Alexandru Vlahuță

Partea cea mai bună...

Stând la geam c-o floare-n mână,
Cată-ntrebător spre mine:
„Nu-i aşa că-mi şade bine
Şi c-ai vrea să-ţi fiu stăpână?”

Eu pricep, îmi plec privirea
Cu sfială prefăcută:
„Cuvântarea ta cea mută
Mă învaţă ce-i iubirea”

Ea la gură-şi duce floarea,
Şi-nchizând din ochi, suspină:
Doar o clipă de lumină –
S-a plecat Ispititoarea.

Ca un cântec îmi răsună
Din departe amintirea ...
Şi atât ne-a fost iubirea.
Poate-i partea cea mai bună.

Semănătorul, an I, nr 7, 13 ianuarie 1902