Vasile Alecsandri

Mărioara, Florioara

Legendă dedicată Princesei M. Cantacuzin

I

La Moldova cea frumoasă
Viaţa-i dulce şi voioasă!
L-al Moldovei dulce soare
Creşte floare lângă floare!
Multe păserele-n sbor
Fură minţi cu glasul lor!
Multe fete şi neveste
Fură inimi făr' de veste!
Dar umblare-ai, frăţioare,
Nouă ani întregi cu soare
Sus în munte, la munteni,
Jos în vale, la văleni,
Şi de-ai călca nouă ţări
Şi de-ai trece nouă mări,
Floricică n-ai găsi,
Păserică n-ai zări.
Nici nevastă mândruliţă,
Nici copilă drăguliţă
Ca Mărioara
Florioara,
Zânişoara munţilor,
Sorioara florilor!

Albă ca o lăcrimioară,
Dulce ca o primăvară,
Era sprintenă, uşoară
Ca un pui de căprioară.
Trupuşoru-i gingăşel
Părea tras pintr-un inel!
Nici micuţă, nici năltuţă,
Numai bună de drăguţă,
S-o tot strângi la pept cu foc.
Şi să-ţi fie de noroc!
Ochişorii săi căprii
Trezea lumea-n veselii.
Perişoru-i aurel,
Ca mătasa subţirel,
Trăgea ochii tot la el
Şi pe frunte-i strălucea,
Şi-n mici valuri se-ncreţea
Ca valuri de-a grâului
La suflarea vîntului!
Ş-apoi, frate, mai avea
Pe guriţă-o floricea,
Şi-n guriţă mărgărele,
Şi pe faţă-i drăgănele,
Şi la sân doi crinişori,
Şi pe crini doi frăguşori...
Să-i desmierzi ş-apoi să mori!

Ea pe câmp de se ivea,
Florile se-nveselea,
Inimile-şi deschidea,
Sufletele-şi răspândea
Şi voios i le-nchina,
Şi voios se legăna,
Şi din cale-o întorcea,
Şi cu toate-aşa-i zicea:
„Buna ziua, sorioară,
Mărioară, Florioară!
Spune nouă ce voieşti?
De la noi ce mai doreşti?
Vrei tu miros de sulcină,
Care patimele-alină?
Vrei miros de busuioc
Ce opreşte mândru-n loc?
Vrei miros de lăcrimioare
Ce dă visuri iubitoare?
Vină, dragă-n veselie
Să ne-aduni de pe câmpie
Şi ne-ascunde-n sânul tău,
Să-l ferim de deochi rău.
Sânul tău să-l răcorim,
Şi de este să murim,
Lângă tine să perim!”
Mărioara le-asculta,
Şi pe rând le săruta.
Şi cu ele se-ngâna,
Şi in plete le-anină,
Şi pe sân le legănă,
Încât ori cine-o vedea,
De dor mare s-aprindea
Şi din cale-i se-ntorcea
Şi cu glas uimit zicea:
„Iată Zâna florilor,
Florilor, surorilor!”
Iar la munţi când răsărea,
Munţii vechi întinerea
Şi cu muşchi s-acoperea,
Şi copacii-şi înverzea,
Şi apele-şi limpezea,
Şi păserile-şi trezea,
Ş-apoi astfel îi grăea:
„Bună ziua, Zânişoară,
Mărioară, Florioară!
Spune nouă ce voeşti?
Dela noi ce mai doreşti?
Vrei tu apă ne-ncepută
Pentru faţa ta plăcută?
Vrei tu pui de căprioare,
Păsărele cântătoare,
Fag de miere-ndulcitoare
Şi vr-o doină jălitoare?”
Mărioara-i asculta,
La izvoare se culca.
Faţa albă îşi spăla.
Fag de miere ea gusta.
Căprioare desmierda
Şi cu drag ea asculta
Cânticul păsărilor
De pe vârful crengilor,
Şi sunetul doinelor
De prin fundul codrilor;
Încât ori cine-o vedea
De dor mare s-aprindea,
Şi din cale-i se-ntorcea
Şi cu glas uimit zicea :
„Iată Zâna munţilor,
Munţilor, cărunţilor!”

Ori şi unde s-arăta,
Vorbe dulci întâmpina
Si trăia în veselie
Ca albina pe câmpie.
Numai însă câte-odată
Sta pe gânduri tulburată,
Că-i părea că auzea
O şoaptă care-i zicea:
Alei! dragă Zânisoară,
Mărioară, Florioară!
Mult eşti dalbă şi frumoasă
Şi la inimă voioasă!
Multe minţi ai fermecat,
Inimi multe-ai tulburat!
Dar gândit-ai, n-ai gândit
Că ţi-e vremea de iubit?
Că ţi-a dat Dumnezeu sfântul
Ochi să luminezi pământul,
Sân rotund de desmierdat,
Buze dulci de sărutat?
Şi ştii, dragă, ori nu ştii,
C-ai să mori, ş-ai să învii,
Ş-o să ai în cer a da
Seamă de inima ta?
Câte flori pe-acest pământ,
«Se duc toate la mormânt!
«Numai floarea lacului
«Stă în poarta raiului
De judecă florile,
Ce-au facut miroasele!

II

Iată fraţe, frăţioare,
Că-ntr-o zi cu dulce soare,
Mărioara se-ntâlnea
C-un străin care venea
Pe-un fugar sirep de munte
Cu steluţă albă-n frunte,
Şi pe loc, cât îl zărea,
Făr' de voie se oprea.
Ochii la pământ ţintea,
Inimioara-i se bătea.
Cel străin în cale-i sta
Şi din gură cuvânta:
- Cale buna, mândruliţa!
- «Mulţumim ţie, bădiţa!»
- Mândruliţă, draguliţă,
«Spune mie-adevărat,
Eşti tu fată de 'mpărat,
Sau vr'un vis ce am visat?
Ca, de când mă simt bărbat,
«Multe ţări eu am călcat,
«Fete multe-am desmierdat,
Dar ca tine chip şi stat,
«Alta'n lume n'am aflat!
- Străinel, bădiţul meu,
De vrei să ştii ce sânt eu,
Intreabă tu florile,
Florile surorile.
- Eşti tu fată de muntean,
Sau copilă de vălean ?
Viţă de om pământean
Sau de vr'un smeu năsdrăvan?
- Străinel, bădiţul meu,
De vrei să ştii ce sânt eu,
Intreabă cei munţi cărunţi,
Isvoarele fără punţi,
Păsările cântătoare
Şi puii de căprioare.
- Alei! Mândra mândrelor!
Tu eşti Zâna munţilor,
Surioara florilor,
Vestitoarea zorilor!
Şi tu eşti ursita mea,
Care, spusu-mi-a o stea
C'am să mă iubesc cu ea!»
Mărioara se uimea,
Feţele-i se rumenea!
Iar străinul, ca şi ea,
Sta pe gânduri şi tăcea.
Numai calul nechezea,
Glasul văilor trezea.

Când de-o dată se ivea
Şi la el uşor venea
Un bujor de copiliţă,
Cu râs vesel pe guriţă,
În cămaşă cu altiţă
Şi cu fluturi în cosiţă.
Ea venea dintr'o livadă
Si la sânu-i de zăpadă,
Purta snopi de floricele
Şi crenguţi de vişinele.
Si pe iarbă cum sălta,
Ea din gură-aşa cânta:
Frunză verde de sulcină:
Am la sânu-mi o grădină
Cu flori albe drăgăstoase,
Cine-a vrea să le miroase,
«Să-l patrundă doru'n oase!
Am fragi dulci şi vişinele,
Cine va gusta din ele,
Să-i fie zilele-a mele.
Măi bădiţă nu doreşti
Vişinele rădăşeşti,
«Sufletul să-ţi racoreşti?
Ian priveşte, frăţioare,
Mai vazut-ai tu la soare
Aşa poame 'ndulcitoare?

Şi cum sta, şi cum cânta,
Cămeşuica-şi depărta,
Sânişoru-l arăta,
Sânu-i plin de floricele
Şi de roşii vişinele,
Cât strainul le vedea,
Iute mâna-şi întindea;
Dar Mărioara mi-l oprea
Şi cu glas uimit grăia:
Nu culege de la ea,
Că-ţi dau grădinuţa mea,
Grădinuţa sânului
Cu floarea sufletului!
Mult străinul s'aprindea
Şi în braţe-o cuprindea.
Şi cu drag îi tot zicea:
Zâna mea, ursita mea!
De azi calea-mi părăsesc,
Murguşoru-mi priponesc,
Şi la tine mă opresc,
Cu tine să mă iubesc!
Mărioara-i asculta,
Faţa i se lumina,
Ochii'n lacrimi îşi scălda!
Iar fugaru'n loc sburda
Falnic coama-şi încorda
Şi stăpânei lui o da
Gingaş de o desmierda.

III

Umbra nopţii se'ntindea,
Peste munţi se răspândea
Şi prin văi se adâncea,
Când de-odata se ivea,
Sus pe munte strălucea
Ţinta mică de lumină,
Ce creştea mereu şi lină,
Pân' se facea lună plina,
Lună plină şi voioasă,
Ca o frunte de mireasă!
Ea pe deal mi se oprea,
Şi cu drag de sus privea,
Jos, în valea tăinuită,
Pe o prispă-acoperită,
Două umbre adunate
Şi cu drag îmbrăţişate,
Care lung se sărutau
Şi cu gura se'mbătau
Şi lumea 'ntreag'o uitau!
Iar cât luna le vedea,
De foc dulce s'aprindea
Şi la stele semn făcea.
Stelele viu străluceau,
Pe rând toate se iveau
Şi de sus voios priveau
Cele umbre adunate
Cum sta dulce 'mbrăţişate,
Şi cu drag se sărutau
Si cu gura se'mbatau
Şi lumea 'ntreag'o uitau.

Dar târziu în miez de noapte,
Umbrele, cu blânde şoapte,
Nevăzute se făcea.
Atunci luna se ducea,
Peste munţii nalţi trecea
Ş'apoi lin, încet, scădea,
După munţi se ascundea!
Iar steluţele sclipeau
Şi 'ntre ele aşa grăiau:
Surioare călătoare,
Floricele arzătoare!
Cu văzutul aţi văzut
Pe pământul cel tăcut
Zânişoara munţilor,
Surioara florilor,
Cât de gingaş suspina,
Cât de drag se săruta
Cu ursitul ei iubit,
In cât nici că ne-a zărit?
Ş'acum ei s-au tăinuit,
Şi din faţă ne-au pierit!
Surioare călătoare,
Unde s'au ascuns ei oare!
Floricele lucitoare,
«De vreţi să fim aflătoare,
Hai să trecem mai în sus,
Drept fereastra din apus
Şi printr'insa să privim,
Taina s'o descoperim.

Stelele curând plecau,
Spre apus ele-apucau,
Şi drept ferestruică stau
Şi 'n lăuntru se uitau.
Şi cum stau şi cum cătau,
De foc dulce s'aprindeau
Şi pe cer se răspândeau
Cu-a lor suflete curate
Cu-a lor raze 'mpreunate...

Iar în urmă despre zori,
La glas viu de cântători,
Mărioara se trezea,
Ca din vis se desmeţea,
Şi trezindu-se vedea
Pe ursitu-i lângă ea,
Care 'n braţe-i o strângea
Şi cu drag o desmierda,
Mii de sărutări îi da,
Când pe feţe rumeioare,
Când pe buze 'ndulcitoare,
Când pe unda părului,
Când pe valul pieptului,
Ş'apot sta de mi-o privea
Şi din inimă-i zicea:
«Alei! dragă Zinişoară,
«Mărioară Florioară!
Mult eşti mândră, mult eşti dalbă
Ca o porumbiţă albă!
Mult eşti dulce şi frumoasă
În beţia drăgăstoasă!
Ochişori-ţi strălucesc,
Obrăjei-ţi rumenesc,
Crinişori-ţi înfloresc
De mă'mbăt şi mă uimesc!
Stăi, ah! stăi să te privesc,
Părul tău să-l netezesc,
Şi pesânu-ţi fecioresc
De zile să mă sfârşesc!

Mărioara-l asculta,
Sta puţin şi iar nu sta,
Şi cu lacrimi ea râdea,
Şi 'n cosiţe-i s'ascundea,
Ş'apoi iar le depărta,
Chipu-i vesel arăta,
Şi zicea vorbe din rai
Cu voiosu-i dulce grai.
Mărioara-apoi tăcea,
În vazduh un semn făcea,
Şi li s'arăta de-odată,
O măsuţă mult bogată,
Tot cu poame 'mpodobită,
Cu năfram' acoperită.
Amândoi cât o zăreau,
Lângă ea voiossăreau
Şi mâncau şi veseleau,
Cu paharele 'nchinând,
Şi cu dragoste zicând:
Să trăim, să ne iubim,
C'amândoi ne potrivim
Şi la dalbe tinereţe,
Şi la suflete măreţe,
Şi la gânduri trecatoare,
Şi la inimi iubitoare.

IV

A doua zi se scula,
Faţa palidă-şi spăla,
Păr de aur peptăna.
Şi frumos se oglindea,
Şi la soare-apoi ieşea
Spre resărit se-ntorcea,
Un sămn tainic de făcea,
Şi de-ndată s-arăta
Şi spre ei înainta
O teleagă sprintioară,
Aurită, dălbioară,
Ca un cuib de zânişoară.
Iar cât Zăna o zărea
În cuib răpede sărea
Cu străinu-alăturea,
Ş-apoi murgului zicea:
„Murguleţ cu părul creţ,
De-a Mărioarei drăguleţ!
Lasă-ţi coama vântului
Şi umbra pământnlui,
Şi pe faţa câmpului
Să zbori zborul gândului!”

Murguşorul nechezea,
La fugă se repezea
Şi fugea, mări, fugea...
Nici umbra nu-l ajungea!
Şi trecea, mări, trecea
De-a lungişul munţilor,
Curmezişul câmpilor,
Prin mijlocul florilor.
Iar cât munţii o zărea
Cu străinu-alăturea,
De verziş se despoiau,
Frunzele-şi ingălbeneau,
Şi apele-şi tulburau
Şi de frunzi se scuturau!
Florile înc-o vedea
Cu străinu-alăturea,
Şi capetele-şi plecau
Şi de jale se uscau!

Iar cea mândră Zânişoară
Mărioară, Florioară,
Nici la munţi se mai uita,
Nici la flori nu mai căta!
Căci de-avea ochi de privit,
De-avea suflet de iubit,
Sufletu-i şi ochii săi
Erau pentru dragul ei!

Fugea murgul sprintior,
Cu aripi de dulce dor,
Şi-i ducea numa-ntr-un zbor
Pe malul unui isvor.
Mărioara mi-l oprea,
Şi pe mal uşor sărea,
Şi-n izvor se cufunda
Şi voios mi se scălda.
Apa lin o desmierda,
Ca pe-o floare-o legăna,
Şi pe plete-i se juca,
Şi cu drag îi anina,
De tot firul câte-o rouă,
Şi pe sânu-i câte două.
Iar din apă când sălta
Şi la soare s-arăta,
Soarele în cale-i sta,
Trupuşoru-i săruta,
Şi cea rouă de pe ea
Cu-a lui raze o sorbea,
Nouraş o prefăcea
Şi la ceruri o trăgea.
Apoi el o-ncununa,
Ş-astfel dulce-i cuvânta:
„Alei! dragă Zânişoară,
Mărioară, Florioară!
Mult eşti mândră, iubitoare,
Şi de lume uitătoare!
Dar gândit-ai, n-ai gândit
Că norocu-i mărginit,
Şi că visul fericit
Are-ades amar sfârşit?
Şi ştii, dragă, ori nu ştii
Că la munţi şi la câmpii
Florile s-au veştezit,
De când tu le-ai părăsit?
Ştii că toate, într-un gând,
S-au întors în cer pe rând,
Şi la Domn s-au jăluit
Că tu viaţa le-ai răpit?
Mărioară, draga mea,
Facă Domnul ori ce-a vrea!
Deie-ţi bine, deie-ţi rău...
Tu ascultă dorul tău,
Căci în viaţa trecătoare
Şi în lumea pieritoare
O zi dulce de iubire
E un veac de fericire!”

