Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Vasile Alecsandri

    Legenda rândunicăi

    dedicată dnei Nyka Grădişteanu

    Rândunică, rândunea,
    Ce baţi la fereastra mea?
    Du-te-ţi pune rochiţa,
    Că te arde arşiţa,
    Te suflă vântoaiele
    Şi te udă ploaiele.
    Mergi în câmpul înverzit,
    Că rochiţa a-nflorit
    Şi o calcă turmele
    Şi o pasc oiţele.

    (Cântec poporal)

    I

    Când se născu pe lume voioasa Rândunică,
    Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
    Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat,
    Copilă drăgălaşă de mare împărat.
    Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
    Sosită printre oameni ca zâmbetul de soare,
    O gingaşă comoară formată din senin,
    Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
    Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
    Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.

    O zână coborâtă din zodia cerească
    Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească,
    Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
    S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
    Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
    De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
    Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
    O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
    Menind prin şoapte blânde copila să devie
    Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
    La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
    Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
    Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
    Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
    Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine,
    Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine,
    Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
    Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
    Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
    Pe oricare fiinţă cu forme virginale,
    Pe dalbele copile, a dragostei comori,
    Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
    Pe zânele născute în atmosfera caldă,
    Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
    Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
    Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale".

    II

    Copila descântată de zâna ei cea bună
    Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
    Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
    Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
    Iar când ieşi din cuibul în care înflorise
    Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
    Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
    Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
    Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
    Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele,
    S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
    Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
    Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
    Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
    Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată
    De dulcea armonie naturii deşteptată.

    Atunci pe nesimţite un glas de zburător
    Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
    "Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
    Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
    Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire,
    Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
    Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
    Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
    Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile
    Din alba lui splendoare ar face mii de zile!
    Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
    Se par două cireşe în soare pârguite,
    Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
    Se leagănă prin aer precum un verde laur;
    Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
    Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
    Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
    Tu, zână fără seamăn, minune fără nume!"

    Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind...
    Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind,
    Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
    Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.

    III

    Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună
    Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
    Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
    Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
    Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
    Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
    Şi raza argintie din stele dezlipită
    Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
    Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
    În albele şiraguri de rouă lucitoare.

    Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
    Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
    Şi merge drept la malul pârăului din vale?
    Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
    Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
    Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte.
    O! dalbă feerie! divină încântare!...
    Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare,
    Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
    Albind ca faptul zilei în zi de primăvară!
    Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
    Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
    S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...
    Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
    Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă,
    Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
    Lăsând ca să albească prin valul de cristal
    Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
    Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
    Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
    Şi apa-n vălurele de aur se-ncreţeşte,
    Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
    Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
    Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.

    Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor
    Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
    Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
    Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
    Şi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
    În lină îngânare se clatină pe unde.

    IV

    Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară!
    Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
    Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?...
    Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
    Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
    Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
    Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
    Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!

    Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
    Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
    Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
    Odoare-a primăverii: Rochiţi-de-rândunele!...


    Mirceşti, 1874




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA