Heinrich Heine

Vedenia

M-a desfătat un vis frumos
Şi negrăit de fioros:
Mi-e încă mintea tulburată
Şi-mi bate inima speriată...

Mă pomenesc într-o grădină
Fantastică, de farmec plină,
Cu multe flori în multe feţe,
Neasemănate-n frumuseţe...

Îmi ciripesc atîtea neamuri
De paseri mici, săltînd pe ramuri;
Măreţ se-ngînă zorile,
Stropind cu aur florile.

Mă-mbată mîndre buruiene,
Adie vînturile-alene...
Umblam şi nu ştiam anume
De-s pe pămînt ori pe-altă lume.

La mijloc sta o minunată
Fîntînă-n marmură curată;
Alăturea, o fată dalbă
Clătea mereu o pînză albă...

Obraji duioşi; în ochi — un rai;
Un chip de sfînt cu păr bălai;
Şi nu ştiu cum, dar mi-a păru'
Străin, şi-atît de cunoscut!

Frumoasa mea da zor, da zor
Şi tot cînta fermecător:
— Curgi, apă, curgi frumos şi lin,
Şi spală pînza mea de in!

Spre dînsa paşii-mi abătui
Şi-ntreb: — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune de copilă dalbă,
Pe seama cui speli pînza albă?...

Ea repede-mi şopteşte: — Iat-o
Cămaşa morţii ţi-am spălat-o!...
Şi cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma totul se topi.

Într-o sălbatecă pădure
Mă pomenesc umblînd aiure:
Creşteau copacii pîn' la cer,
Şi-am stat uimit de-atît mister...

Ascult în adîncimi, departe,
Cum áuie-a pustiu şi-a moarte...
În deset urma mi se pierde
Şi-ajung într-o dumbravă verde.

La mijloc, subt un vechi stejar,
Dau de frumoasa fată iar;
Şi cum o văd, mă ia fiorul:
Ea mînuia acum toporul!

Cioplea-n tulpină şi-avînta
Toporu-n aer, şi cînta:
— Topor micuţ, topor zglobiu,
Dă-i zor, să facem un sicriu!

Spre dînsa paşii-mi abătui
Şi-ntreb: — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune dalbă de copilă,
Ce-mi tot ciopleşti tu fără milă?

Ea repede-mi şopti: — Zoresc
Sicriul tău să-l isprăvesc!
Dar cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma, totul se topi.

Părăgini, veştede cîmpii
S-aştern în jur pustii, pustii...
Eu nu pricep cum s-a făcut:
Stam aiurit, cătam pierdut...

Pornesc încet pe calea lungă:
Departe văd o albă dungă...
Alerg spre ea, alerg — şi, iată!
Dau iar de preafrumoasa fată.

Cum o zăresc, mă prinde-ngheţul:
Ea mînuia acum hîrleţul!
Părea un înger alb de pază,
Şi totuşi mă umplea de groază...

Frumoasa mea da zor, da zor
Şi tot cînta fermecător:
— Mai sapă, drag hîrleţ, mai sapă,
Să pregătim curînd o groapă!

Spre dînsa palid m-abătui,
Şi-ntreb încet: — O, vrei să-mi spui,
Copilă dalbă, înger dulce,
Acolo cine-o să se culce?

Ea repede-mi şopti: — Rămîi!
Ţi-am aşternut de căpătîi.
N-apucă vorba să sfîrşească,
Şi groapa fioroasă cască...

Dar cum privesc la ea, mă-ntunec,
Şi mă-nfior simţind c-alunec
Pe gura gropii, aiurit —
Atunci din somn am tresărit!

Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF