Artur Stavri

Înspre lumină

În fundul peşterei adînci
E-un întuneric nesfîrşit;
De mult, acolo, printre stînci
Un rug de iederă-i sădit.

Dar în pietriş, ne-ncins de soare,
Lăsat pustiului hain,
Î-s albe frunzele şi moare
Rîvnind lumină, cer senin.

De-abea prin stîncile-n ruină
Pătrunde-n boltă şi te-nşală
Gălbuie geană de lumină:
Un fir subţire de beteală.

Se-ntinde rugul să-l ajungă
Ş-o clipă frunzile să-şi scalde
În dulcea, fericita dungă
De raze vesele şi calde.

Pe muchea pietrelor s-agaţă,
Coteşte stavili — şi-nainte,
Mînat de dragostea de viaţă,
De dorul soarelui fierbinte.

Tîrziu, dar tot i-ajung vlăstare
Sus, unde-i peştera-n ruină —
Şi-nviorîndu-se răsare
La cer albastru, la lumină...