Alexandru Macedonski

Legenda Siminocului

Pământul se cutremurase,
Şi cerul se întunecase,
Christos pe cruce răstignit,
În Domnu, sufletu-şi-l dase
Şi-ntre tâlhari sta pironit.

Catapeteazma, sfărâmată,
Zăcea-n biserica bogată, —
Biserică de cărturari!...
Iar cum fu noaptea-naintată,
Îl coborau dintre tâlhari!

Atunci apostolii veniră
În taină-adâncă de-l jeliră,
Şi cum îl duseră-n mormânt
O piatră grea rostogoliră
Pe-nvăţătoru lor cel sfânt!

Dar Maica-Precista, rămase,
Şi cum pe piatră s-aşezase,
Plângându-şi plânsul ei amar,
Din steiu, zări că-n grabă dase
O mică buruiană-afar'!

Şi lacrămile ce-o stropiră,
Atât de repede-o sporiră
Că-şi dete rodul ei pe loc
Şi florile i se numiră
De-atuncea, flori de Siminoc.

Iar dându'-şi rodu, Siminocul,
Ş-a treia zi având norocul
De-a-npodobi mormântul gol,
De-atunci rămase în tot locul
Al nemuririi sfânt simbol!