V

Când norocu-şi schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul!...
A treia zi Mărioara
Îşi tulbură inimioara
Şi pe gânduri se punea
Şi-n tăcere lin plângea.
Ce plângea şi ce jelea
Cu iubitu-alăturea?
Plângea cum plâng florile,
Plângea cum plâng zorile!...
Era ziua mult senină,
Munţii, pluteau în lumină,
Văile-n tăcere lină.
Paserile-n umbră sta,
Nici zbura, nici nu cânta,
Numai umbra se mişca,
Cu lumina se lupta
Şi-n păduri se cufunda.
Iar Mărioara-ncet ofta,
Ş-astfel blând ea cuvînta:
„Cântă-ţi frate, cântecul,
Să-mi mai dreagă sufletul.”
El de sînu-i o lipea
Ş-apoi astfel începea:
„Frunză verde viorele!
Scumpe-mi sânt zilele mele
De când mândra ca o stea,
S-a ivit în calea mea!
Dalb luceafăr aurit,
Crin ceresc şi mult iubit!
Uită cerul pentru mine,
Să uit lumea pentru tine!...”
Iată, mări, cum cânta,
Mândra cum îl asculta,
Că din sat se rădica
Glas de mumă plângător,
Bocet lung pătrunzător
Ce prin văi amar suna
Şi-n văzduh se-mpreuna
Cu alt glas răsunător
Glas de clopot jălitor...
Lumea se înfiora!
Mărioara tremura,
Împrejuru-i se uita
Şi spre munţi în vârf căta.
Când deodată, vai de ea!
Sus la munte ce vedea?
Un nor negru ca un zmeu
Ce venea, venea mereu,
Aripi negre întinzând
Şi tot cerul cuprinzând.
Mărioara-ngălbinea.
De ursitu-i se lipea,
Braţele-şi încolăcea
Şi cu groază-ncet zicea:
„Dragul meu, ursitul meu!
Iată vine, vine-un zmeu
Dela sfântul Dumnezeu.
Frăţioare iată-l vine
Dela munte drept la mine
Să mă ia de lângă tine,
Căci de când noi ne-am iubit,
Florile s-au veştezit
Şi la Domn s-au jăluit
Că de tot le-am părăsit!”
Şi cum sta, si cum vorbea
Lacrimile-o 'mpodobea.
Însă norul sus vuia
Şi pe cer se tot suia,
Tunetul grozav tuna,
Munţi şi văi se răsuna,
Fulgerile s-aprindeau,
Ploile potop cădeau.
Iar Mărioara, vai de ea!
Ochişori-şi ascundea,
Căci de-odată negrul zmeu
O cuprinse'n bratul sau
Şi cu ea sburând s-a dus
În cei munţi despre apus.
Şi curând în urma lor
Se topea grozavul nor,
Aerul se-nsenina,
Şi cerul se lumina.

VI

Unde-i, unde-i Zânişoara,
Mărioara Florioara,
Vestitoarea zorilor,
Surioara florilor?
În ce ţar-a pribegit
Pe ce ţărm ea s-a oprit?
Mers-a peste nouă ţări.
Nouă ţări şi nouă mări?
Ori s-a dus în nalte plaiuri,
Colo sus, pe câmpi de raiuri,
În grădina Zânelor,
În locaşul stelelor?...
Nu se ştie, nu se spune,
Unde-i gingaşa minune.
Dar pe când e luna plină,
Când e noaptea mult senină,
Se aud in miez de noapte
Despre munti duioase şoapte
S-un glas blând ca un suspin
Care cântă'ncet şi lin: