Editura Global Info / Literatură

Vasile Cârlova

Înserarea

Pe când abia se vede a soarelui lumină
În vârful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pân frunze, pe câmpie cevaşi mai tărişor;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stânga, când sus, când iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Când o câmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergând,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintâd,

Când o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează câmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sânu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea câmpiii un vânt mai răcoros.

Pe de o parte iarăşi o gârlă şărpuieşte,
Întocmai ca o pânză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vânt că fâlfâieşte,
Mişcându-se de pietre talazu albicios.

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluier de păstor,
Ce după câmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, când se culcă, pe câne păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură;
De râu să fie oare, ce curge nevăzut?
Pe lângă el când trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cât colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cântă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora le spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pântre frunzi se plimbă ca umbra de uşor;
El numai câtodată rugându-se îi cere
Ca cântecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Când razile de soare natura stăpânesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet-încet şi luna, vremelnică stăpână,
Se urcă pe orizon câmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajină
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pământului să fie în veci mângâitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pământul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul nu s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mângâiere,
Odihnă, mulţumire nu-i poci găsi de loc;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputând găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mâhnirii mai mult s-a rătăcit;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pământ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întâmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vânt.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA