Alexandru Macedonski

Ecourile nopţii

Inima-mi ce se îmbată,
Bată,
Bată căci beat de amor,
Mor!

Pe braţe-mi iată se-nclină
Lină;
Viaţa să-mi ceară i-aş da,
Da!

Afară e nori, furtună,
Tună!
În casă, pace şi traiu,
Raiu!

Cu buzele-n foc brunite,
Unite,
Nu mai formăm amândoi
Doi!

Ca şerpi de flăcări, plăviţe
Viţe
Din păru-i, m-ard, mă omor,
Mor!

Mor, dar încă o să plângă
Lângă
Piatra subt care-oi zăcea,
Ea!

Ah! jalea mea e adâncă,
Încă
N-am vieţuit şi disper,
Per!

Dar ea, săruturi o mie,
Mie
Îmi dă ş-astfel redeviu
Viu!...

Atunci privirea-mi revarsă,
Arsă
De al plăcerii pojar,
Jar!

Iar luna întunecată
Cată
La noi, printre, nori umblând,
Blând!

Şi-n nori când dânsa dispare,
Pare
În umbră sânu-i rozalb,
Alb!

Fioru-atunci mă petrece,
Rece
Prin piept ca un ascuţit
Cuţit!

Că-n lume asemănare
N-are
Dând lumii ocol împrejur,
Jur!

Sprîncene vin să se-mbine
Bine,
Umbrind pe feţi de ninsori,
Sori!

Chipu-i într-una, plăcere,
Cere!
Dulcile-i vorbe ce-ncântă,
Cântă!

Adio zile amare!...
Mare
Făcu fericirea mea,
Ea!

Acel ce-amorul desminte,
Minte!
La noi, cu farmeci divine,
Vine!

Amorul crezut o poveste,
Este!
Iată-l în inimă-mi chiar,
Iar!

1880, Ianuarie 25