Editura Global Info / Literatură

Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Stăpânea odată

Stăpînea odată o împărăţie mare Împăratul Drăgoi, ce-i zicea şi Ciolac-împărat de la un război cu Roşu-Vodă.

Roşu-Vodă fusese umilit din moşi-strămoşi de moşii şi de strămoşii lui Drăgoi şi, îndată ce ajunse la domnie, se puse pe lucru, ziua şi noaptea, şi strînse ordii, şi le împărţi, după priceperea lui ageră, în flăcăiandri de cincisprezece ani, în voinici de pînă la douăzeci şi cinci, şi în oameni copţi la minte, mai mari de douăzeci şi cinci şi pînă la patruzeci de ani. Porni întîi băieţii cu prăştiile, după ei, ceva mai departe, voinicii cu săbii şi cu lănci, şi mai la urmă pe cei în vîrstă, cu căruţe ferecate, cu coase şi cu arcane aruncătoare. Aşa intră în împărăţia lui Drăgoi, prefăcînd în scrum satele pe unde trecea.

Cum auzi Drăgoi, răcni de trei ori şi-şi amestecă părul cînepiu cu barba cîrlionţată şi aspră. Adună sfatul. Şi pe care cum punea mîna, îl scutura şi-i lăsa vînătăi. „Ai auzit?” „Da.” „Bine!”

Înhăţă zaua. Mîneca stîngă nu-l încăpea. „Fie!” zise împăratul. Îndesă coiful cu coadă de cal alb şi nu i se vedea decît ochii. Îndesă sabia şi încălecă calul ce nîncheza a război. Curtea palatului, plină de ostaşi. De pretutindeni buciumile răsunau cărînd după ele piotă nemiluită. Împăratul trase sabia, o învîrti pe deasupra capetelor şi porunci: „înainte!”

— A! împărăteasa şi Irina…

Atît avea, că nu-i dase Dumnezeu băiat. Dar nu se întoarse din drum, ci zise robilor să spuie împărătesei şi fetei „să ne vedem sănătoşi”. Şi plecă ducînd după el la vale mulţime ca frunza şi ca iarba, de parcă se îndoia pămîntul supt greutatea ei. Cerul se posomori. Norii se rostogoliră cătrăniţi, ca şi cum ar fi fost un foc în depărtările pustii. Încet-încet, noaptea îi înghiţi. Un fulger, şi, la lumina lui, se văzu ostile ca turmele de oi, şi, la un geam al palatului, împărăteasa şi fiică-sa ştergîndu-şi ochii cu năframele.

— Săracu împăratu, n-are odină!…

— De ce n-are odină, mamă?

— Eh-hei! război după război…

— Ah! că nu-s băiat!

Împărăteasa o sărută.

— Şi-o să ţie mult, mamă?

— De, cum o vrea Dumnezeu. Uneori abia torc o furcă de in, şi s-a întors împăratul. Alteori torc d-o pînză, cu mîna mea, năvădesc, urzesc, ţes, nălbesc, fac cămăşi lui tat-tău, le calc şi le aşez binişor în lacră, şi înverşunarea nu mai ostiază; urzesc de borangic, şi ţes, şi te îmbrac de sus pînă jos, şi abia-abia se îndură Sfîntul de se întoarce împăratul. Ah! mare e cînd se duce, dar mai mare e cînd se întoarce biruitor, de nu se mai ţin hartanele pe el! Cade lat, şi eu privighez la capul lui şi-l apăr cu apărătoarea. În ceasurile dîntîi se-ncruntă în vis, dă ordin, mătură cu mîna în faţa ochilor lui, şi-i scapă năbuşit cîte un gemăt: „Uiu-iuuu!” Apoi doarme dus, să spargi pietre pe dînsul şi nu se deşteaptă.

— Şi pe urmă?

— A fost să fie viteaz cum nu se află doi…

— Şi pe urmă?

— Pe urmă?… Cîte nu ştiu copiii şi nu trebuie să ştie…

— De ce nu trebuie să ştie?

— Căci unele le înveţi de la alţii, şi altele le înveţi singură.

— Singură? A! da! zise Irina, şi se strînse la sînul mă-sei.

Împărăteasa îi netezi fruntea de păr şi o sărută. Se duseră în iatacurile lor de culcare şi se rugară pentru sănătatea împăratului şi izbînda oştilor lui.

A doua zi împărăteasa luă furca şi toarse, pînă pe supt seară, zece caiere de in. Şi fata îşi făcu de lucru pe lîngă mă-sa. Şi era frumoasă, frumoasă de pica. Naltă, subţire, mlădioasă, se învîrtea ca fusul împrejur. Şi părul, ca nişte sculuri de ibrişim gălbui, îi împresura capul cu o lumină răvărsată pînă la mijloc; şi ochii verzi ca smaraldul, cu gene răsfrînte şi lucioase; şi mersul uşor, că nu s-auzea de călca au nu, cu nişte picioruşe în doi conduri albi cu tocuri de argint; şi vorba ei, bună şi blîndă, descînta pe împărăteasa, care-i zîmbea uneori, lăsînd fusul să plutească şi să zbîrnîie alene.

— Ş-o să torci mult, mamă, pîn’ să vie tata?

— Cîte strungăreţe la spată, de două ori atîtea fire, cîte fire, atîtea fuse…

— Atîtea fuse?…

— Asta, urzeala, dar bătătura?… şi tat-tău poate să nu vie…

— Şi tata… poâte să nu vie…

Irina stătu pe gînduri. Se întristă. Se întoarse cu spatele. Muie deştele arătătoare în gură, le învîrti şi zise: „Vine, nu vine, vine”…

— Vine, mamă, că făcui de trei ori, şi-a treia oară, zvîrrr! cap în cap înnemerii.

Împărăteasa surîse.

— Bătu-te-ar norocul de fată! Să nu fi făcut cu şoalda?

Irina descheie de la gît un şir de mărgăritare băşicate şi zise: „Vine, nu vine”… Împărăteasa se uită cu tot dinadinsul. Isprăvise caierul. Fata: „Vine, nu vine”… Şi boabele de mărgăritar, scăpate din deştele ei rumenii, alunecau în jos unele peste altele… pic… pic… Împărăteasa o luă de mijloc, o puse pe genuchii ei şi mormăi şi ea „Vine, nu vine” pînă se isprăvi şirul. A de pe urmă căzu. Pic ! „Nu vine!” Amîndouă se schimbară la faţă.

— Voi ţese pînza!

— Şi va veni?

— Cine ştie…

— Tu să ţeşi, eu să nălbesc.

— Da’ de cămăşile lui să nu s-atingă nimeni…

— Nimeni…

Nu mîncaseră toată ziulica. Se sculară şi trecură în pridvor. Împărăteasa bătu în palme. Un rob. Porunci de masă. Robul aduse mîinile la piept. Din pridvor se vedea grădina cu smochini, cu lămîi şi portocali, iar dincolo se-ntindea un codru de ştejari, groşi şi bătrîni, străbătuţi de chiparoşi închişi, cari se subţiau la vîrfuri ca nişte suliţe uriaşe. Codrul se pierdea în depărtări fumurii. La dreapta palatului aluneca o apă lată şi repede, şi vuietul ei răguşit creştea de ce s-apropia întunericul. Apunea soarele.

— Ce roşie e apa!

— Roşie şi necăjită, zise împărăteasa.

— Parc-ar fi sînge…

— Cînd e război, soarele se-ncruntă.

— Şi păsările nu s-aud…

— S-a dus stăpînul lor…

— Nici berzele nu toacă…

— Nu, fata mea. Cocostîrcul, ca un zodiaş, păşeşte agale si smulge iarba unde calcă. Ce trist întinde gîtul!

— Mănîncă, mamă!

— Mănînc, maică, mănînc, şi scăpă dumicatul din gură. Muma purcarului are un jerpelit ş-un tont, dar n-are împărăţie de-ngrijit.

— Bîrrr! Ea bătrînă, el ciumă! Ce-ar face leneşul ăla să se vază împărat?

— Că bine zici, fata mamei! Dimineaţa îl deşteaptă porcii cînd le-abate de mîncare, seara îl deşteaptă porcii cînd li se face de culcat. Şi bătrînă îl văicăreşte că „toată ziulica aleargă”.

— Mănîncă, mamă, mănîncă!

— Mănînc, mamă, mănînc.

Şi împărăteasa se uită la jeţul împăratului, şi-l închină, şi se plecă ca şi cum ar fi fost cineva.

— Eu văz ochii tatii, zise Irina. Eu văz mînele tatii… Ce Dumnezeu! Numai una?…

— Păreri, răspunse împărăteasa.

— Ai isprăvit, mamă?

— Isprăvit. De ce?

— Păreri! zise Irina şi se şterse de năduşeală.

— Ţi-e cald?

— Mi-e frig…

— Să ne culcăm.

— Să…

Şi împărăteasa toarse inul, urzi, puse de pînză, şi fata privea, de cum scăpăta soarele, cum păsările cerului se trăgeau binişor pe la cuiburile lor. Şi. la jeţul împăratului nu s-au mai uitat, acoperindu-l cu un plocad ales şi cu ciucuri de mătase. Aşa petrecură vremea, una ţesînd, alta depănînd, mama tăcînd, fata tăcînd, zile lungi, nopţi scurte. Amîndouă… de mîine, mîine… Şi veste de la împărat nu sosi, să ştie şi ele la un fel: de e laie, de e bălaie.

Într-o zi, iacă vine, din cotro porniseră oştile, un tînăr într-un suflet, fluturînd năframa împăratului, împărăteasa şi fata, cum îl văzură:

— Ce e? Ce e?

— Nici rea, nici bună, răspunse ostaşul. Un pahar cu apă, să-mi ud buzele.

După ce-l sorbi dintr-o suflare, se şterse la gură, trecu mîneca cămăşii pe la nas, tuşi, înghiţi, se scărpină în cap şi oftă din băierile inimii.

— Aşaaa!

— Spune, băiete.

— Spui, măria-voastră, spui…

Şi rămase înmărmurit, cu vorba pe limbă.

— Ci spune odată, omule, zise împărăteasa, că n-oi fi mut!

— Iacă, spui… Ciolac Împărat…

— Ce Ciolac? Care Ciolac?

— Dă, cum sunt ostaşii, cu porecla… Ce zăpăcit sunt…

Împărăteasa şi Irina schimbară feţe-feţe.

— S-o iau pe şart. Trecurăm o vale şi-un deal, ş-altă vale ş-alt deal, pîn’la zece. Dă-i o pădure, dă-i două, dă-i nouă. Apoi un piept de stîncă. Suirăm ce suirăm, şi împăratul Drăgoi al nost’ zise: „Stai!”, şi noi stăturăm. Să-l fi văzut, măria-voastră, ca arhanghelul! Lac de apă. Şi suie, suie, pînă ce ajunse pe creastă. Acolo întinse ocheanul, şi cătă, cătă, pîn’ se opri. Făcu cu mîna. Scoase coiful. Pasămite, la ălîlalt împărat, la Roşu-Vodă. Dacindea erau ei. Veni şi Roşu. Vorbiră ce vorbiră, şi bătură în palme, şi zornăi ferul de pe dumnealor…

— Spune, băiete, spune!

— Spui… Noaptea poposirăm. Şi, cum stam, ceata şi focul, se răspîndi ştirea că a doua zi au să se bată în săbii numai împăraţii, să nu se verse sînge. Adică da. Care pe care; pîn’or cădea de pe cai, şi de nu le-ar fi ceva, să-nceapă şi pe jos, care pe care, apoi de li s-ar rupe săbiile, să se strîngă-n braţe, la trîntă dreaptă, şi care o birui să-i puie ăluilalt frîntura săbiii pe frunte şi să se mărturisească învins…

— Apoi?

— Apoi… Se revărsa de zori. Împăratul nost’, ţie-l Dumnezeu, ce să vezi? Se scoală şi-ncalecă calul, îi pune pinteni, şi calul ţîşti! sare de trei sţînjeni. Şi toată oastea strigă: uraaa! Şi dincolo s-aude uraaaa, de se clătinau munţii. Se-ntîlnesc, se măsoară, se reped, şi săbiile — ca două fulgere. La cap, nimic; la şale, nimic. Se grămădesc, se despart şi s-aruncă unul într-altul ca două vijelii. Sar scînteile, şi nouă, stele verzi…

— Ei, ei?

— Odată se ridică-n două picioare roibul nost’ şi dă drept pe spate, ş-apucă pe împărat supt el; şi namila lui Roşu-vodă se împleticeşte şi cade cu Vodă cu tot. Amîndoi caii horcăiau în două bălţi de sînge negru…

— Ah! Doamne! Oamenii… nu dobitoacele… se resti împărăteasa.

— Oamenii… dă… Sabia la al nost’ rămase d-o şchioapă; ălălalt s-alese cu plăselile…

— Apoi…?

— Se trage de supt cal împăratul nost’…

— Şi…?

— Se trage şi Roşu-vodă şi cade mototol. Îi tăiase laba de la un picior…

— E! Împăratul…

— Împăratul…

— Da… Împăratul!

— împăratului i-atîrna mîna stîngă din cot, aninată doar într-o piele, si sîngele curgea gîrlă…

— Ah!

— … că nu-l încăpuse zaua şi ferul lovise drept la ciolan. Ş-aşa, ş-aruncă coiful cît colo, şi coiful se rostogoli ca şi cum ar fi căzut cu cap cu tot. Şi-i curgea năduşelile de la tîmple pe barbă, din barbă pe trunchi, şi răsufla din greu, şi se uita aci la mîna care bănănăia, aci la Roşu-Vodă, care se ridicase în capul oaselor pîn' la şezut. La urmă se albi la faţă şi se lăsă în braţele ălor mari. Nu se putuse birui şi se porni harţă de amîndouă părţile. Şi împăratul s-a făcut bine şi fără o mînă, şi duşmanul iar bine şi fără o labă. Şi ostaşii, ca dracii, azi aşa, mîine aşa, pînă auzi împăratul că-i zic Ciolac, şi rîse, şi i-a rămas Ciolac-împărat. Şi m-a trimis să vă spui.

Împărăteasa mai plînse, mai se însenină.

— Mi se făcuse semn. Vedeam pe tata întreg-întreguleţ, afar’ de mîna stîngă.

— Să-l văz biruitor şi fără o mînă…

— Făr-o mînă…

— Cu capul descurcă belelile împărăţiii.

— Cu capul…

— Nouă ne trebuie mîini…

— Nouă…

— Să toarcem, să urzim, să ţesem…

— Să ţesem…

— Lui…

— Lui?

Şi împărăteasa sărută pe Irina şi-o strînse cît putu la sîn.

Ion, purcarul palatului, dormea cu faţa în sus, cu părul ciufulit şi cu cîrîie pe obraz. Cămaşa, zloată pe el, chimirul abia se ţinea într-o curea, izmenele, rupte-n genuchi, opincile, sparte-n talpă şi cu nojiţele învîrtite pe picioarele goale şi jegoase. O pălărie, roata carului, găurită-n fund, c-o floare de lipan veşted, îi sta la cap într-o moacă groasă şi lustruită. De cu seara, cum picase, aşa adormise. Făcuse muşiţă la gură, şi sforăia, sforăia, şi porcii guiţau p-afară, mai ales o procletă de scroafă cu zece purcei, că soarele era de mult sus, şi Ion, pace, nu se scula.

— Mînce-l muica pe el, zise o bătrînă, că toată ziulica munceşte… Ci ca ho! porci împieliţaţi, nea! nea! o să crăpaţi! Acu se scoală băiatul maichii.

Şi „băiatul maichii” sforăia dus, şi porcii guiţau, şi scroafa cu zece purcei o lua de jos şi se suia sus, ţipînd de-ţi împuia urechile.

— Ioane, Ioane…

— Ce e, fă? răspunse Ion, şi se-ntoarse cu faţa-n jos.

— Ioane, Ioane, binişor, copilul maichii…

— Ce vrei, fă?

— Măricel, măricel!… Cum seamănă cu răposatul! E leit tat-său! Haidi… hop… măricel…

Ion, cu chiu, cu vai, se ridică într-o rînă, crăpă un ochiu şi se întinse de-i pîrîi oasele.

— Să mai umble ş-altul cu porcii, că m-am spetit…

Bătrîna îi vîrî mămăligă şi peşte sărat în traistă, i-ntinse măciuca şi-i puse pălăria în cap.

— Vezi să n-o uiţi.

Cum apăru în curte, porcii îl grămădiră, spuindu-şi fiecare păsul.

— Hîidea! N-ăţi fi mîncat d-un an, juvine! zise Ion, şi plecă buimăcit de somn.

Se duse, se duse, porcii înainte şi el după ei, pînă ajunse la o fîntînă cu apă rece. Fagii îşi scuturau jirul. Porcii se puseră pe treabă, şi mîncau cu clăbuci la gură. Ion se tolăni la umbra fîntînii şi-mbucă mămăligă şi peşte pîn’se umflă.

— Uf, că bine mi-ar prinde un căuş cu apă rece!

Şi căuşul şi apa, la nasul lui.

Soarele ardea. Setea-l birui. Se sculă bombănind. Lăsă căuşul în fîntînă şi dădu să-l scoaţă.

— Măăă! da’ greu e!

Se opinti.

— Ca niciodată…

Şi trase din toate puterile. Cînd colo, aruncă pe iarbă un peşte cu solzii de aur ce străluceau de-ţi lua ochii.

— A! tu mi-ai fost? Bună ciorbă!

Peştele se bătea de moarte, cînd în coadă, cînd în cap. Dădu să puie mîna pe el. Minune! Peştele începu să vorbească. Ion se cruci.

— Ioane, nu-ţi mînca norocul!

— Ce mă?

— Ioane, fie-ţi milă!

— Iacă, mi-e…

— Nu ti-e lene?

— Ba…

— Ioane, ia-mă binişor şi du-mă-n apa de lîngă poarta, palatului, că mult bine ţi-oi prinde.

— Departe, mă!

— Ioane, fă ce-ti spui şi să nu spui nimărui.

—Ei...

— Şi cînd ăi dori ceva, gîndeşte-te la mine.

Bine, să nu mănînce o ciorbă, dar să-l ducă? Cum să-l ducă? Departe. Porcii cui rămîn? Bate lupul. Nu se poate. Da’ d-ar fi pe gîndul lui, ar fi clipa şi dusu, clipa şi-ntorsul.

— Ei, drăcia dracului!

Se simţea uşor ca fulgul.

— Hai, neiculiţă, să te duc.

Într-o clipă ajunse. Îl aruncă în apa lată şi repede. Apa se lumină ca de un foc. Ion îşi făcu cruce. Într-o clipă se întoarse. Adună porcii; îi păzi rezimat în moacă; îi adăpă şi pe înserat porni acasă. Se simţea şi el om, prost nu e vorbă, dar om. Cum sosi, îi băgă în cocină, puse doi drugi d-a-curmezişul strungii şi plecă în capul oaselor.

În tindă.

— Sărutăm dreapta, mamă.

Mă-sa se uită lung. De unde şi pînă unde?

— Maică?…

— Sărutăm dreapta!

Nu mai semăna cu bietul tat-său.

— Ţi-a pus mama de mîncare.

— Doar n-o să-mi mănînc norocul…

— Ai...?

— Ce tot foale foale…

— Oi fi bolnav? Mai ştii!?

— De lene.

Îşi găsi de lucru. Orîndui curtea. Sapa la locul ei, şi lopata, şi securea. Se duse în magazie, luă o piele de capră, se desculţă, îşi luă măsură, trase cu cuţitul şi-şi croi opinci.

— Ioane ce faci, maică?

— Ce e aia?

— Sîmbaţă.

— Mîine duc purcelul la palat.

— Maic’a Domnului!

Şi-n mintea femeii.: „Ţine-mi-l, Luminată!”

A doua zi pleacă cu purcelul în sac. Ajunse la apa lată şi repede. Trecu pe o punte din doi stejari aruncaţi cap în cap de pe maluri pe steiul din mijloc. Se plecă pe nişte zăbrele şi privi în curteia palatului, aşteptînd să vază pe cineva ca să-i deschiză porţile. Se uită bine-bine. I se împăinjenise vederea? Prinţesa, cu fustele ridicate în brîu, cu mînicele sumese, nălbea. O roabă scotea apă din fîntînă şi-i turna în albia în care bătea pînza de în şi-o aşeza în foi de la un căpătîi la celălalt. Fata se opri să se odihnească. Ce obraji, ce păr, ce ochi, ce picioruşe! Şi sînul…

— Maic-a Domnului! zise Ion, şi începu să facă mătănii.

"Ei, acum să-ţi văz puterea, peşte de aur!" socoti Ion, şi rîse, şi se uită cam unde-l aruncase. Apa clocoti în cercuri luminoase. Întoarse capul. Prinţesa, cum bătea pînza, se opri, întinse mîinile şi se cutremură.

— Du-mă-n casă… Nu mi-e bine…

Irina căzu în braţele arăpoaicei.

Şi p-aci fu drumul lui Ion cu purcelul în spinare.

Împărăteasa nu ştia unde-i e capul.

— Ce ai?

— Nu ştiu…

— Ce te doare?

— Şalele…

— Să nu mai nălbeşti, puiul mamei.

— Nu, mamă.

— Cum ţi-a venit?

— Ca un fulger, d-aci pîn-aici.

— Să te odihneşti.

Împărăteasa o dezbrăcă. Haina şi sărutul. Închină perna. O culcă şi adormi cu mîna în mîna mă-sei.

— Niţele friguri. O să treacă.

A doua zi rău, a treia zi rău. Împărăteasa îşi petrecu zilele: o rugăciune pentru fie-sa, o rugăciune pentru împărat. Chemă doftori, vraci, şi nimeni, nimic. Ce-i da lua, că era blîndă ca un miel. În sfîrşit, să vie şi Bîca, o bahnă bătrînă şi ciupită, cu ochii albi şi cu luleaua în gură, să-i ghicească ca ce să fie cu Irina.

Ţiganca, cum o văzu:

— Trasă-n obraji şi grăsună, turturica bunichii!

Scoase ghiocul, bolborosi, suflă, se uită şi scutură din cap.

— Nu se poate…

— Ce, bătrîno, ce? întrebă împărăteasa.

— Nimic, răspunse ţiganca, şi se uită ţaglă la prinţesă.

Ceru un cuţit. Trase pe jos ca o pînză de păiajen. „Aci, dorul de tată; aici dorul de…; aci boală… ici rea, colea bună; colo, deochiul; aci dragostea; dincoace, din iele; şi mai colo… d-alte alea”… Şi punea, pe unde apăsa cu deştul, un ban de aramă, de argint, de aur, sare, pîne, fer şi cărbune. Prinse o muscă, îi smulse aripele şi-i dete drumul drept la mijlocul semnelor. Şi spuse, şi bolborosi, şi urlă pe limba ei, şi se bătu în piept, şi plecă fruntea la pămînt, pînă ce făcu spume la gură, şi-i curgea năduşelile de pe ea. Se opri. Musca o luă pe spiţa dorului. Se duse pînă la „tată” şi se întoarse. Se îndreptă spre „boală”, dar îşi luă seama, şi o rupse la fugă, şi se duse drept la „alte alea”… Aci îşi spălă picioruşile de bot, şi nici că mai plecă în altă parte.

Ţiganca, ca şi cum ar fi călcat pe un şarpe:

— Aoleo!

— Ce e?

— Ce să fie…

— Spune, bunico, zise împărăteasa, spune…

— Nimic… răspunse ţiganca, şi se uită la fată. Irina zîmbi. Împărăteasa se-nfurie.

— Spune, cioară!

Ţiganca călcă pe muscă si-o slei.

— Nea!

— Să spui, dar numa dumitale, zise Bîca şi şterpeli o năframă, o băgă-n sîn, făcînd că se scarpină.

„Acu, măria-ta.” — „Ba, în prag.” — „Ba, în ceardac.” — „Ba, în capul scării.” — „Ba, la poartă.” — După ce deschise poarta, se plecă la urechea împărătesei şi-i şopti ceva. Ţiganca se făcu nevăzută. Împărăteasa înlemni.

Se duse sus. Irina îi petrecu mîinile pe dupe gît.

— Ce am, mamă?

— Nimic! răspunse împărăteasa, şi se-ntunecă. Fata slăbea şi se îngroşa. Împărăteasa, cu ochii roşii, nu pricepea „de unde”.

— Ce am, mamă?

— Nimic!

În vremea aceea umbla vorba că Ciolac — asta, să zic, Drăgoi — ar mai fi avînd puţin de lucru cu Roşu-Vodă.

Împărăteasa, de colo pînă colo, bombănea:

— Mai tîrziu, Doamne, mai tîrziu!

Şi pîn’ să măture Drăgoi pe Roşu, Irina născu un cocon cu părul de aur.

Fata plîngea să se răpuie, mama plîngea şi îngrijea copilul. Copilul creştea în iatacul lui, şi nimeni nu ştiâ ce se petrecuse, afară de un doftor bătrîn, alb-colilie şi credincios curţii. Ce-o să zică el? Dar ce-o să facă? Aşa ruşine? Cin’ să crează: „copil fără tată”? Că ele ştiau bine că e făr’ de tată. Ele? Bine. Dar el? Şi era frumos coconul, ş-un’ se repezea cu bucile umflate la sînul mă-sei, şi sugea, sugea, ca un şearpe, apoi se uita în ochii ei, parc-ar voi să zică: „de ce plîngi, mamă?”

— Destul, fata mamei. Ia vezi, să nu dai copilului tîtă înfierbîntată!

Irina se spălă cu apă rece, se răcori şi, luîndu-şi inima în dinţi:

— Ce-o fi să fie!

Broasca crescu c-apropia un an, şi era ca de doi; şi vorbea vorbă îndesată, că împărăteasa şi fata ascultau la toate secăturile lui şi-i făceau toate voile, afară de una: nu trecea pragul odăii unde se născuse.

Împlinise un an şi jumătate între S-tele Mării.

Şi se porni cărăuş după cărăuş, care cu piciorul retezat, care cu capul cît baniţa, şi aducea ştiri că vine împăratul biruitor.

Şi iacă şi Împăratul. Şi muzicanţii ziceâu, din buciume, aduse, la vîrf şi din gură, ce apucaseră din bătrîni. Âlaiul ţinea cît bătea ochiul. Împăratul intră în curtea palatului p-un cal bălţat şi şchiop. Cum văzu pe împărăteasă, în capul scării, dete pinteni calului, şi calul, şontîc-şontîc, făcu pe împărat de ruşine.

— Nea, nea, pui de zmeu!

Descălecă şi se duse drept la împărăteasă, o sărută, o coprinse cu dreapta, iar cu ciolaca o mîngîia, ca şi cum ar fi fost avînd un pămătuf. Şi plîngi împărăteasa, şi plîngi.

— De ce plîngi, buna mea?

—N-am de ce?

Ba avea, cum de nu. Împăratul crezu… Şi-şi trase ciunga de pe obrajii ei.

— Dar fata, lumina ochilor mei, unde e?

— Irina, măria-ta, d-ale fetei... cam bolnavă… dar n-are nimic… doarme...

— Da’, s-a făcut măricică de cînd n-am văzut-o.

Şi întorcîndu-se către flăcăi:

— Voinici, pe veselie!

Ş-odată: „ura! să trăiască Ciolac-Împărat!” Că geamurile palatului răsunară şi unele se sparseră.

Se porunci să se scoaţă buţile, să se aprinză focurile, să se puie berbecii-n cîrlige şi boii în pari cu piele cu ţot. Trei zile şi trei nopţi durară petrecerile şi cheful.

În vremea asta, de cîte ori împăratul ridica cornul de bou cu vin roşu, întreba „ce e cu fata lui?” Şi împărăteasa răspundea:

— D-ale fetei… cam bolnavă… n-are nimic...

— Îmi lipseşte ca mîna stîngă!

Şi împăratul se întuneca. Sufla des. „Immm! Da? bine!” Împărăteasa se făcea mica dupe pulpana lui.

A patra zi, să vază fata! Se plimba în sala tronului mai ostenit de chef ca de război. Ş-o închipuia mică, cînd se lungea pe jos, şi ea încăleca pe grumaji, şi-l apuca de mustăţi. În fundul urechilor îi suna „di, calule!” Şi rîdea, beat şi de bucuria tatălui care n-are pe lume decît una, fată fie, dar un singur copil.

Uşa se deschise. Împăratul tresări. Nu era ea, ci bătrînul doftor, ca un cîine care ar fi făcut vreun rău.

— Bine ai venit, doftore! Da’ ce te-ai făcut nevăzut?

— Cu bătrîneţele, măria-ta.

— Dar Irina mea vine?

— Nu…

Să fi jurat că-şi dase sufletul. Alb ca varul.

— A!… De ce?… A murit?… Mai iute!

Şi împăratul puse mîna la coapsă.

— Prinţesa are… un copil…

Pîn’ să sfîrşească, se sfîrşi cu el. Îl izbi cu sabia drept în cap şi-l desfăcu drept în două. Împăratul bolborosi, se muie de la genuchi şi căzu pe lespezile roşii de sînge.

Un cimpoi în fundul grădinii. „Ş-apoi una!” „Ş-apoi două!” Un pîlc de robi, setoşi de petrecere, zobeau pămîntul.

Împăratul se deşteptă în odaia lui de culcare, înconjurat de sfetnicii credincioşi. Făcu cu mîna unuia, celorlalţi să iasă afară. Şopti ce şopti cu el. „Afară!” Şi boierul ieşea d-a-nderatele, încovoiat de mijloc. Aşa, cu toţi. Chemă pe împărăteasă. Biată femeie crezu că s-a isprăvit cu ea. Un fior rece, şi nu mai simţi nimic.

— Ei? întrebă împăratul… Cu cine?

— Jur! Din senin, măria-ta!

Şi se mototoli la picioarele lui. Împăratul o ridică ca pe un mort. O privi de sus pînă jos.

— Ochii ăştia au văzut, gura asta mă minte!

Ş-o apăsă pe ochi, ca şi cum ar fi voit să-i scoaţă, ş-o întinse de gură, ca şi cum ar fi voit s-o rupă.

— E a mea?… Cu tine seamănă!… Toţi mă mint în împărăţia mea!… Dar voi afla!

Şi-i făcu cu deştul spre uşă.

— Ieşi!

Ieşi.

Împăratul porunci să-i aducă pe Bîca ţiganca. Cum o văzu, se prefăcu că e vesel.

— Bine ai venit, Bîco!

— Bine să dea Dumnezeu, măria-ta.

— Şezi.

— Iacă, şez…

— Vrei tu să fii bogată?

— Eu?…

— Vrei tu să ai caleaşca cu cai şi să fii cucoană mare?

— Păi… ţigancă…

— Ei şi? Vrei?

— Să-mi zică mie cucoana ţiganca?

— Aşa.

— Vreau, de vrea măria-ta.

— Ei bine, să-mi ghiceşti… prinţesa… cu cine?

— Păi asta e uşor. Să dai la baba un merişor de aur, şi să-l descînte ea cum ştie. Pe urmă să-l dai copilului să se joace, şi pe cine o izbi cu mărul să ştii că ăla e.

Se ridicase un tron în mijlocul curţii. Avea să treacă pe supt ochii împăratului toţi flăcăii de la o poştă împrejur. Şi nimeni nu ştia de ce. Scoase pe copil afară. Împăratul se cutremură cînd îi puse merişorul de aur în mînă. Copilul se uită la măr, se uită la împărat… Drăguţul! Nu mai văzuse lumea. Nu îndrăznea să meargă. Apucă pe împărat de mînă.

— Nene, asta ce e? Şi asta ce e?

— Păcat! zise împăratul printre dinţi. Ah! căţea!

Se sui pe tron mai tăcut şi mai negru ca noaptea. Şi-i trecură pe dinainte feciorii de boieri mari muiaţi în fir şi cei de boieraşi muiaţi în argint. Şi pace! Copilul se juca, săltînd pe umeri palele de aur. Împăratul nu-l slăbea din ochi. Porni şi gloata opincarilor cu sucmane. Pace! Tocmai la urmă, iacă şi Ion purcarul. Copilul, cum îl văzu, zvîrrr! cu mărul, şi-l izbi drept între umeri. Şi rîzi, şi rîzi…

— Cum se poate?!

Ce să se poată? Oamenii se uitau unii la alţii. Împăratul se repezi pe trepte. „Să-i lege pe Ion şi să-l arunce în temniţă.” Se sparse adunarea. Boierii, ducîndu-se pe la casele lor, vorbeau minunaţi, ca ce să fie?

— Poate…

— Mai ştii?…

— Ar fi păcat…

Şi se uitară îndărăt.

Împăratul luă securea şi intră în codru.

O bocăneală, cînd mai tare, cînd mai încet, după cum bătea vîntul. Împăratul se întoarse la miezul nopţii, ca o momîie; descuie uşa palatului şi se făcu nevăzut. Aşa ţinu trei săptămîni, pînă ce, într-o zi, pe înserate, îl văzură curtenii şi robii cu un car cu patru boi, şi în car o butie lătăreaţă, aproape încheiată, că-i lipsea doar trei doage. Mîna de foc, şi slab, de i-ai fi numărat coastele. Opri în dreptul gîrliciului. Dejugă boii. Miercan scoase limba, o băgă şi pe o nară şi pe alta, pufui şi se aşeză pe partea dreaptă rumegînd. Împăratul trînti uşa după el. Nici o vorbă, că pe cine întîlnea, împietrea locului. A doua zi, să vie mitropolitul.

— Părinte, să grijeşti fata, c-am s-o mărit; şi întîi să mi-o spovedeşti bine. Auzitu-m-ai?

Şi rînji.

Mitropolitul se uita pe supt sprincene la împărat. „…şi de smintirea minţii”… Mitropolitul mişca buzele. Împăratul ciocăni cu maiul de lemn scurt şi gros, împănă butia şi pregăti tot ce-i trebuia, scripeţi şi odgoane.

Mitropolitul, binişor pe lîngă el, cu lacrămile în ochi.

— Măria-ta…

— A mărturisit?

— Da, măria-ta…

— Cum?

— Cum l-a făcut cu măria-ta, au cu mine, uitatul de Dumnezeu, aşa l-a făcut şi cu purcarul.

— Piei, părinte!

Împăratul zise să-i puie beteală Irinei, să-i acopere faţa cu năframa şi s-o aducă, pe ea, pe copilul ei şi pe Ion purcarul. Fata păşi cu mîndrie. Nu se rugă şi nu plînse. Ţinea copilul de mînă. Purcarul tremura vargă. Pe împărăteasă o duceau de subţiori două roabe. La urmă, bătrînă, muma lui Ion, cu viţioanele despletite, în braţe cu o mămăligă din care ieşea fumul, înfăşurată într-un ştergar.

— Tăcere!

Nu, nu mai era de iertat. Făcu semn cu deştul. Nici-o vorbă. Întîi intră prinţesa cu copilul, la urmă purcarul. Împăratul aruncă în butie o ploscă cu apă şi două şiruri de smochine. Bătrînă, cu legătura.

— Ţine, maică, să mănînci sănătoşel, înainte ca să mori!

Şi începu să ţipe. Arapii o înhăţară. Împăratul potrivi cu mîna lui cele trei doage — una cu vrană. Izbi cu maiul. Încheie butia şi-i dete drumul pe apă.

— Du-ţe, Irina mea, din apă în apă, pînă în smîrcurile mării!

Butia se răsuci de cîteva ori, prinsă în ochiuri, şi o luă apa umflată şi lină, şi o duse ca pe o luntre la vale. Împăratul privi pînă o pierdu din ochi. Împărăteaşa leşinase. O luară pe sus. Împăratul sui scările, dădu uşa de perete, trecu în iatacul nevesti-si, deschise altă uşă şi intră în odaia în care crescuse fata lui. Şezu pe pat. Trase un sipet. Jucăriile ei, păpuşa ei, furca ei micuţă şi încondeiată, pe care i-o dăruise cînd împlinise patru ani; şi sabia, şi scutul împodobit, şi coiful săpat cu un leu în frunte, dăruite tot de el cînd împlinise şapte ani, şi nu mai voia să fie fată. Simţi că nu mai vede.

Se scutură, se sculă şi plecă.

— Femeie! Ruşine!

În fundul buţii Irina plînge şi-şi strînge copilul la sîn.

— De ce plîngi, mamă?

— De nimic!…

Ion, din ălălalt capăt.

— Da’ ce făcui eu, neiculiţă?

— Ce e asta, mamă?

— Luntre, sufletul mamii…

— Şi un’ ne ducem, mamă?

— Hei! departe… undeva...

— E frumos, mamă?

— Frumos, frumuseţea mamii…

— Da’ ce făcui eu, neiculită!

— Pe un’ ne ducem noi, mamă?

— Pe apă, mamă…

— Şi pe urmă?

— Iar pe apă…

— Iar? Şi pe urmă?

— Pînă dăm în mare…

— Şi marea ce e, mamă?

— Tot apă, odorul maichii.

— Tot?

— Da’ ce făcui eu, măiculiţă?

— Şi pînă unde ne ducem noi, mamă?

— Pînă la Dumnezeu, maică...

— De ce plîngi, mamă?

— Aşa îmi vine, de mă uit la tine şi te văd frumos şi cuminte…

— Uită-te şi la ăla… Cine e ăla, mamă?

— Un rob, să ne slujească, maică…

— Cine ni l-a dat, mamă?

— împăratul…

— împăratul?

— Ce făcuşi, Ioane, ce făcuşi? Că porcii, porci, scroafele, scroafe, că biata mama ştie… la jiri… la fîntînă… ş-acasă…

Îşi făcu Ion socoteala singur şi trase cu ochiul pe furiş la prinţesă şi la coconul cu părul de aur. Cîrlionţii lui luminau mai tare ca lumina ce străbătea prin vrană...

— Că poate la noroc… cine ştie?… poate…

Irina trase cu urechea.

— Se prea poate… şi de ce nu?

Se rupse gheaţa. Ce strica bietul purcar?

— Ce să se poată, Ioane? întrebă prinţesa.

— Iacă, măria-ta, o minune…

— O minune? care?

— Să zic, să mergem tot aşa. Asta să ţie preţ de trei zile şi trei nopţi, ş-avem să intrăm la o cotitură,
şi de vale lesele pescarilor şi pe dreapta şi pe stînga apei. Şi cum ne-o fi norocul. Avem? Bine. Nu? Ne-am duuus…

Prinţesei îi tîcîi inima.

— Ioane, treci mai colea.

— Iacă, trec, măria-ta.

— Ioane…

— Măria-ta?

— Ioane, să ţii socoteală de zile şi de nopţi după zarea ce licăreşte prin vrană…

— Să ţiu, măria-ta…

— Şi la cotitură să ţipi cît ăi putea…

— Cît oi putea, măria-ta.

— Să împărţi mămăliga în trei şi să mănînci cîte-o parte în fiece zi. Ai auzit?

— Auzit, măria-ta.

— Şi eu am să împart smochinele în nouă părţi. Două copilului şi una mie. D-oi leşina, să-i spui că dorm, d-oi muri, să-i spui c-am adormit.

— Ce să spuie, mamă?

— O vorbă, maică…

Împărţiră merindele. Prinţesei îi venea zece smochine pe zi. Mîncară. Bău Irina şi copilul. Întinse plosca şi lui Ion. Ion abia o atinse cu buzele ş-o şterse cu mîneca la gură. Copilul adormi. Într-un tîrziu, somnul învinse pe Irina. Plecă capul p-o mînă. Se lipi de copilul ei şi adormi.

A doua zi copilul se deşteptă. Abia crăpase ochii.

— Mi-e foame,mamă!

Irina se uită la şirurile de smochine. Scăzuseră. Se hotărî ca ea să nu mai mănînce. Copilul ronţăia smochină dupe smochină. Muma îşi udă gura cu niţică apă.

— Nu mănînci, mamă?

— Nu mi-e foame, maică.

Ion îi întinse bucăţica lui de mămăligă.

— Nu, Ioane, tu să fii în puteri.

Şi se sfîrşi de la inimă. Se lungi binişor.

— Ţie somn?

— Da, mi-e somn, puiul mamii…

A treia zi cu greu deschise ochii şi iar îi închise. Copilul, flămînd, îmbuca într-una. Mai rămăsese cîteva smochine…

— Ioane, mama ce face?

— Doarme, dar n-a adormit…

Ion înghiţi în sec. Apa era mai repede. S-apropiau. Simţea Ion cotitura după cum se ducea butia în sus şi-njos. Şi strigă cît îl luă gura.

— Măi pescari, măi, prindeţi butia, că ne rămîn doagele!

Irina dădu să se scoale şi nu putu. Copilul o luă de gît cu amîndouă mînuţile.

— Mamă, mi-e foame!

— Ia! şopti Ion.

De pe maluri s-auzi: — „Puneţi mîna pe ea!” — „Aţineţi, mă!” — „Na, ne-a scăpat!”
Irina leşină. Copilul plîngea.

— Ce face mama, Ioane?

— Doarme, neică… şi eu am să dorm… şi tu ai să dormi…

Butia plutea lin şi se ducea pe firul apei. Ion se scărpină în cap.

— Ei, ce te faci, Ioane? Ce făcuşi, neiculiţă? Ce rău făcui eu pe lume? Ba, un bine, da…

Ş-odată se lumină ca ziua…

— Dar asta ce fu? Eeeee! Ia să mă gîndesc eu, neiculiţă!

Şi se gîndi la peştele de aur. Ba să-i dea vin, ba mîncare, ba cuţite, ba cîte alea toate. Ş-odată, ciocnituri de pahare, de farfurii, de solniţe, şi două damigene pline, rase, şi peşte fript, şi peşte prăjit. Se puse masa.

— Eeeee! păi stăi, verişcane!

Puse mîna pe mînele prinţesei. Mînele calde. Freac-o pe mîini şi pe tîmple cu vin negru, pîn-o trezi. Prinţesa se şterse la ochi.

— Ioane, eu sunt, mă?

— Da, măria-ta.

— Ioane, tu eşti, mă?

— Cum să nu, măria-ta, eu, Ion purcarul, feciorul mamii din sat.

— Ei, cum, Ioane?

— O taină, măria-ta. Să mîncăm şi-ţi spui de unde.

Mîncară bine ha, şi Ion spuse toată istoria cu peştele de aur. Prinţesa se cruci. Se gîndi, se răzgîndi, se-nroşi pînă-n vîrful urechilor.

— Toarnă încă un pahar şi să-mi răspunzi la ce te-oi întreba.

— Cum să nu, măria-ta.

— Mă Ioane, şi cînd aduseşi purcelul, eu nu nălbeam pînzele?

— Ba, nălbeai, măria-ta.

— Biiine. Şi tu ce făceai?

— Mă uitam, măria-ta.

— Ei, unde?

— Iacă, aşa…

— Ei, cum aşa?

— Iacă, în cotrovaşilea, ca omul...

— Mă, tu te uitai la mine…

— Apoi dă, măria-ta, tot să mă fi uitat ca de cînd venisem şi pîn-am tulit-o…

— Şi la ce te gîndeai?

— Dă…

Şi plecă ochii în jos. Irina, ca un bujor.

— Mă Ioane, tu te gîndeai la mine…

— Dă…

— Şi la peştele de aur…

— Dă…

— Şi…

— Ştiu eu?

— Dacă e aşa, de ce nu te-ai gîndi tu să te facă ua prinţ leit?

Ion întoarse capul. Se rugă ce se rugă, şi simţi în toată fiinţa lui o prefacere. Din cap pînă-n picioare fu altul, în zale şi fireturi, la mijloc un cordon poleit, şi coiful îi strălucea de te vedeai în el. Copilul îl privi uimit şi zise:

— A! împăratul Ion!

Şi se duse în braţele lui.

— Ei, Ioane, îi zise prinţesa, cît o să plutim? Nu ne-a fost destul?

Ion se plecă frumuşel înaintea ei, îi sărută mîna şi-şi croi planul, care se izbîndi întocmai. Butia se lăsă la mal, plesniră cercurile şi se pomeniră la un luminiş cu iarbă, cu flori, cu un palat de marmură cu roabe şi robi de toate felurile, negri şi buzaţi, albi şi rumeni, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la ei. Şi toţi se plecară la pămînt.

— Lung drum făcurăm, băieţi!

— Lung, măria-ta.

— Să ne odinim!

— La poruncă, măria-ta.

Irina luă de braţ pe Ion, care roşi para focului. Ajungînd la ietacurile lor, prinţesa îi zise:

— Ei, măria-ta, să faci acum, cînd a veni împăratul, să se întîmple ce-oi gîndi eu. Ah tată, am să ţi-o coc eu!

— Orice-i pofti.

Nu trecu mult şi împăratul Drăgoi auzi că devale, la o depărtare de patru zile, un nebun i-a turburat împărăţia, a ridicat palate şi a pus stăpînire în silă şi fără de ştirea lui. Repezi într-acolo o ceată de cercetaşi, care dădură o raită, şi-l vesti ca asa e după cum auzise el. Împăratul se cătrăni şi se puse în frunte a o sută de călăreţi, ostaşi aleşi, unul şi unul. În două zile şi jumătate n-avură ce face, că goneau ca căluşarii la nuntă. Zăriră palatul de marmură.

— Să mi-i legaţi cot la cot şi cucoana lui să ne slujească nouă la masă.

Mai trecu puţin, şi văzură o femeie p-un cal iute ca o săgeată, alergînd împotriva lor, c-o rochie de borangic, cu coiful tras pe ochi, şi pe supt coif părul curgea ca nişte sculuri de ibrişim gălbui. Şi sabia, învîrtind-o pe dasupra capului, scăpăra fulgere-fulgere.

— Ah! iepuri fricoşi! strigă femeia.

Abia scăpă vorba, şi caii lor, speriaţi, o tuliră la fugă de unde veniseră. În zadar călăreţii trăgeau de frîie, în zadar împăratul se pleca pe coama calului şi se da pe spate, opintindu-se din toate puterile, că se ducea într-un nor de praf şi nu se opriră decît noaptea, cînd se ridica luna cu coarnele de argint în jos. Împăratul era ca pămîntul şi sufla îndesat de mînie. Poposiră. A doua zi împăratul se aruncă pe cal, şi toţi după el. Răsunau pădurile de tropotul viforos. Iar zăriră palatul de marmoră. Şi femeia iar le ieşi înainte. Caii nu se mai speriară.

— Ah! d-acuma!… Năvală, flăcăi!

Ca grindina căzură asupra ei. Armele zăngăniră.

— Daţi, măi!

Mulţi răbufniră ca nişte buşteni răsturnaţi.

— Daţi, măi!

Răcni împăratul şi se repezi. Calul alunecă şi rostogoli pe călăreţ. Cei cari rămaseră în şea strînseră rîndurile şi năvăliră chiuind de clocotiră valea şi zăvoaiele. Care cum se apropia, se scutura din scări şi se ducea de trei ori peste cap. Pînă să se ridice, două roate de arcaşi, negri ca abanosul, picaţi ca din genune, îi legară cobză şi-i duseră ca pe nişte măgari, unii după alţii. Şi mergeau cu capetele în jos, umiliţi de ruşine.

În mijlocul curţii şi în faţa lumii îi rîndui pe trei şiruri, să le taie capul.

— Eu am murit de mult! zise împăratul.

Treizeci de gealaţi cu securile în mîini înaintară.

— Ridică-ţi coiful, mai zise împăratul, să văz cine m-a învins.

— Da? răspunse femeia, şi-şi dete coiful peste cap. Priveşte bine…

Împăratul căzu cu fruntea în ţărînă. Irina îl ridică cu mîinile ei, şi plînseră, plînseră, amestecîndu-şi lacrămile. Apoi îi spuse tot, şi se puseră p-un chief de se duse vestea în patru părţi ale lumii.

Pe Ion îl aşeză peste jumătate din împărăţie.

Iar împărăteasa, muma Irinii, umbla toată ziulica cu copilaşul de mînă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA