Editura Global Info / Literatură

Vasile Pogor

Poezie

Neam vine şi neam să trece, iar pământul în veci stă,
Din visul zădărniciei aceasta mă deşteptă
Muritoriu că este omul, toţi o ştiu şi o simţesc
Dar puţini la adevărul vremelniciei gândesc.
Iubirea acea de sine ce în lume mişcă tot
Din cuvântătoriu îl face dobitoc pe om nitot.
Cu nadă înşălătoare îl zmulge din adevăr
Şi-n prăpastia pierzării îl târâeşte de păr.
Decât toţi a fi mai mare, în patria mea dorem
Şi pentru pogorâtorii cei din mine o gătem.
Aceasta cum se lucrează? Să lucrează prin păcat.
Ca să calc în aşa treaptă, trebuie să fiu bogat,
Ca să adun bogăţie urmeaz-a fi răpitoriu,
Crud, nemilostiv, sălbatec, mincinos şi-nşălătoriu.
Dar bogaţi mai sunt şi alţii ; trebuie sau să-i zătresc,
Sau cu chipuri oarecare viclene să-i sărăcesc,
Şi pe toţi cei deopotrivă cu mine să-i împilesc
Şi un drit cu osibire oarecare să-mi păstresc.
Şi cu neamul mieu în veacuri numele să-mi proslăvesc.
Sufletul să-l dau uitării, cugetul neascultat
Cu a sale mustrări toate să-l înnăduş prin păcat.
Sângele celui deaproape să-l privesc neoţărât
Cum gâlgâieşte cu spumă de mâna mea omorât.
Văduva şi sărmanul aceluia să-l privesc
Îmbrăcat în haine negre la uşa mea cum zvoresc,
Să văd muritori de foame să-i văd goli şi umiliţi.
Strângând fărmături din masă pe supt păreţi osândiţi.
Fără îngreţăluire să ştiu de a lor avut
Prin crâncenă sâlnicie că a-l răpi am putut.
Pe patria-mi ticăloasă, aceea ce m-au născut
Ce m-au adăpat ci şaăte şi-n sânul ei m-au crescut.
Să o vând la orişicine va voi a o prăda,
Obezile ca s-o lege eu să grăbesc a le da.
Pe fiii săi cei durelnici prin vânzare să-i zăresc,
Pe lăcuitorii pacinici, care sunt şi ai miei fraţi,
Cruzimei spre sfăşuire să-i privesc de mine daţi.
Norodul în pătimire prin a mea faptă adus
Şi în giugul nedreptăţii suspinând de mine pus
A sale ohtări şi lacrămi, gemătul întristatoriu,
Să-mi fie din nesimţire un organ veselitoriu.
Tot să răstorn pentru mine, tot să sfarm şi să zdrobesc.
Tot focului mistuire şi sâmcelii să jărfesc,
Şi prin aşa sângerate şi încumplite urmări
Scara cătră înălţime să-mi zidesc din sfărâmări.
Dar iată că sunt om mare, căci de mine toţi se tem,
Toţi supt toiag de fer rece suspină şi plâng şi gem.
Până când însă acestea toate am putut să le fac,
Anii vrâstei mă dărmară şi în patul morţii zac.
Fără să ştiu vreodată pofta mea a-mi sătura
Fără să pociu în viaţă un ceas a mă bucura.
Înfăşurat de durere de ostenele dărmat,
De grija a face răul ca de un vierme săpat,
Pângărit în fapte rele de cugetul mieu muncit
Văd minutul acel groaznic al morţii că au sosit.
Cu cât puterea trupească s-apropie spre sfârşit,
Cu atâta să întartă cugetul spre dosădit,
În oglinda minţii mele el îmi arată pe rând
Cât am făcut fapte rele şi ce m-aşteaptă curând.
Mustrarea lui acea dreaptă o sâmpt bine, dar târziu:
Că într-o clipală iată voi înceta a fi viu.
Ce-au fost dar a mea viaţă? Un durelnic valmaşag
De cruzimi, de prigonire şi de cumpliri înşirat.
Un suflet plin de păcate, la giudeţul straşnic duc.
Ce mi-a folosi c-a zice, după vreme, un nepot,
Dobitoc fără sâmţire, fără carne, fără bot:
„Dovedesc prin documenturi că de-a dreptul mă pogor
Tot din spiţă bărbătească din Vasilie Pogor”;
Când dezbrăcat de sâmţire şi în stihii desfăcut
Nu voi auzi din aer nici nu voi sâmţi din lut,
Când focul ce zădăreşte patimile sufleteşti
Şi apa care dă vlagă vânzoşiei cei trupeşti,
Întoarse la a lor vecinic şi îmbelşugat izvor
Nu vor mai lucra în trupul pomenitului Pogor?
Dar neam trece şi neam vine, iar pământul în veac stă
Acest adevăr prostatic pentru ce mă întristă,
Cât în mormânt mă făcură a mea ţărnă să o cerc,
În vreme ce ieu sunt încă într-a vieţuirei cerc?
Iaste pentru că văd oare pe un falnic muritoriu
Lacom, nedrept şi năpraznic, egoist şi răpitoriu?
Ce puţinare de suflet şi de frică în zadar
Când toate sunt trecătoare câte vecinice să par!
Când adevărul nu poate să stea mult mistuit,
Nici omul drept în uitare să zacă înnăduşit!
„Ca p-a Livanului chedru pe păcătos l-am văzut
Înlăţându-să spre nouri, dar după puţân căzut
Nu mai era în fiinţă nici locul nu i-am aflat;
Când pe a dreptului rudă nicăiuri n-am tâmpinat,
Nici cerşitoare de pâine şi nici lipsită de dar,
Ca roa din cer pe dânsa să varsă milă şi har.”
Într-a lucrurilor fire dreptul are scutitoriu
Şi aşăzământul vecinic îi iaste răsplătitoriu;
A nedreptului palaturi, pustiirei trist lăcaş,
Ajung în curând să fie cucuvearcilor sălaş.
Şi pristolul întru care lacomul său proslăvea
Cu averea ce din lacrămi adunată o avea
Acel poliit cu aur, acel lucit cu pocost
Mârşavilor târâtoare îl vezi pustiu adăpost.
Sala înfrumusăţată cu orhestră de cântat
Liliacului de noapte rămâne spre încuibat.
Din zgomotul acel vesăl, ce într-însa răsuna,
Când măgulitorii vremii acolo să aduna,
Abia aud în răstâmpuri, duioasăle glăsuiri
A cucuvearcii ce plânge grozavele răsipiri
Galeriile surpate, stâlpii sfărâmaţi şi căzuţi,
Piste aur, piste lustru îi văd cu muşchi învăscuţi.
Scările ce să văd roasă, de ominescul picior,
Agiung să fie străpusă de troscot şi urzâşor.
Şi fereastra întru care ceranile înflorea,
Sfredelită de un şarpe ce să soreşte pe ea.
Răpitoriul ca o ceară în puţân îl văd topit
Într-un moştean ce îl lasă după sâne ticăit.
Averile lui în pradă, numile lui blăstămat;
Rugul neamului său pică veşted, slab şi defăimat.
Şi ca unul ce-n viaţă tuturor au fost pismaş,
În tot omul după moarte îşi lasă câte-un vrăşmaş.
Cel slab rămâne la dânsul şi dreptul a-l cerceta,
Sărmanul moştenirea părinţască a-şi căta.
O văduvă întru lacrămi are de a jălui
Averea ce răpitoriul căuta a-i mistui,
Cel puternic răsplătirea vânează a-şi izbândi,
De împilarea în care să sâlea a osândi.
Toţi zâcând cu a lui stare au ceva a descurca,
Şi ponos pe a lui nume şi blăstăm a-i arunca
Iar a norodului lacrămi, pe care el le-au prădat,
Ca puhoiul cel năprasnic cel mai straşnic întărtat.
Îneacă, răstoarnă, spală, tot cee ce-au mai rămas
După vrednicul de ură al egoismului pas.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA