument nepieritor: Povestea vorbei!

În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigil caracteristic şi mult interesant! Ea ne apare cu înţelepciunea filozofică a strămoşilor pe frunte şi cu râsul maliţios al lui Pepelea pe buze.

Mirceşti, ianuarie 1872

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA