Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Umbre

Îl ameţise Podoleanu cu tânguirile. De cum a intrat, l-a luat într-un colţ şi nu i-a mai dat drumul. Ca să poată pleca, a fost silit să inventeze o minciună, altfel, prietenul său l-ar fi oprit toată noaptea să-i ilustreze cum a ajuns să-şi izgonească azi la prânz nevasta, după şapte ani de căsnicie fericită. Lui Barbu Spătaru, medic tânăr, cu o situaţie materială mulţumitoare, însurat de trei ani cu o femeie frumoasă, blândă şi inteligentă, poveştile cu gelozii i se păreau în general puţin comice. Înţelegea gelozia şi ca un cariu în inimă, cu toate că el însuşi n-o experimentase, dar n-o admitea ca explozie tragică în viaţa unui om civilizat. Numai primitivii rămân incapabili să-şi domine pasiunile. Criminalii din gelozie n-au fost niciodată inteligenţi… Mai bine de două ore a ascultat pe Podoleanu, care, din trei în trei fraze, regreta că n-a ucis-o. Îl compătimea pentru că îl vedea suferind aievea. În acelaşi timp, însă, îl încerca un zâmbet straniu, prin care ar fi vrut să-şi exprime tăcut propria-i siguranţă.

— Dacă o iubeşti atâta, de ce ai alungat-o?

— Dacă m-a înşelat…

— Când iubeşti mult…

— De aceea îmi pare rău că n-am ucis-o, iacă, de-aceea!

Coborând, Spătaru nici nu se uita înapoi, parcă i-ar fi fost frică să nu-l urmărească. Venise la club, ca în mai toate serile, să întâlnească prieteni, să audă fleacuri şi să-şi odihnească nervii. Spovedania lui Podoleanu până la urmă îl mohorâse, oricât ar fi vrut el să-şi păstreze seninătatea obişnuită. O durere adevărată nu te poate lăsa indiferent. Se simţea acuma plictisit, cu gândurile tulburi, înfăşurat într-o ameninţare vagă, ca un bolnav înainte de a-l doborî boala. În vestibulul de jos văzu ceasul: unsprezece. Îşi înfofoli gâtul cu fularul de mătase, îşi încheie bine paltonul.

Afară ningea liniştit. Fulgii fâlfăiau în văzduh, coborau legănat pe acoperişe, pe globurile electrice, pe trotuarele înălbite. Calea Victoriei era tăcută şi aproape pustie. Din când în când, câte-o maşină se strecora fără zgomot, încărcată de zăpadă, ca o jucărie de Crăciun. Rarii trecători păşeau zgribuliţi. Luminile vitrinelor se filtrau multicolore pe strada rămasă parcă în stăpânirea funigeilor neastâmpăraţi.

Barbu Spătaru se oprise o clipă pe trotuar. De peste drum, un claxon discret îi atrase atenţia asupra automobilelor în aşteptarea clienţilor. După o ezitare de o secundă, porni totuşi pe jos. Simţea nevoia să se mişte puţin, să-şi alunge din suflet amorţeala. De altfel, stătea aproape. În câteva minute va fi acasă.

Prin Piaţa Palatului frigul începu să-i gâdile urechile şi să-i îmbujoreze obrajii. Îşi iuţi paşii. Pe umeri zăpada i se aşezase ca o coală de hârtie. Pe piept, câteva dungi albe, asemenea unor brandeburguri de bal mascat. Din când în când, fulgii jucăuşi i se prindeau de gene, se topeau îndată şi i se scurgeau pe obraji parc-ar fi plâns.

Avea acuma senzaţia unei înviorări. Întreaga fiinţă îi era pătrunsă de un sentiment de limpezire. Se gândea cu drag la apartamentul în care-l aşteaptă femeia lui… Coti la stânga, pe strada Ştirbei-vodă.

„Bietul Podoleanu!… Cum să nu fie amărât când”…

Gândul îi ţâşnise brusc, parc-ar fi stat ascuns, la pândă, printre celelalte. Totuşi, nu-l înlătură. Tocmai pentru că el e fericit trebuie să fie mai înţelegător cu nenorocirile altora. Dacă ar fi el în locul lui Podoleanu, ce bine i-ar prinde mângăierea unui prieten. După şapte ani să te pomeneşti deodată singur fără casă… Despărţirea îţi sfâşie inima totdeauna, dar încă de femeia ta…

Despre nevasta lui Podoleanu a auzit şi el vorbe aruncate ici-colo. Nu le-a luat în serios. Românul nu-şi respectă nici propria-i soţie, cu atât mai puţin pe a altuia. A spune murdării pe socoteala unei femei oricât de onorabile ţine de bârfeala cotidiană. Nu există româncă fără amanţi, cum nu se găseşte român care să nu fie deştept. D-na Podoleanu părea o sfântă. El ar fi pus mâna-n foc pentru ea. Arăta atâta dragoste lui Podoleanu şi-i făcea atâtea scene de gelozie, parc-ar fi fost mereu în luna de miere. Şi totuşi, l-a înşelat, nu o dată, şi nu cu unul. I-a găsit scrisorile păstrate cu îngrijire, parfumate, cuprinzând locul şi data întâlnirilor, toate detaliile.

Traversase strada Luterană. Ajunse în capul străzii Câmpineanu. Îi trecu prin minte să-şi continue calea, să se abată prin Cişmigiu şi să iasă prin Intrarea Nordului drept în faţa casei sale. Se răzgândi însă şi coborî încet pe Câmpineanu.

„Se face prea târziu, şi Ina mă aşteaptă”…

În vreme ce frământase în minte cazul d-nei Podoleanu, simţise în suflet zvârcolirile remuşcării: de ce mai hoinăreşte pe străzi când ştie prea bine că Ina nu poate adormi până nu soseşte el acasă?

„Uite, aşa suntem noi, bărbaţii, în iubire, îşi zise dânsul filosofai. Începem prin a fi sclavi şi sfârşim prin a fi tirani.”

În două minute îşi trecu în revistă toate defectele conjugale şi se găsi vinovat. Se poartă cu Ina parc-ar fi însurat de treizeci de ani. N-a căutat niciodată să-i afle năzuinţele, să-i înţeleagă sufletul. Era sigur că Ina îl iubeşte, fără să-şi dea seama că a fi iubit nu înseamnă nimic când tu nu răspunzi cu o iubire la fel. Iubirea lui se bazează pe siguranţa în iubirea ei. Avea certitudinea că o domină, ca şi când în dragoste dominaţia ar fi eternă.

— Ina e adorabilă! murmură el, scuturându-se, parc-ar fi vrut să-şi împrăştie gândurile.

A neglijat-o în toate privinţele. A mers cu egoismul atât de departe, încât nu s-a întrebat niciodată dacă inima ei e mulţumită. O lasă singură de dimineaţă până noaptea. Numai la masă se întâlnesc. Deseori şi seara el mănâncă la club, subt diferite pretexte. Ştie că unica ei plăcere e cinematograful, şi pentru că lui nu-i place, o trimite să meargă singură, deşi ea, ca orice femeie, nu iese fericită decât la braţul bărbatului. I-a spus de atâtea ori că i-e urât seara acasă singură, şi totuşi, el o părăseşte mereu numai ca să flecărească la club cu oameni străini.

„În inima oricărei femei se ascunde o comoară; totul e să ştii s-o descoperi şi s-o preţuieşti!”

Ningea mereu, dar fulgii erau mai rari şi mai leneşi. În colţul străzii apăru deodată casa lui, înaltă, cu geamurile adormite. Numai într-o fereastră, la etajul al treilea, veghea o lumină portocalie, cernută prin perdele subţiri. Spătaru zări lumina înainte de a fi văzut casa.

— Sunt un ticălos! bombăni dânsul. Aş merita să…

Îşi curmă gândul la mijloc. De altfel, nici în creieri nu-i răsărise sfârşitul. Pe cât era de sigur că e un ticălos, pe atâta nu ştia ce ar merita. Se opri în faţa casei, la câţiva metri, cu ochii sus la fereastra luminată, cu inima tulburată de sentimente nehotărâte. Stătu aşa un răstimp, parc-ar fi aşteptat ceva în liniştea rece în care, printre bătăile inimii, percepea clar sfârâitul fluturilor de zăpadă. Deodată, în cadrul luminos observă o umbră. Tresări murmurând:

„Săraca femeie, cum se chinuieşte din pricina”…

În clipa următoare lumina ferestrei se mohorî din nou, ca şi când umbra ar fi revenit.

„Sau poate că?”…

Întrebarea scormonea răspunsul. A doua umbră a fost mai mare şi a întunecat mai mult fereastra. Prin urmare, nu poate fi aceeaşi umbră. Amândouă au trecut de la stânga spre dreapta. Dacă ar fi fost una singură, trebuia să apară a doua oară de la dreapta la stânga…

Barbu Spătaru avea în urechi lovituri de ciocane. Sumedenie de gânduri îi năpădiră mintea. Nici nu-şi dădu seama cum s-a năpustit spre poartă, cum a deschis, cum s-a repezit la ascensor. De-abia în cabina strimtă, când a apăsat pe butonul etajului al treilea, s-a dezmeticit puţin.

„Cât sunt de idiot să-mi închipui că Ina”…

Urcând, ascensorul vâjia parcă să scoale din somn toată casa.

„Când eşti zevzec, iai ascensorul, în loc să”…

Încercă să se calmeze şi să judece cu sânge rece. Bănuiala însăşi e o insultă faţă de femeia care i-a dat toate dovezile de iubire şi credinţă. Şi chiar dacă ar fi vreodată să-l înşele, cum îşi închipuieşte el că Ina ar fi capabilă să-şi terfelească propriul ei cămin? Toate acestea numai pentru că nişte umbre s-au mişcat în fereastră? Dar dacă umbrele au existat numai în ochii lui buimăciţi de alte fantezii?

Ascensorul stopă cu un zgomot de poticneală. Spătaru deschise uşa cu atenţie. Nu aprinsese lumina înadins. O clipă plănui să nu mai dea drumul ascensorului. Îşi schimbă gândul îndată şi ieşi pe platformă trântind uşa cabinei. Pe când liftul huruia coborând, el căută cheia de la broasca de siguranţă, o potrivi cu băgare de seamă şi învârti liniştit, zicându-şi fără să vrea:

„Parcă pe scara de serviciu n-ar putea ieşi dacă”…

Îşi lepădă şoşonii, paltonul, pălăria. Apoi stinse becul şi rămase câteva secunde nemişcat, trăgând cu urechea spre scara din dos.

— Tu eşti, Dudule? se auzi deodată, puţin speriată, vocea Inei.

— Eu, eu, mormăi Spătaru, pornind prin fâşia de lumină ce trecea din uşa deschisă a dormitorului prin salonaş până în vestibul.

Se pomeni în pervazul uşei, cercetând dintr-o ochire întreaga încăpere. În patul larg, bondorită în plapuma portocalie, Ina şedea, cu o carte pe genunchi, privindu-l lung, cu ochii ei mari, albaştri şi melancolici. Cu părul blond zburlit băieţeşte, cu braţele goale, plăpânde, părea o fetiţă spăimântată.

— De ce-ai întârziat aşa, Dudule?… Dacă-ai şti cât mi-a fost de urât…

Glasul ei era dojenitor, dar dulce ca o alinare. Bărbatul o privea mereu, parc-ar fi fost sigur că în ochii ei are să citească răspunsul pe care-l căuta mereu. Acuma însă observă cu groază că ochii femeii exprimă tot fără să precizeze nimic.

— Tu ai umblat adineaori la fereastră? zise dânsul brusc, ca un judecător care vrea să smulgă un adevăr printr-o întrebare neaşteptată.

— Nu! minţi Ina instinctiv, fără urmă de şovăire. De ce întrebi?

Spătaru simţi minciuna. I se păru că o vede înflorind pe buzele ei, în siguranţa glasului ei, în lumina mai caldă a ochilor ei, şi se mira pentru ce o fi minţind.

Răspunse, după o mică pauză, apropiindu-se:

— Mi s-a părut c-am văzut nişte umbre…

— A?… Umbre? făcu Ina nevinovată. Ce umbre?… Ţi s-a părut.

— Da… Probabil.

Bărbatul întoarse capul, umilit. Îşi dădea, seama că n-ar fi trebuit să întrebe nimic, şi totuşi nu se putea stăpâni nici acuma. Se gândea să născocească un pretext, ca să se poată duce până la scara de serviciu, să se convingă definitiv. Renunţă de ruşine că Ina va înţelege mai mult. Dezbrăcându-se, încercă să schimbe vorba:

— Ştii că Podoleanu divorţează…

Povesti amănunte. Când întâlni privirea Inei, se încurcă. Ochii, în care el se obişnuise a citi ca într-o carte, erau acum plini de toate misterele.

Se întinse subt plapumă. Atingerea corpului ei îl înfioră. Ina se lipi de el gângurând:

— Ce ai, Dudule drag?… De ce te-ai schimbat aşa?

— Nu ştiu… M-am schimbat eu, ori te-ai schimbat tu?… Am impresia că iubirea e o mare iluzie.

— Nu stingi?

— Da. Numai întunerecul alungă umbrele…

În suflet îi stăruia neliniştea ca o rană deschisă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA