Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Nu e "geaba" cafea

Acolo unde soarele este mai strălucit ca pretutindeni şi cerul, noaptea, ca apele adînci şi limpezi, dăparte-dăparte, într-un loc cu ape vii şi cu maluri acoperite de trandafiri şi chiparoşi, trăia un orb, bătrîn şi fericit. Şi-l cunoştea şi-l iubea o lume toată de lopătari şi negustori.

Lui toţi îi ziceau „Giaba-Efendi”, fiindcă trăia din pomana tuturora. Tot ce avea, avea de giaba, el şi femeia lui şi patru copii ai lui, două fete frumoase şi doi băieţi voinici.

Odinioară Giaba-Efendi fusese om ca toţi oamenii, ba ceva mai mîndru, mai chipeş şi mai viteaz ca ceilalţi, dar tocmai cînd îi fusese lumea mai dragă, rămăsese orb, la un război contra ghiaurilor. Şi cînd îşi aducea aminte d-atunci, Giaba-Efendi zicea cutremurîndu-se:

— Allah a vrut să văz ce am văzut şi să nu mai văz!

Giaba-Efendi trăia povestind celor cu ochi ce văzuse el de zece ori în viaţa lui, cînd Gazi-Paşa, cu iataganul de argint, le striga: „Cine crede în Allah să nu mai lase unul cu viată, or să nu mai rămîie unul în viaţă!”

Şi povestind el, care nu mai vedea, ceea ce nu văzuseră cei ce vedeau, strînse o comoară cu bani, o turnă într-un ulcior şi ulciorul îl îngropă la rădăcina unui castan din grădina lui.

Giaba-Efendi sta la mijloc, într-o cafenea, şi turcii chiaburi se aşezau pe jos, împrejurul lui. Cînd începea Giaba-Efendi să povestească, se cutremura cafeneaua. Turcii înmărmureau, unii cu gura pe maţul nerghelelelor, alţii cu gura căscată, iar alţii cu mîna pe la jumătatea bărbilor, uitînd să le mai netezească.

— Aţi văzut voi cum cad berbecii la tăiere şi zvîcnesc din picioarele de dindărăt? La zalhana nu e nimic. În război oamenii cad şi zvîcnesc mai cumplit ca berbecii, şi caii arabilor, gonind, îşi încalţă copitele cu capetele tăiate cari bolborosesc încă…

Şi după ce povestea bătăliile de la Dunăre, de la Misolonghi şi din hotarul Caucaziei, făcînd cu gura ca tunurile şi cu mînile ca săbiile, bătînd toba în aer, gemînd ca cei cari mor şi arătînd cum cad cei cari mai fac cîţiva paşi dupe ce le-au zburat capul de pe umeri, Giaba-Efendi sfîrşea poveştile, dînd din cap…

— Efendi, efendi, Allah să-mi zică: „Vrei tu să mai vezi ce-ai văzut odinioară?” Mă jur pe Cartea sfîntă că n-aş schimba întunericul pe lumina soarelui care luminează bălţile de sînge din bătălii. Allah dacă aş fi, mi-aş lega ochii cu un cerc de aur… Aş şti tot, dar n-aş vedea nimic…

Unii îl întrebau, zîmbind:

— Cum, n-ai vrea tu să vezi clădăria de trandafiri, nici cornul de argint al lunei cletănat în cutile mărilor, nici seraiul tău cu cadîne ale cărora trupuri să zăresc mlădiindu-se prin borangicul gălbui, nici pe copiii-ţi dîndu-se huţa în şalvarii-tăi? Giaba-Efendi, minciuna nu duce pe calea profetului.

Giaba-Efendi le răspundea:

— Decît trandafiri, mai bine apă de trandafiri, decît apă de trandafiri, mai bine mirosul apei de trandafiri. Şi trandafirii sînt mai mult miros decît coloare. Ş-apoi lumea toată nu este cum o vezi, ci cum o ştii că este. Cine s-arată cum e? Soarele şi luna or fi cum le vedem? Dacă iei apă de mare în pumn vezi că nu este cum o vedeai. Ceea ce vezi este pojghiţa lumii. Dincolo de ce vezi este viaţa neînţeleasă a lumii, şi dincolo de albastrul cerului este vecinica mişcare şi fericire a sufletelor. Doar femeia…

Şi cînd ajungea aci, ceilalţi, ştiind slăbiciunea filosofiei lui Giaba-Efendi, îi suflau vorba din gură.

— Vezi aşa, Giaba-Efendi! Ştiam noi că tu nu eşti orb pentru femei.

— Doar femeia, urma Giaba-Efendi, rîzînd şi el, este numai ceea ce se vede şi numai cînd se vede. Prostul vede ceea ce trebuie să priceapă, şi îmbracă femeia, şi se trudeşte o viaţă întreagă ca să înţeleagă ceea ce ar trebui să vază. Ei, efendi, bre efendi, la parfum nu-ţi trebuie ochi şi urechi, la femeie nu-ţi trebuie minte, ci numai ochi, ochi cari să soarbă, să soarbă ceea ce niciodată nu te satură…

— Aşa da, aşa orb, Giaba-Efendi!

— Dar şi să vezi femeia este o nefericire.

— De ce, Giaba-Efendi?

— De ce? Fiindcă omul moare înainte d-a închide ochii!

— Cînd moare, Giaba-Efendi?

— Cînd rămîne fără nopţi şi cu zilele cele mai lungi. Cînd cadînele seraiului se mlădie înaintea lui ca nişte trestii de baltă. Le vede, dar prin ochii lui nu se mai strecoară căldura de odinioară. Ochii lui sînt ca două geamuri de la o casă pustie.

Şi dacă cei bătrîni îi ziceau, ca şi cum n-ar fi crezut în vorba lui:

— Prea eşti înţelept, Giaba-Efendi! După capul tău, lumea ar trebui să fie oarbă ca să fie fericită.

Giaba-Efendi răspundea, netezindu-şi barba:

— Lumea trebuie să fie aşa cum e, şi fiecare după cum l-a lăsat Allah să fie. Odată, la Stambul, era un şchiop, şi întotdauna se ruga pînă la miezul nopţii să-i crească piciorul. Allah, mîniat, îi trimise veste în vis că i-a crescut piciorul. El se deşteptă vesel. Sări de pe sofa, dar obicinuit să calce mai adînc cu piciorul cel mai scurt, se apăsă repede pe el; piciorul i să suci; căzu şi-şi rupse nasul. Rămase cîrn. Zece ani se rugă la Allah să-i dreagă nasul şi să-i scurteze piciorul. Într-o noapte visă că i-a crescut nasul şi i s-a scurtat piciorul. Cînd se deşteptă îşi pipăi nasul. Nasul, întreg. Se repezi să se uite în oglindă, dar călcă rău şi căzu şi-şi rupse mîna dreaptă din umăr. Cu mîna nu mai putea nici prinde, nici ridica. D-aci înainte se tot ruga la Dumnezeu să-i dea mîna şi să-i ia nasul. Mulţi ani, de cum se înnopta, stătea cu fruntea la pămînt şi se ruga pentru mîna lui ciolacă. Într-o noapte, profetul îi veni în vis, îi drese mîna şi îi poci nasul.. A doua zi, simţind că mişcă mîna, de bucurie, călcă legea şi bunul obicei şi bău cam mult. Se duse pe ţărmul mării, se lungi jos şi se apucă cu mîna dreaptă de funia unei şalupe. Zvîcni de funie, zvîcni şi adormi cu mîna pe funie. Cînd se deşteptă, şalupa pornise, şi el era în mijlocul valurilor. „Allah! mai bine fără mînă şi cu nas!” Şi nasul îi crescu la loc, şi mîna îi îngheţă din umăr. Nemaiputînd să strîngă funia, se scufundă. Marea îl acoperi. Şi peri şchiop, ciolac, şi cu un nas minunat de frumos.

Aşa povestea orbul, mulţumind pe toţi. Şi toţi strigau: „O cafea giaba pentru Giaba-Efendi! Bravo, efendi, o liră giaba copiilor şi femeiei tale! Un turban de mătase giaba celui mai mare flăcău al tău.”

— Şi de la mine o cafea gingirlie giaba lui Efendi.

Şi degiaba mînca şi bea, şi strîngea parale giaba şi comoara lui creştea. După ce a îngropat la rădăcina castanului şi alt ulcior cu lire, şi altul, şi altul, se îmbogăţise aşa de mult, că era cel mai bogat turc din oraşul lui. Şi Giaba-Efendi cînd avea chief pipăia creştetele flăcăilor şi fetelor lui şi le zicea:

— Ibraim tată, ţie am să-ţi cumpăr o corabie cu cel mai nalt catarg. Ţie, Munaah, o herghelie de cai. Şi pe voi, fetele mele, am să vă mărit cu paşale, bogaţi şi frumoşi, dar să daţi cafea şi mîncare giaba, vestminte şi bani giaba la toţi ce veţi vedea că caută drumul cu cîrjea şi că lumea le pluteşte într-o noapte adîncă şi vecinică.

Şi era fericit Giaba-Efendi să-şi treacă mîna prin pletele fetelor şi să răsucească mustaţa subţirică a băieţilor lui şi să-i întrebe pe rînd, şi ei să răspundă ca de obicei:

— Cine e nalt?

— Ibraim.

— Cine e smead?

— Munaah.

— Cine e cu ochii ca două văpăi?

— Zuleica.

— Cine e cu ochii verzi şi limpezi ca marea adîncă şi liniştită?

— Fatima, tată, Fatima, cea mai frumoasă fată a aceluia care n-o vede.

— Allah să vă vază în locul meu, copiii mei, şi să daţi giaba băutură, mîncare, veşminte şi bani la toţi cîţi nu pot să vă vază.

De bucurie, bătrînul lua capetele copiilor în amîndouă mînile, îşi îndrepta ochii lui scurşi şi închişi în feţele lor şi le zicea fiecăruia:

— Ibraim seamănă cu tata, Munaah cu mine, Zuleica cu mama şi Fatima trebuie să fie cum era mă-sa cînd mi-a întins mîna întăiaşi dată. Hogea mi-a, spus că e frumoasă, şi eu ştiu că este bună.

Nevasta lui plîngea de bucurie şi şoptea copiilor că tatăl lor, pipăindu-i mereu, ghicise cu cine seamănă fiecare.

Într-o zi se stinse fericirea lui Giaba-Efendi.

Ca de obicei, bătrînul se duse la rădăcina castanului din fundul grădinii şi, pipăind locul în care îşi îngropase comorile, dădu de nişte gropi adînci. Cineva îl urmărise şi îi furase ulcioarele cu bani. Bătrînul răcni, ridicînd amîndouă mînele în sus.

— Allah! acum aş vrea să-mi aprinzi luminile ochilor! Allah, mă jur că l-aş cunoaşte dacă l-aş vedea!

Copiii, speriaţi, alergară, iar bătrînul le zise, fără ca ei să priceapă ceva:

— Cei ce văd să nu se ţie după cei ce nu văd! Ieri l-am simţit pe cel ce mă vedea. M-am oprit în loc şi am zis: „Cei ce văd să fie toiag celor ce nu văd. Cei ce văd pot să aibă comorile celor ce nu văd, dar niciodată cei ce nu văd nu pot avea comorile celor ce văd!” Şi s-a oprit. Şi n-am mai auzit nimic. Dar cineva călca mereu pe inima mea. Paşii lui nu se auzeau, mă dureau, îi simţeam pe spinare, pe ceafă, şi mai adînc, mai adînc, scufundîndu-se în inima mea!

Apoi bătrînul începu să ţipe, tăind aerul cu cîrjea lustruită.

— Ibraim, ţi s-a înecat corabia! Munaah, ţi-a fugit erghelia! Zuleica, Fatima, paşalele voastre sunt slugi la slugile paşalelor voastre! Ibraim, du-mă la cafenea şi nu ocoli noroiul şi gropile!

Cînd Giaba-Efendi intră în cafenea începu să rîză cu hohote. Toţi cari-l iubeau îi ziseră:

— Bravo, efendi! De mult nu ne-ai spus ceva hazlîu. Dac-om leşina de rîs, să ştii că ai venit sărac şi vei pleca bogat.

— Da, le răspunse bătrînul orb, da, şi povestea mea începe astfel: adevăraţii oameni sînt orbii!

— Dar cei care văd? întrebă unul mai bătrîn, care sorbea din cafea.

— Cei care văd? răspunse Giaba-Efendi prefăcîndu-se că rîde, sunt ca Allah: ei dau, ei iau, şi prefac pe bogatul de seară în săracul de dimineaţă. Uneori, ca şi Allah, dau în părinte şi izbesc în copii! Ai mei însă habar nu au, nu numai un pom din grădina mea are la rădăcină ulcior din cari se adapă.

Orbul începu să rîză. Un turc, care se pripăşise de cîtăva vreme în oraş, se roşi şi şopti:

— A înnebunit bietul bătrîn!

Apoi se întoarse către cei cari ferbeau cafelele în ibrice galbene cu cozi lungi şi le zise:

— O cafea giaba lui Giaba-Efendi!

Giaba-Efendi nu mai auzise acest glas. Tresări.

Şi cum începu să soarbă, să înecă, tuşi, vărsă jumătate cafeaua pe el, apoi puse ceaşca pe masă şi zise încet băiatului care îi adusese cafeaua:

— Du-mă la cine m-a cinstit… Aş vrea să-i mulţumesc…

Băiatul îl duse.

Îndată ce Giaba-Efendi apucă de mînă pe necunoscut, se agăţă de el şi începu să strige:

— Efendi, efendi, oameni buni, Allah să vă apere lumina ochilor ca să vedeţi cine vine în spatele vostru! El mi-a furat comoara! Cafeaua d-adineauri n-a fost giaba… toată viaţa mea am băut giaba şi nu m-am înecat… azi am băut din banii mei şi m-am înecat…

Mulţi rîseră, dar, neavînd încotro cu bătrînul, care striga necontenit „cafeaua n-a fost giaba”, îi duseră pe amîndoi la cadiul.

Cadiul se minună ascultînd plîngerea bătrînului şi îi zise:

— Tu eşti orb, cum poţi să cunoşti pe acela care ţi-a furat banii?

— D-ar fi fost giaba cafea îi răspunse bătrînul, nu m-aş fi înecat cu ea, cadiule. A fost din paralele mele şi, nefiind obicinuit să beau din paralele mele, m-am înecat. Ş-apoi cine cinsteşte aşa de grabnic nu este un om cinstit!

Cadiul crezu în semnul orbului şi, cercetînd d-aproape pe învinuit, găsi la el acasă toţi banii lui Giaba-Efendi.

Şi Giaba-Efendi a trăit mulţi ani fericiţi, înveselind şi sfătuind pe toţi, dar n-a mai primit de pomană nimic de la nimeni, şi de cîte ori se îneca, toţi turcii rîdeau.

— Nu e giaba cafea, Giaba-Efendi, trebuie să fie din paralele dumitale.

Şi nu-i păsa că e orb. Omul să fie aşa cum l-a lăsat Allah să fie. Ş-apoi corabia lui Ibraim avea cel mai nalt catarg. Munaah, cea mai vestită herghelie. Iar Zuleica, cu ochii ca două văpăi, şi Fatima, cu ochii verzi ca marea adîncă, se măritaseră cu două paşale vestite în toată împărăţia…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA