Alphonse de Lamartine

Seara

Seara aduce lina tăcere;
Pe pustii stânce eu aşezat
Iau după urmă al nopţii car
Ce-n aburosul senin păşeşte.

Venus se nalţă pe orizon,
Şi la picioare-mi steaua-amoroasă
Cu-a sa lumină misterioasă
Argintuieşte verdele şes.

Prin deasa frunză acestor arburi
Auz zefirul încet şoptind
Lângă morminte ast sunet simt
Parcă ar trece zburând o umbră.

Dar totodată scapă din cer
Senină rază din steaua nopţii,
Şi pe tăcuta-mi frunte-ndreptată
Lin se revarsă peste-ai mei ochi.

Dulce lucire d-un glob de flăcări!
Rază mult dragă! ce mă voieşti?
Vii oare-n sânu-mi cel obosit
S-aduci lumina într-al meu suflet?

Sfinţita taină acestor lumi
Te cobori oare ca să-mi descoperi,
Taină ascunsă l-această sferă
În care ziua te-aşteaptă mult?

O-nţelepciune neînţeleasă
Te îndreptează la ticăloşi?
Ce! vii tu noaptea a-i lumina
Ca dulcea rază unei nădejde?

Vremea ce vine ai ca să spui
Inimii triste ce-n veci te cheamă?
Rază mult sfântă, eşti aurora
Acelei zile ce n-are-apus?

Inima-mi toată se-nflăcărează
L-a ta lucire, şi mă strămut,
M-aflu cu-aceia ce nu mai sunt...
Dulce lumină, eşti al lor suflet?

Tot aşa poate că se strecor
Ş-aceste umbre mult fericite;
Mă simt aproape că sunt de ele,
D-ale lor chipuri înfăşurat!

Ah! voi de sunteţi, umbre mult sfinte,
Aci-n tăcere, vă rog veniţi;
Cum sunt de zgomot eu depărtat,
Fiţi împreună cu-a mele visuri.

Dragostea, pacea voi revărsaţi
În sân, în pieptu-mi ce-abia răsuflă,
Ca roua nopţii care se lasă
Şi domoleşte al zilei foc.

Veniţi!... Dar aburi, o ceaţă groasă
Pe cer se nalţă numaidecât
Şi peste dulcea-mi rază se-ntind,
Piere, şi-ndată se-ntunecează.

Traducere de ION HELIADE RĂDULESCU, 1830