Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Alphonse de Lamartine

    Războiul


    De ce sunete viteje urechea-mi e speriată?
    Glasul trâmbiţei răsună, cai ninchează sforăind;
    Coarda-n sânge înmuiată,
    Ca sabia-ncrucişată,
    Sună pavăza lovind.

    Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat
    Armele! şi eho iară armele! mai depărtat.
    Pe câmpie răspândite scadroanele tropăiesc,
    Decât crivăţul mai iute din tot locul năvălesc;
    Şi ca două aripi negre deodată se întind
    Din coastele cele dese de legiuni şiruind.
    Ne-nduplecat armăsarul, strâns în frâu, locul lovind,
    Pe-ndoitele-i genunche se opreşte sforăind.
    Trăsnetul încă tot doarme, şi-n câmpul cel mărmurit
    O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspândit.
    Nu s-aude decât marşul atâtor mii de soldaţi
    Alergând naintea morţii căreia sunt închinaţi,
    A carelor uruire, armăsarii ninchezând,
    Poruncile-adăugite şi aerul răsunând,
    Sau vântul care izbeşte în steaguri ce fâlfâiesc
    Şi-n taberele vrăjmaşe înotând se îndoiesc;
    Şi când seamănă, umflate de biruinţă, c-ar sta
    Gata înaintea slavei singure de a zbura.
    Când ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos
    Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios.
    În fruntea-amânduror taberi bronzurile bubuiesc,
    Tunetele depărtate se răspund, se-mpotrivesc.
    Din ţevile-nflăcărate fulgerul scânteietor
    Ca suflarea morţii iese, dă, doboară destructor.
    Bomba printre rânduri lasă un drum larg petrecător,
    Precum când trece, se-ntoarce asudatul muncitor
    Şi, făr-a căta odihna, coseşte neîncetat,
    Despică o brazdă nouă lângă alta ce-a lăsat,
    Astfel săgeata fatală se primblă din rând în rând,
    Le culcă ca nişte spicuri pe câmpie răsturnând.
    Ici cade un erou mândru în floarea sa secerat,
    Din ochii săi ies scânteie, de trufie-mbărbătat;
    P-al său coif ce face unde, de lumină strălucind,
    Mlădioasă-o pană cade, se ridică fâlfâind;
    Moartea de ţintă-şi alege printr-însa a-nnemeri,
    Trăsnetul aci loveşte, şi greşit nu poate fi
    Ca un snop de oţel cade în pulbere răsturnat.
    Armăsarul său s-azvârle, se simte neînfrânat;
    O piezişă căutătură p-al său stăpân aruncând,
    Se-ntoarce, îşi pleacă capul, îl miroase lăcrimând.
    Colo cade-un vechi războinic ce, crescut de luptător,
    Patrie tabăra-i fuse, ş-armele al său amor.
    El de nimic n-are-a plânge decât d-un steag îndrăgit:
    Murind, după el priveşte, după dânsul e mâhnit.
    Moartea după-ntâmplări zboară în drumul său grozăvos:
    Unul piere-ntreg cu totul, altul, în ţărână jos,
    Ca un trunchi a cărui ramuri de secure cad trosnind,
    Ale sale mădulare-şi vede în bucăţi sărind,
    Care, târându-se încă pe pământul umedat,
    Lasă după el şiroaie în praful cel sângerat.
    Rănitul, pe care moartea jumătate l-a lovit,
    În braţul unui prieten în zadar fuge ferit;
    Amândoi d-o lovitură îmbrăţişaţi sunt loviţi,
    Ş-amestecaţi împreună, amândoi sunt mulţumiţi.
    Însă în zadar plesneşte trăsnetul neîmpăcat
    Şi-n taberi săgeţi de flăcări plouă, varsă ne-ncetat.
    Ca marea ce o despică un vas iute spumegat
    Şi napoi se-nchide iară pe urma ce a lăsat,
    Astfel peste rânduri sparte la loc altele se pun,
    Vin să înfrunteze moartea peste cei morţi, şi-i răzbun.
    Dar omor făra răsplată s-aştepte se ostenesc
    Taberele amândouă, ş-una-ntr-alta năvălesc,
    Se-mping, se lovesc, pătrunde o ceată-n alta intrând
    Ş-a lor amestecătură sângeros vifor nălţând;.
    În a cailor putere escadroanele se sparg,
    Rândurile cele strânse se deschid, fac un loc larg;
    Fierul peste fier loveşte, focurile se-nfăşor,
    Din taberele izbite un fulger iese, un nor.
    În valuri de fum silitra, în aerul zgomotat,
    Arde, curge, bubuieşte în şirul cel flăcărat;
    Soarta lor este ascunsă sub desul, grozavul nor,
    Ochii nu pot vedea încă izbânda sau moartea lor.
    Precum când două torente ce la vale se pornesc
    Din doi munţi din împotrivă, se reped, se prăvălesc
    În prăpastia cea strâmtă, vin gata a se sfădi,
    Şi tot într-aceeaşi vreme a se-mpinge,-a se izbi;
    Unda loveşte în undă, valurile se-nmulţesc,
    Sar în sus, s-azvârlă-mpinse, se-ntărâtă, se-nvrăjbesc;
    D-o pulbere umedoasă aerul e mestecat,
    De vâjâiosul lor trosnet pustiul e tremurat;
    Şi-n şesul ce le-mpreună, a lor furii aducând,
    Undele amestecate curg chiar în lupta lor stând.

    Dar trăsnetul încetează. Ascultaţi!... glas plângeros
    Se nalţă, se răspândeşte pe câmpul cel tânguios.
    Arpa, trâmbiţa, cimbala, însoţite îşi unesc
    Glasul lor cel de aramă şi-mpreună tânguiesc;
    Şi p-ale vântului aripi treptat urcă şi cobor,
    Ne lasă-ale lor acorduri, ţipătul celor ce mor.
    L-al lor strălucit răsunet dealurile-ascult, răspund,
    Simţirile-s fiorate, inimile se pătrund.
    Şi-n aerul care sună de glasul cel tremurând,
    Parcă al morţilor suflet prin el s-aude trecând.
    Soarele, totdeodată, risipind noru-n senin,
    Cu o groază luminează locul cel de cărnuri plin
    Şi a lui galbenă rază strecurându-se-aci jos,
    Desface râuri de sânge ochiului cel fioros.
    Cai şi care-n mii zdrobite, în drumul grozav zăcând,
    Părţi vii încă risipite ici şi colo-n praf bătând,
    Trupuri, arme sfărâmate, coifuri steaguri, mădulări
    Grămezi de morţi peste ele, sub ele, după-ntâmplări.

    Traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1829




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA