Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

Edessa

Eu vă salut, o, noapte şi voi, o, stele albe,
Ce disputaţi domnia acestui loc mereu!
A voastră luptă-i demnă s-o vază Dumnezeu!
Vai! Omul trece iute cu faptele lui dalbe
Ce perd pe calea vieţii nestătătorul pas!
Tu, singură, natură, tot jună ai rămas!
Ce s-au făcut acele troiene de popoare?
Acele generaţii ce-n lume au trecut?
Şi sclavii şi-mpăraţii? Trăiră un minut,
Născînd spre a se face ţărînă trecătoare!
Ce s-au făcut acele divine frumuseţi
Ce-mpodobeau cu roze paharele-n ospeţi?
Acei luţi cu sun dulce ca mierea Adonii
Ce rechemau nectarul şi zeii drăgălaşi!
Epiriana floare ai cării sîni gingaşi
Produs-a pe eroul Europii şi Asii?
Junia, frumuseţea pe anii-i se certau
Şi visele din secoli ideea ei ne dau.
Vai! Tot s-a stins! Putere şi viaţă, şi mărire
Urmat-au în uitare pe generaţiuni!
Tot ce lăsară-n lume aceste naţiuni
Sunt negrele morminte ce n-au nici amintire.
A numelui lor şoptă, dintr-un trecut de dor,
Ca zgomotul ce moare, ajunge-n viitor.

Chiar dacă amintirea ne-ar fi păstrat mărirea
În secoli ce-au să vie, morţi, ce-aţi fi ştiut voi?
Şi cugetele voastre trăiesc ori printre noi?
În negrele locaşuri aveţi voi mulţumirea?
Vai! Moartea despărţit-a prin ziduri pîn' la nori
Pe morţi de vii, în lume, sărmani, slabi muritori!
Tot cade în uitare! Popoare-mpovărate,
Popoare fără ţintă şi fără obiect,
Să rătăcesc în noapte : durerea le deştept.
Dar grecul, rob el însuşi, aspiră libertate
Şi cată să supuie pe popolul român!
El singur va să fie şi liber şi stăpîn!

În aste locuri viaţa atîta de frumoasă,
Dar şi atît de tristă, e toată în mormînt
Mai mult decît în oameni, pe-acest căzut pămînt!
Omoară crud pe-un popol sclavia ruşinoasă!
Un popol sub robie să-nclină abătut,
Atunci cînd energie, virtute a perdut.
Colo din vîrful stîncii cascada gemătoare
Se varsă-n valuri albe şi geme printre nopţi.
În lac d-azur ea fuge, vărsînd duioase şopţi
Îndată ce s-aruncă din coasta-ngrozitoare.
Colo revarsă luna torinte dulci de foc
Şi stelele ca vise bălaie vin, să joc;
Zîmbesc cu fericire acestor triste locuri
Ca cugete plăcute ce plană un minut
În suflete zdrobite d-un chin neabătut.
Lumina lor pe unde să varsă-n dalbe focuri.
Mai colo în pădure şacalul de mormînt
Amestecă urlatul cu murmura de vînt.
Pe orizonte ochiul zăreşte cum se-ntinde
O mare azurie sub focul cel ceresc,
Plăceri neexprimate ne-mbată, ne robesc;
Căci marea totdauna vederea drag aprinde.
Cu cît suntem aproape d-al vieţii creator,
P-atîta fericirea alină-al nostru dor!
Să cercetăm ţărîna scăpată insultării
De timpuri care seamăn şi secer totul jos,
Tot pîn' la suvenirea d-un nume mincinos
Ce moare dopotrivă în nopţile uitării!
Să turburăm mărirea mormintelor în dor
Şi să vedem în urmă-i ce lasă-un muritor!
Edessa nu ne lasă decît ţărîna oarbă
Ce omul şi cu timpul în fine au stricat:
Umana lăcomie chiar moarte-a despoiat
În restele lăsate mormintelor să soarbă.
Aşa se vor abate ce noi am ridicat,
Aşa lua-va vîntul cenuşa ce-am lăsat!
Aşa peri-va încă a glorii lucire,
Ţărîna răsipită de crivăţul gemînd
Nu va putea să ştie de am lăsat trecînd,
Pe viitorul lumii, a noastră amintire.
În darn locuitorii acestui loc frumos
Cred să-auză noaptea, în vîntul dureros,
Pe piaţa unde fuse Edessa altădată,
Sunări de muzici, zgomot de cupe ce închin,
Şi nichezări profunde, ce strigătele-ngîn,
Strigări de oameni, zgomot ce face o armată.
În darn ei cred să vadă în nopţi cum se formează
Grădini, palate, teatruri, lumini că variază!
Nu! Moartea nu întoarce aceea ce răpeşte!
Trufia ce încinge pe popolii cei mari,
Pe regi, cată să cază sub timpii cei amari,
Căci Dumnezeu răzbună pe cel ce s-asupreşte.
Cascada varsă-n noapte desfătătoare şopţi
Şi luna d-aur trece pe sînul negrii nopţi.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA