Editura Global Info / Literatură

Dimitrie Bolintineanu

La piramide

I

Acei ce vă-nălţară pieriră în uitare.
De cincizeci evi, pe dânşii s-a-nchis al lor mormânt,
Ţărâna lor perit-a l-a vântului suflare,
    P-acest deşert pământ.
Popoare noi venit-au şi au trecut din viaţă
Mai multe tronuri mândre d-atunci s-au răsturnat,
Şi lumea fugătoare schimbat-a a sa faţă
    În cursu-i minunat.
Chiar mintea omenească luat-a o schimbare;
De zeii săi poetici şi cerul a scăpat;
Iar voi, o monumente d-eternă admirare,
    Nestrămutate-aţi stat!

II

Colo se arată valea dalbă, verde,
Unde Nilul vesel, şerpuind, se pierde
    Printre sicomori.
Cairul înalţă albele-i palate,
Vesele moschee, graţios săpate
    'N marmură cu flori.

III

    Dar mai colo se zăreşte
    Cel deşert spăimântător,
    Unde viaţa îşi opreşte
    Pasu-i verde, râzător.
Amblemă de tăcere a tristelor mormânturi
În care tot adoarme, plăcere, lungul chin;
În care numai pasul fantasticelor vânturi
    Deşteaptă un suspin.
    Unde vântul ce omoară
    Nalţă munţii de nisip,
    Ce pe fiecare oară
    Schimbă forma, se risip.
Dar luncile deşarte atât sunt de măreţe,
Atât de melancolici, cât ochiul privitor,
    Ce cată tinereţe,
Se-nturnă să ascunză o lacrimă de dor!

IV

Dar ziua se abate. — Pe undele pălite
    A mării de nisip,
Se luptă umbra tristă cu razele ei mute
    Ce-n noapte se risip.
Iar formele lor albe se schimbă cu durere
    Pe fiece minut,
Şi tremurânde-noată în umbră şi-n tăcere
    Sub vălul lor tăcut.

V

Dar colo pe hotarul deşertelor tăcute
Era odinioară acel vestit Memfis.
Luminile, ştiinţa şi artele plăcute
Făcuseră acolo al lumii paradis.
Aici era cetatea cu magice palate,
Aici locuitorii trăiau ca-n sărbători
Dar una dată moartea aice se abate
Şi mâna lor îngheaţă pe cupe şi pe flori
D-atuncea, în tăcerea anticelor deşerte,
Şacalul cel sălbatic se plânge întristat
Şi vânturile-ntoană lugubrele concerte
În vechile ruine ce timpul a-nfruntat.

VI

Voi, umbre nevăzute, o, fii de-nchipuire!
Sculaţi-vă odată din ăst tăcut mormânt!
Iar tu, lumina vieţii, învie c-o zâmbire
    Al lor trufaş pământ!
Tăcere! Iată noaptea!... O umbră se arată,
    Răsare din pământ!
Ea face semn cu mâna-i plăpândă şi uscată
Si mii de alte umbre se-nalţă din mormânt.
Trei regi ce ridicară aceste piramide,
Trei umbre, în tăcere s-aşază la benchet.

Trei cupe aurite, la stelele splendide
Ridică deodată o mână de schelet.
O tânără prinţesă s-aşază în tăcere
Şi cheamă lângă sine fantastici trecători.
Şi intonând armonii d-amor şi de plăcere,
Deschide vălu-i d-aur pe sânul ei de flori.
Dar iată se aude o surdă nechezare
    De ageri cursieri;
Cambis păşeşte-n capul popoarelor barbare,
Mii ţipete se-nalţă în sânul desei seri.
O luptă cruntă-ncepe şi armele în vânturi
Răsună cu tărie pe braţele de os;
Iar cetele-egiptene reintră în mormânturi
Şi aerul răsună d-un zgomot fioros.
Eroul macedonic în urma lor apare.
El trage dupe caru-i popolii cei cuprinşi.
Aceste turme sclave se luptă cu turbare
Să-nvingă în robie alţi popoli neînvinşi!
Oh! nu mai e speranţă d-această omenire!
Tu, dulce libertate ce lumea-ai amăgit,
Ori nu ai fost tu oare decât închipuire?...
O, popol, încetează d-a cere-o fericire
Pe care nu ştii însuţi s-o laşi la cel robit!

Dar cine sparge încă nisipurile dalbe?
Soldaţii lui preurmă al său car aurit.
Ei sunt fieroşi şi falnici şi pletele lor albe
    Sub arme au albit.
O mantă de purpură pe umerii-i s-abate,
Iar brâul lui luceşte ca cerul înstelat.
Alături stă amanta-i; divina-i voluptate
    Pe toţi a fermecat.

El trece; dar s-arată ordiile păgâne.
Sub paşii lor pământul în doliu s-a-nvelit.
Dar ei chiar se strecoară şi-n urmă nu rămâne
Decât o suvenire de dor ce a pierit.
Dar cine e eroul a cărui strălucire
    Pe toţi a întrecut?
Soldaţii lui sunt palizi de lungă nedormire.
Ei n-au nimic în faţă şi-n vorbe neplăcut.
Eroul îi conduce în valea glorioasă,
În purpură, în aur el nu-i învestmântat.
Un redingot albastru, o şlapă colţuroasă
Acoperă scheletu-i, de vânturi legănat.
Dar ochiul lui străluce de-o flacără străină
    La ceilalţi muritori!
Tăcere! Mamelucii s-adună, se dezbină
Prin umbra nopţii deasă pe caii lor uşori.
El face semn din mână... Ostaşii lui s-adună.
Scadroanele s-avântă prin câmpul nisipos.
O luptă crudă-ncepe şi armele răsună
Pe albele schelete ce strălucesc la lună,
    Pe hârcele de os.

Dar mamelucii zboară prin câmpii cei sălbatici
    Ca pulberea în vânt,
Şi umbrele lor mute, cu caii lor fantastici.
    Reintră în mormânt.
O, tu, sublimă umbră a unui zeu mărit,
Tu ai trecut în lume şi globu-a tresărit,
Şi tronurile mândre săltară spăimântate,
Şi regii coborâră cu frunţile plecate,
Pe noul domn al lumii, smeriţi întâmpinând,
Şi dreptul vechi cu frică la poale-i aruncând.

Orice putere, suflet, şi viaţă, şi tărie,
Voinţă, libertate, adâncă energie,
O zi într-un om singur, unic s-au concentrat.
Şi jugul lumii veche măreţ a sfărâmat.
El este, Bonaparte, sau flacăra divină
De care Creatorul formă a lui ţărână
Aşa cum form-un fulger şi-un vânt vijelios
Şi îi aruncă-n aer şi urlă furios,
Şi când se-mplină aste proiecte-adânci, sublime,
Al vieţii Domn le cheamă în negrele abime.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA