Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Bogdan-Florin Paul

    Bancnota de 500 de euro

    Liberte, egalite, p'tits billets

    Povestea bancnotei de 500 de euro a început într-o dimineaţă de august, când am vrut să plătim cazarea la o pensiune din Franţa, în zona Dordogne. Aţi ghicit, chiar cu bancnota respectivă. De altfel, o bancnotă ca oricare alta, fără semne particulare, întreagă, fără vreo ruptură cât de mică, ce mai, o bancnotă obişnuită, atât doar că era de 500 euro.

    Gazda, proprietara pensiunii, de altminteri foarte amabilă pe toată durata şederii noastre acolo, când a văzut bancnota, s-a schimbat la faţă.

    "Nu pot să primesc o astfel de bancnotă, nu sunt atât de bogată; nu aveţi bani mai mici?" a spus ea, încercând în zadar să-şi ascundă încordarea în spatele unei glume firave. De cum văzuse bancnota, musculatura ei facială înţepenise într-un rictus care sugera ceva de genul: "Uite, vor să îmi dea o bancnotă falsă de 500 de euro!"

    "Ba da, avem şi bancnote mai mici", i-am răspuns şi i-am plătit cu bancnote de 100 de euro, dar tot nu am avut sentimentul că i-a ieşit din cap ideea că am vrut să o păcălim cu bancnota de 500 de euro.

    O jumătate de oră mai târziu, când am dus bagajele la maşină, a venit să ne deschidă poarta. Încă mai avea faţa crispată.

    Am mers câţiva kilometri, timp în care am făcut inventarul banilor pe care îi aveam la noi. Majoritatea erau în bancnote de 500 de euro.

    "Se pare ca particularii nu preferă bancnotele mari", ne-am zis, " – hai să folosim bancnota la o benzinărie".

    Zis şi făcut. Înainte de a intra în autostradă, am intrat într-o benzinărie a unui supermagazin din lanţul "Intermarche - Les Mousquetaires", care are un slogan care îmi place: "Toţi uniţi împotriva vieţii scumpe!". Preţurile din magazin nu mi s-au părut a avea vreo legătură cu sloganul, dar asta este o altă poveste.

    La benzinărie, oricât de frumos m-am purtat eu cu pompa, nu am reuşit să o fac să îmi dea motorină. După câte mi-am dat seama, pompa vroia un card, dar eu, aţi ghicit, vroiam să plătesc cu bancnota de 500 de euro. Aşadar m-am dus la benzinăriţă să mă asigur că putem plăti cu numerar.

    "Sigur că da", mi-a zis benzinăriţa, "dar numai la pompa unu, pompa la care sunteţi merge numai cu carduri".

    "OK", am zis, încercând să dau un accent cât se poate de franţuzesc răspunsului meu atât de elaborat.

    Am umplut rezervorul ochi, după care m-am dus încrezător să plătesc. Dar benzinăriţa de adineauri dispăruse şi în locul ei era acum un benzinar, care mi-a explicat că nu are sa îmi dea rest la bancnota de 500 de euro, şi mi-a cerut o altă bancnotă mai mică. Ca să fie mai convingător, mi-a arătat trei bancnote de 20 de euro şi mi-a spus ca sunt toţi banii pe care îi are în casă, deci nu poate să îmi dea rest.

    Aşa că nu am avut de ales şi am plătit cu bancnote mai mici.

    Am parcat maşina în curtea supermarketului şi m-am dus la o farmacie. Era coadă, dar am stat cuminte la rând. Când mai aveam două persoane până să ajung la ghişeu, a apărut un alt funcţionar al farmaciei, părea un soi de şef, care a deschis şi el un ghişeu ca să scurteze timpul de aşteptare. Ne-a invitat să venim la ghişeul lui.

    Persoana din faţa mea a terminat repede, pentru că nu aveau produsul pe care îl vroia ea.

    Când i-am arătat farmacistului bancnota de 500 de euro, s-a întristat brusc. "Nu cred că am să vă dau restul, dar o să mă uit şi în casele colegelor", mi-a spus. Ca să fie mai convingător, s-a dus şi s-a uitat în casele celor două colege, clătinând trist din cap de fiecare dată. Apoi s-a întors la mine şi mi-a spus "Sunt dezolat, nu avem să vă dăm restul".

    Nu cred că era adevărat, dar cel puţin mica scenetă pe care a făcut-o a fost elegantă, şi mi-a demonstrat că francezii încă mai au stil. Cel puţin unii dintre ei.

    Am plecat. Pe autostradă am oprit la o benzinărie Total. De obicei acestea sunt cele mai mari, au şi supermarket, restaurant şi au benzina cea mai scumpă.

    Înăuntru aveau un afiş: "Informăm onorata clientelă că nu primim bancnote de 500 de euro, de 200 de euro şi nici cecuri."

    Nu ştiu cât este de legal ca un comerciant să nu primească anumite bancnote în schimbul produselor sale, nu văd care mai este rolul bancnotelor în acest caz - în Marea Britanie în mod cert ar fi ilegal pentru că ar încălca conceptul de "legal tender" - dar în Franţa probabil că se poate. Ei, cel puţin nu a fost nevoie să stau la coadă.

    Probabil nu avea nici un rost, dar am mai încercat la o benzinărie pe aceeaşi autostradă, la un Agip. Nu aveau afişul de la Total. Când a auzit că vreau să schimb o bancnotă de 500 de euro, benzinăriţa m-a repezit: "Nu schimbăm bancnote din astea."
    M-am repezit şi eu la ea: "Păi atunci unde pot s-o schimb?"
    "La bancă", mi-a răspuns ea, scurt şi logic, cu un accent foarte românesc.

    Am ieşit din autostradă şi am intrat în Narbonne ca să caut o bancă. Nu a fost greu, am găsit una chiar la intrarea în oraş.
    Dar era închis, pentru că era luni. Programul băncii era de la 10:30 la 12:00, marţi-joi. O bancă foarte expeditivă.

    La a doua bancă pe care am găsit-o era deschis, dar avea la intrare un afiş mare: "Personalul băncii nu are acces la numerar". Adică, nu are rost să veniţi să ne jefuiţi, că nu vă putem da bani şi consumaţi benzina degeaba.

    Am intrat totuşi în bancă, cu bancnota cu ghinion.
    "Nu vă putem schimba bancnota asta, nu avem acces la numerar."
    "Înţeleg", le-am zis, "atunci unde pot să o schimb?"
    "La ora asta nu aveţi unde", mi-a răspuns o funcţionară.
    M-am uitat la ceas: 16:30. Nu mi se părea chiar atât de târziu.
    Spre norocul meu, tocmai atunci trecea pe lângă noi un alt funcţionar al băncii, care a auzit discuţia.
    "Puteţi să mergeţi la banca poştei", mi-a zis el, "la ei e deschis până la ora 18:00."
    "Minunat", i-am răspuns, înseninat la faţă, "unde e banca poştei?"
    "La poştă" mi-a răspuns, "e acelaşi lucru".
    "Şi poşta unde e?"
    "În centru".

    Le-am mulţumit şi am plecat. În centru nu am găsit loc de parcare, dar până la urmă am găsit un loc liber ceva mai departe şi am plecat pe jos. Am întrebat o trecătoare unde e poşta şi spre norocul meu era foarte aproape.

    Urmând indicaţiile sale, am găsit sigla poştei pe o clădire. Sub siglă erau nişte obloane de oţel, un bancomat şi un cerşetor.

    Nu am vrut să îl intreb pe cerşetor, dar, spre norocul meu, la bancomat a venit o doamnă.
    "Nu vă supăraţi, unde e poşta?" am întrebat-o.
    "E chiar aici", mi-a răspuns.
    M-am uitat lung la obloanele de oţel.
    "Dar e închis" m-a luminat ea.
    Acum totul avea sens.
    "Mai este vreun alt birou la poştei pe aici?", am întrebat-o.
    "Mai e unul, mi-a răspuns, dar e departe".
    "Cât de departe?" am întrebat, "un kilometru, doi?"
    "A, nu e aşa departe, cam şase sute de metri".
    "Păi nu e atât de departe, cum ajung acolo?"
    "La colţ o luaţi la dreapta şi mergeţi până la primul bulevard mare, unde e un semafor, şi acolo o luaţi la stânga. Poşta e la vreo sută de metri pe partea stângă".

    I-am mulţumit şi am plecat.

    La poşta aceasta era deschis. Am trecut uşurel printre cerşetorii de la intrare şi am intrat. Înăuntru erau vreo patru ghişee şi destul de multă lume. Nu mi-era deloc clar cum merge coada şi nu vroiam să pierd prea mult timp pentru un nou refuz, aşa că m-am dus direct la un ghiseu unde era o funcţionară şi o placă pe care scria "închis".

    "E închis" mi-a spus funcţionara când m-am apropiat.
    "Am numai o întrebare, i-am zis, vreau să ştiu dacă pot să schimb bancnota asta aici." Şi i-am arătat bancnota de 500 de euro.
    "Regulamentul nostru ne interzice să schimbăm bancnote".

    Începeam să îmi pierd răbdarea, aşa că am ridicat tonul la ea: "La benzinărie m-au trimis la bancă, de la bancă m-au trimis la poştă, şi Dvs. îmi spuneţi că regulamentul vă interzice să îmi schimbaţi bancnota. Şi atunci eu ce fac cu ea?"

    Probabil faptul că am ridicat tonul a avut efect, pentru că funcţionara mi-a spus: "Nu avem voie să schimbăm bancnota, dar dacă cumpăraţi ceva, nu avem voie să o refuzăm."

    Asta era o informaţie foarte pretioasă, aşa că am tras-o de limba în continuare. "Şi ce aş putea să cumpăr?"
    "De exemplu un plic".
    "Şi cum fac să cumpăr un plic?"
    "Luaţi un bilet cu un număr de ordine şi aşteptaţi în sală să fiţi strigat".
    I-am multumit şi exact aşa am şi făcut.

    Şi, n-o să vă vină să credeţi, jumătate de oră mai târziu am reuşit să schimb bancnota, cumpărând un plic de 70 de cenţi.

    Cu bancnotele următoare nu am mai avut aşa mult noroc.

    În Saint Tropez nu au vrut să-mi vândă numai un plic ca să îmi schimbe bancnota, ci minimum un pachet de 10 plicuri, care costa 6 euro.

    Funcţionarul vroia cu tot dinadinsul să-mi bage pe gât ceva cât mai scump, pe ideea că dacă am o bancnotă de 500 de euro sunt plin de bani şi se cere să fiu jumulit, dar până la urmă am reuşit să schimb bancnota cumpărând o felicitare de 3 euro 50. Aveau şi felicitări mai ieftine, dar funcţionarul nu a vrut să îmi spună care sunt acelea.

    Ultima bancnotă de 500 de euro am schimbat-o la poşta din Avignon.

    Aici funcţionara mi-a spus că dacă cumpăr ceva mai ieftin de cinci euro îmi percepe un comision ca să îmi schimbe bancnota.

    Presupun ca toate oficiile poştale ar fi trebuit să aibă aceleaşi reguli, dar nu i-am spus că am mai schimbat şi alte bancnote de 500 de euro la poştă şi nu am auzit de acel comision, pentru că, cine ştie, poate anunţa Interpolul.

    Aşa că am cumpărat ceva de cinci euro. Dar asta abia jumătate de oră mai târziu, pentru că întâi a notat seria bancnotei pe un bilet, apoi a dat-o unei colege s-o verifice dacă e OK. Iar verificarea bancnotei, aţi ghicit, a durat jumătate de oră.

    Dar se putea şi mai rău!

    La ghişeul unde aşteptam au venit doi australieni în vârstă care nu ştiau limba franceză, un el şi o ea, complet transpiraţi. Vroiau să schimbe un cec de călătorie. Au întrebat-o pe functionară (în engleză) dacă poate să le schimbe cecul.

    "Cred că da", a zis funcţionara, când s-a uitat la sigla cecului.

    Australienii au răsuflat uşuraţi.

    "A, ba nu", s-a răzgândit funcţionara. "Cecul Dvs. este emis în dolari australieni, nu schimbăm decât cecuri în dolari americani."

    Australienii s-au întristat şi s-au făcut că nu înţeleg.

    "Stiţi, numai cecuri în Dolari SUA, USD, Statele Unite ale Americii, America?" le-a explicat funcţionara jumătate în engleză, jumătate în franceză.

    Australienii nu au avut de ales şi au înţeles.

    "Dar atunci nu putem să schimbăm cecul ăsta nicăieri?" a exclamat australianca, exasperată.

    "Ba da, la Banca Franţei".

    Australienii s-au înveselit parţial. "Şi unde este asta?"

    "Mergeţi la dreapta" - a spus funcţionara - "şi apoi ... îmi pare rău, nu ştiu să vă explic în engleză, nu aveţi o hartă?"

    "Ba da" au zis australienii şi i-au dat o hartă.

    Funcţionara le-a făcut un X pe hartă şi le-a spus: "Aici este Banca Franţei."

    Australienii au devenit exuberanţi: "Mulţumim frumos", au spus, grăbiţi să plece.

    "Nu aveţi pentru ce" le-a spus funcţionara, dar probabil i-a văzut atât de veseli încât nu a răbdat-o inima să nu le spună: "Dar acum este închis".

    Australienii arătau de parcă tocmai li se năruiseră toate speranţele.

    Iar funcţionara a răsucit cuţitul în rană: "La Banca Franţei închide la ora 16".

    Australienii arătau deplorabil şi funcţionarei i s-a făcut milă de ei: "Puteţi merge mâine dimineaţă..."

    "Mulţumim frumos, dar mâine plecăm", au mai spus australienii, şi au ieşit din poştă târşindu-şi picioarele.

    Într-un târziu, funcţionara mi-a dat restul la bancnota de 500 de euro şi am plecat fericit. Bine cel puţin că nu am venit în Franţa cu cecuri de călătorie...




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA