Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Vasile Cârlova

    Ruinurile Târgoviştii

    O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
    În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
    Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
    Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
    Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
    În negura uitării îndată v-a supus.
    Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
    Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
    Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
    Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
    Ş-în vreme ce odată oricare muritor
    Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
    Acum de spaimă multă se trage înapoi
    Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
    Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
    Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
    De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
    Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
    Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
    A omenirei fapte din faţa lumei pier;
    Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
    Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
    Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
    Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
    Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
    A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
    Decât zidire naltă, decât palat frumos,
    Cu strălucire multă, dar fără un folos,
    Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
    La adăpost aleargă când vede vijălii,
    Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
    La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
    Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
    O Patrie a plânge cu multă jale cer.
    La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
    Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
    Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
    Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
    Când omul de necazuri, de trude ostenit
    În liniştirea nopţii se află adormit,
    Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
    La voi fără sfială viu singur lăcrămând
    Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
    A noastră neagră soartă descoper nencetat.
    Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
    Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
    Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
    Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
    Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
    Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
    ..........................
    ..........................
    Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
    Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
    ..........................
    ..........................
    Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
    Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
    Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
    Căci la vederea voastră se simte spăimântat!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA