Editura Global Info / Literatură

Anton Bacalbaşa

Prefaţă la don Paladu

Penultimul număr al revistei enciclopedice Larousse a fost consacrat unei monografii a lui Bismarck: viaţa, tinereţea, maturitatea, operele lui şi aşa mai încolo.

Nouă ne-a venit altă idee:

Dacă s-a făcut o monografie a lui Bismarck, de ce n-am face şi noi o monografie a lui don Paladu?

Orice ar zice istoria, Bismarck n-a avut mai multă greutate decât don Paladu, care chiar la Sfântu Gheorghe trecut a venit vreo zece băniţi.

Am zis dar: haide să tragem pe don Paladu în volum, căci la dumnealui volumul e tot.

***

În paginile ce urmează cititorii vor găsi istoria naturală a eroului nostru.

Cu o energie curat demnă de o cauză mai bună, am cules tot ce am găsit mai solid, mai serios şi mai umoristic despre acest distins bărbat.

Era păcat că atâtea scântei de geniu, toate inspirate de abdomenul, de manierele, de caracterul, de principiile, de inteligenţa şi de morala lui don Paladu, să se piardă pe la cele patru vânturi.

Noi le-am colecţionat cu drag—cele mai multe fiind operele noastre proprii — căci am pus în ele o parte din inima noastră.

Nu s-ar crede, şi totuşi noi iubim pe don Paladu ca pe un prunc al nostru, prunc prea de tot durd şi cu cămăşuţa prea de tot compromisă.

Îl iubim pentru că am pus în el valuri de cerneală şi scântei din suflet.

G. D. Pallade era un avocat de a zecea mână, secretar fără importanţă, şi fără şoşoni-galoşi, al dlui Petrache Grădişteanu.

El mergea la tribunal, mai târziu a mers şi-n politică, pleda la bară, vorbea prin întruniri, s-a ales deputat, a ajuns chiar ministru, dar toate acestea nu l-au putut aduce la înălţimea unei individualităţi caracteristice.

Avocaţi sunt atâţia, deputaţii se aleg aşa de uşor, miniştrii sunt atât de nuli în zilele noastre democratice, încât don Paladu ar fi putut rămâne multă vreme un necunoscut pentru istorie... de n-am fi fost noi.

Da, o spunem fără falsă modestie: noi am făcut din don Paladu aceea ce este astăzi.

Avea numai origine, şi i-am dat originalitate; avea numai abdomen, şi l-am făcut abdominabil!

Din înghesuiala gloatelor de politiciani noi l-am scos la iveală şi l-am ridicat la rangul de personaj.

Dac-am vroi să punem şi mai bine punctele pe i, am putea zice că am făcut din don Paladu pentru lumea civilă aceea ce am făcut din Moş Teacă pentru lumea cazonă.

Don Paladu este Moş Teacă civil, Moş Teacă teribil, care se amestecă la Domenii, la Justiţie, la Finanţe. Moş Teacă atotştiutor, capabil să înveţe pe peşti ocenia, să poarte pe piele robă în loc de flanelă-iegăr, să rezolve „difiţitu" bugetar cu tabla lu ăla... lu Pitagora!

Don Paladu, aşa zugrăvit, este azi un tip special al României; de acuma încolo el aparţine ţării, el este al istoriei.

G. D. Pallade ar fi rămas în praful uitării — don Paladu stă deasupra ca-caimacu!

Graţie muncii noastre de trei ani, putem zice azi că don Paladu este aşa de popular — sau „populer" — încât G. D. Pallade a dispărut din limbajul românesc ca o terminologie ce nu mai corespunde la nimic, ci toată lumea cunoaşte pe erou sub numele de „Don Paladu".

Don Paladu la abdomenii, Don Paladu cu palanţa justiţiei, Don Paladu la ichilibrajul bugetar, Don Paladu la Zdrafcu, Don Paladu în tramcal, Don Paladu la fratele Berechet; iar G. D. Pallade — nicăieri!

Don Paladu a întunecat aşa de groaznic pe G. D. Pallade, încât G. D. Pallade se mai păstrează azi doar în lumea oficială, în coloanele Monitorului oficial.

Dar şi acolo îi stă aşa de rău, şi stă aşa de şubred, încât amicul nostru Costică Iliescu, directorul Monitorului, îi zice în particular (cum ar fi la „partea neoficială"), tot Don Paladu.

***

Când lucrurile stau cum spuserăm pân-aci, cum voiţi să nu iubim pe Don Paladu?

În judecata lui meschină, Don Paladu şi-o fi închipuind ca noi îl urâm. El nu ştie — biet cap de întrunire pe culori! — că avem pentru dânsul cel mai cumplit amor.

Cum Cervantes iubea pe Don Quijote, cum Victor Hugo iubea Măgarul, cum poporul iubeşte pe Nastratin Hogea, tot astfel noi avem un fel de iubire plină de pietate, pentru Don Paladu.

El reprezintă zile de tortură sufletească, nopţi de nedormire, atâtea şi atâtea ore de zbucium în căutarea unei noi blestemăţii.

Toma Blându, tramcalul, Niţă Berechet, iahnia de mânătărci, toate acestea ne costă muncă sufletească, muncă creatoare, ceva din inima noastră.

Tot ce se vede în paginile următoare, epopeea vieţii lui Don Paladu, este un capitol — şi poate din cele mai interesante — ale istoriei politice şi morale a României la sfârşitul veacului XIX.

Oferim contemporanilor noştri această operă — cu toată francheţea — ca să mediteze asupra ei, şi nu numai să râdă, căci nu e numai de râs.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA