Dimitrie Bolintineanu

Fecioara Daciei

Plângeţi crinul tânăr ce, mutăt de vânt,
Naşte lângă piatra tristului mormânt!

Abia se formă foile,
A morţii mână rece
Pe fruntea sa cea tânără
Cu răsfăţare trece.

Îşi pierde frăgezimile
Şi splendida coloare;
Îngheaţă, piere repede
Surâsu-i, dulcea floare.

În darn înturnă feţele
Cătând la raza vieţii,
La sărutarea soarelui,
La roua dimineţii;

La graţioase aure
Ce-l lasă-n întristare
Şi nu-i rejună zilele
Cu dulcea lor suflare.

În line horuri fluturii
Plutesc pe lângă sine,
Dar nu-i culege lacrima
Cu sărutări divine.

Iar viermele mormântului
Al său crud mire pare;
Îi soarbe restul zilelor
Cu rece sărutare.

Astfel este soarta verginei Daciei!
Vine cununată de farmec ceresc,
Dar abia cu roze graţiile pletesc,
Florile juniei,

Şi plăpânda-i frunte se pleacă pe dor.
Sufletul ei pierde cerescul tezaur
Cum pierd flutureii graţiosul aur
Din aripa lor.

Omul cu frumoasă, nobilă gândire,
Nu culege dulce sărutarea sa;
Sufletele sclave, fără de mărire,
Viaţă, poezie, crud îi vor seca.