Editura Global Info / Literatură

Cezar Bolliac

Meşterul Manole

"Manole, Manole,
Meştere Manole,
Zidul rău mă strînge,
Ţîţişoara-mi curge,
Copilaşu-mi plînge.
Manole, Manole!"

Vara toată stau la muncă
Meşteri cîţi în ţară sînt;
Iarna lucrul tot se strică,
Osteneala merge-n vînt.
Toată lumea e-n veghere
Şi să miră în tăcere.

Neagul-Vodă porunceşte
Şi să jură-n Dumnezeu:
Sau că zidul se-întăreşte,
Sau că mor cum e mai rău;
Căci e chiar o dievolie
Mînăstirea să nu ţie.

Meşterii se-nfiorară
Şi-ncepură-a se gîndi
Cum să facă să nu moară,
Căci ei mîine n-or mai fi.
Neagul-Vodă ce vorbeşte
Negreşit că se-mplineşte.

Meşterul Manole-ncepe
Iscusit a le vorbi;
Căci el singur se pricepe
Ce ispită poate fi
De se surpă peste gloată
Ce-au lucrat o vară toată.

– „De cuvînt să am eu parte,
Meşteri buni, mă ascultaţi!
Omenie aibă foarte
Fiecare dintre fraţi:
Cere zidul o muiere,
Ca să-i fie-ntemeiere!

Mîine-n zid să se zidească
Măcar care din femei,
Ce va fi să se ivească
Cu merinzi, la soţul ei!”
Meşterii se spăimîntară
Ş-ochii-n jos cu toţi lăsară.

– „Staţi pe loc! şi fără frică,
Cu credinţă să juraţi!
Că din voi nici unu strică
Fapt-aceasta ce-apucaţi!
La primejdia obştească,
Trebuie unul să jărtfească.

Sufletu-i să se unească
Cu al Iudii la un loc,
Şi ţărina-i n-o priimească
Nici pămînt, nici vint, nici foc!
Blestemat fie-n vecie
Cel ce-o spune la soţie!”

Ei cu toţii se jurară
Cum că taina nu o vînd,
Şi apoi se-mbrăţişară,
Făr-a zice vrun cuvînt;
Dar, sunt mulţi d-ăi fără frică
Ce-astăzi jură, mîine strică.

Cu nevasta fiecare
începu a se vorbi,
Să nu vie cu mîncare
Pînă seara va murgi.
Dar Manole-a ei venire
O lăsă la norocire.

Meşterii se mai adună
Pînă-n ziuă, la zidit;
Ş-ucenicii împreună
Toţi cu toţii au venit!
Însă tuturor l-e frică
A zidi, căci iar se strică.

Soarele către amiază
Începu a-nainta,
Şi Manole-atunci s-aşază
De unelte a-şi căta:
– „Fraţi, începem a zidi,
Căci sîntem în miazăzi.

Puneţi mîna pe mistrie,
Calfe, ucenici idem,
Căci se vede o soţie
Nu şti-a cui din cîţi sîntem.”
Calea toţi o aţintară,
Dar pe loc s-astîmpărară.

Căci e Uţa, credincioasă
Meşterului cel cinstit,
Ce soţia-i cea frumoasă
La frăţie a jertfit.
De cînd ea se măritase
Un an numai apucase.

O luă de mînă-ndată
Şi pe zid o întreptă;
Cum să stea apoi i-arată
Ş-a zidi se apucă.
Fie dragoste sau frică,
Ea cuvîntul nu i-l strică.

Ceilalţi meşteri în mirare,
Toţi cu groază îl privesc,
Şi stau toţi în depărtare,
Căci aproape nu-ndrăznesc,
Cînd el dulce îi vorbeşte
Şi cu grabă o zideşte.

– „Astă glumă nu e bună,
Manole, iubitul meu;
Te gîndeşte că sunt mumă
Şi că cresc pe fiul tău.”
Dar Manole tot glumeşte
Şi cît poate se grăbeşte.
Pîn’ la piept el o zidise,
Şi ea dulce îi cînta,
Zidul tare o strivise,
Şi ea-n lacrămi înota.
Dar acum se isprăveşte,
Zidul mai o covîrşeşte.

Asta fuse lecuirea
Zidul d-a putea ţinea;
Şi d-atuncea mînăstirea
Încetă d-a mai cădea.
Vînt, cutremur n-o sminteşte,
Uţa-n zid o sprijineşte.

Neagul-Vodă cheltuise
Toat-averea, să credeţi,
Şi-ncă nu se isprăvise
Mînăstirea ce vedeţi.
Se boceşte ca muiere
Şi Manole îi tot cere.

Doamna Despa atunci scoate
Din urechi ai săi cercei;
– „Na, Manole, de se poate,
Prinde tu ce ştii pă ei,
Numai vezi de aureşte
Mînăstirea ş-isprăveşte.”

Cînd Manole de pe cruce
Darul merse dă-şi luă,
Dan şi Iaşu-ncet se duce,
Scara-n mii că sfărîmă.
Pizma tot la rele naşte
Şi pe fraţi îi vrăjmăşaşte.

Meşterul în turburare
Aripi îndată-şi lucră,
S-avîntă cu o zburare
Ş-uite colo mi-ţi pică.
Stana lui cea mărmurită
Ne dă apă lămurită.

1847

TE-AR MAI PUTEA INTERESA