Editura Global Info / Literatură

Costache Conachi

Scrisoare către Zulnia

Din toţi muritorii lumii cel mai în nenorocire
Şi dintre toţi pătimaşii cel mai mult în osândire
Este omul care-ţi scrie, mai pomeneşti-l tu oare?
Ah, de nu l-îi mai cunoaşte după slovă şi scrisoare,
Cunoaşte-l di pi durere cu care plângând îţi scrie,
Cunoaşte-l di pi-a lui lacrămi ce le-i găsâi pe hârtie
Cu ele odinioară udam a tale picioare,
Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,
De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire
Ţi-am adeverit amoriul cu credinţă şi iubire.
Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele,
Unde nu am alt tovarăş decât durerile mele,
Le vărs numai pentr-un suflet şi o tristă inimioară,
Ce pătrunsă de-a iubirii, şi de-a dorului tău pară
N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mângâiere.
Decât numai în suspinuri, în lacrămi şi în durere.
Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,
Nu ştiu, mai trăiesc pe lume sau din lume sunt afară!
Şi de sunt şi de am viaţă, dar lumea ce-mi folosăşte
Când a ochilor mei lume din vedere îmi lipsăşte!
Soarele, ce eu cu plânsul îl întâmpin când răsare,
Şi luna, ce mă găseşte în suspin şi în oftare,
Pentru mine nu colindă decât un cerc de durere,
Mă vait şi zi şi noapte, dar în zădar, că scădere
Nici este, nici a fi poate la a despărţirii jele.
Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
Ah, Zulnio, mai ţâi minte ziua-n care a fa faţă
Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineaţă,
Rumenă de ruşinare şi cu nurii înflorită,
C-o căutătură blândă, de amori povăţuită,
Au zâmbit cu îndurare de o dragoste ferbinte
La a mele giurământuri, la a mele rugăminte.
Ce făceam însă atuncea? scufundat în uimire
Ca de-un trăsnet ce răpeşte a sufletelor sâmţâre,
Ca de-un fulger ce-l văd ochii şi îşi perd lumina toată,
Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,
Cu ochii boltiţi la tine, în genunchi, fără suflare,
Cu mânule încleştate de ale tale picioare,
Aşteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită,
Într-acel ceas însuşi viaţa din cursul ei stingherită
Să sfârşa de bucuria nădejdii îndulcitoare
De-a te câştiga, Zulnio! Ah, Doamne, într-acea stare
Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere?
Tu, sângura mea stăpână, tu, viaţă, tu mângâiere,
Ai simţit şi-ndată mila din sufletul tău pornită
Cu rumăn de ruşinare pe faţa ta zugrăvită
Şi cu tremurul de spaimă, lipsâtă de cuvântare,
Ţi-ai mărturisit căderea numai prin îmbrăţoşere.
Ş-ai primit, ah, norocire, supt copaciul acel mare,
Ce pare că-l văz cu ochii şi acum în depărtare,
Ai primit drept chezăşie ceriul, stelele şi luna.
Viaţa mea şi a ta însuşi, că te-oi iubi totdeauna.
Că te-oi iubi păn' la moarte, că nimic n-a fi în lume,
Nici pe pământ, nici în ceruri, nici la Dumnezău anume,
Carele să mă strămute de nespusa fericire
De a mă-nchina la tine ca la o dumnezăire.
Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare¹
Pământul tot în cutremur şi stihiile-n perzare
Sămăna înspăimântate de atâtea pătimiri.
Te-am iubit până acolo unde ceriul în uimire
Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum să aibă la iubire Dumnezău pe-o muritoare,
Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă şi mult iubită,
În care cu tine-n braţă şi tu de mine lipită
Petreceam zâlele noastre în pustiiul acel mare!
Vai mia, zisăi pustiiul şi în inimă mă doare,
Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,
Am gustat hazul din lume, cu plac şi cu mulţămire.
Acei munţi până la nouri, acele stânci despicate,
Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,
Acei copaci nalţi şi mândri, marturi cu a lor umbrire
De dezmierdări, de voroave, de libov şi de iubire,
Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,
Dar ne înlesnea prilejul de-o furişă sărutare,
Râpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri
A desfătărilor noastre înfocate întâlniri,
Apele acelea-n care, pe furiş, în scăldătoare,
Te prindeam, ochilor, spuneţi, ce priveam atunci în zare
Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,
De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,
Le răpeam cu lăcomie şi într-acea fericire
Aş fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire.
În sfârşit, toate acelea petreceri de mulţămire
Scrisă cu slove de pară într-a inimii sâmţâre
Le-am perdut, şi numai gândul, ce mă arde, mă munceşte,
Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfeteşte.
Ah, ibovnică slăvită, unde mai eşti acum oare?
Aruncată de un tiran, în vron loc cu departare,
Jalnică şi năcăjită de a lui sălbatici fapte,
Fără nici o mângâiere, în suspinuri zi şi noapte.
De mai ai zare de viaţă, unde vei fi azvârlită,
Zi citind astă scrisoare, în lacrămi şi plâns urzâtă:
„Am o inimă în lume care ştiu că mă iubeşte
Şi acum, în depărtare, pentru mine să boceşte.”
Ars am fost de-a ta iubire, ah, cât te-am iubit de tare,
Dar această despărţire m-au aprins cu foc mai mare.
Giurământ îţi fac din suflet că şi ceriul şi pământul,
De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul.
De-a te iubi pân' la moarte, de-a nu avea supt soare
Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.
Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,
Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri şi durere,
Aş vrea să mor, dar şi moartea ce poate fi pentru mine,
Abia zorile răvarsă şi doresc să asfinţească,
Abia noaptea înnegreşte şi vroi zori să să ivească,
Căci cu nimic nu să-mpacă într-a sa nemulţămire
Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.
Ah, şi acum să să împace, cum să rabde, vai de dânsul,
Când îl înec pe tot ceasul cu suspinul şi cu plânsul?
Călători pe văi, pe dealuri, pe câmpii nemărginite,
Umblu de urât cu ziua pe colnice părăsâte,
Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate,
Or ţine spre pomenire urmele mele-nsămnate,
Până când vrodinioară pe-acolo, din întâmplare,
Vei trece şi vei cunoaşte, ah, cât te-am dorit de tare!
Înnoptez pintre prăpăstii, pintre râpi, pintre ponoară,
Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară.
Dar în zădar, că durerea merge şi vine cu mine,
Gândul meu nu să abate câtu-i un chic de la tine.
A nopţilor întuneric nu mă îngrozăşte nimică,
Groaza mea îi numai una, tu o ştii, că mori de frică
Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării,
Dup-atâta pătimire, să mă dai şi tu uitării.
Ah, la o aşa-ntâmplare, tu ştii, fără îndoială,
De mai pot trăi, Zulnio, măcar câtu-i o clipală.
Alerg, mă duc şi vin iarăşi, cufundat într-o tăcere.
În durere cunosc viaţa şi în viaţă tot durere.
Caut, cerc stâncile toate, mă îngrop în adâncime,
Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
Acolo neadormita, pustnica privighetoare,
Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntâmplare,
Să vaită şi să plânge, mă ascultă, mă jăleşte
Firea toată parcă zice: „Amoriu să răstigneşte!”
Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urâte,
De desfătările lumii poftele mele lipsâte,
Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
De păcate nu am frică, c-am rămas fără sâmţâre.
Ah, ce sâmţâre să aibă şi ce gust să le mai vie,
Când nu eşti, dragă Zulnio, să le dai viaţa cea vie!
M-am lepădat de tot gustul armelor omorâtoare,
Să despart o păsărică mă-ngrozăşte a mea stare,
Cum să despart, vai de mine, când îmi fac închipuire
De durerea şi năcazul care vin din despărţâre!
Cititul care-ntr-o vreme răsâpea a mele gânduri
Acum nu mă mai agiută, căci citind în mii de rânduri
A tale scrisori duioasă, de amori însufleţâte,
Mă cufund în întuneric de gânduri mai amărâte.
Ah, şi scrisul nu-mi sporeşte decât numai cătră tine,
Mâna mea să oţărăşte a-nsămna pricini străine.
Aşadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale braţă,
Am agiuns într-acea stare unde sunt mort cu viaţă.
Îngâmfatele protivnici ce să au la vro părere
Şi te pomenesc cu pizmă şi acum în nevedere
În zădar mai pun silinţă cu vrun gând de răutate:
„Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate!”

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA