Artur Stavri

De demult

Un sat departe — aşa departe -
Şi-n satu-acela-i vechea casă
De-abea zărită-ntr-o frumoasă
Livadă cu alei deşarte.

Şi plânge-o doină de cu sară,
De cine ştie unde, vagă...
N-ajunge pănă-n sat întreagă
Şi-i jalnică de te omoară...

Pe scări îmi par doi tineri stând;
— Nu ştiu de i-am mai întâlnit.
El pare-aşa neliniştit,
Ea-nspre apus, cată plângând...

Prin nouri groşi de colb, în drum,
Cu cânii un copil se bate;
— De mi-ar eşi în cale poate
Cu nu l-aşi mai cunoaşte-acum...

...Şi mama-mi spune-n râs mereu.
C-a noastră-i casa-ntre alei,
Că tinerii de-atunci sunt iei,
Copilu-acel nebun îs ieu.

N-o cred şi totuşi o ascult
Spunându-mi sara pe de rost
Poveşti ce poate c-or fi fost
Prin alte locuri, de demult.