Duiliu Zamfirescu

O noapte în pădure

Peste codri varsă luna
Clarul feţei visătoare,
Luminînd ca-ntotdeauna
Taina apei din izvoare.

Unda se opreşte-n maluri
Şi se umflă, se ridică,
Creşte, geme, bate-n valuri
Şi deodată se despică.

Se desface apa-n două,
Iese-o zînă din bolboacă
Cărei ramurile plouă
Sărutări de promoroacă.

Rîd stejarii, fioroşii,
Scot din flori mirezme teii,
Ies din veacuri Făt-Frumoşii
Şi din cremene ies zmeii.

Mura tremură pe viţă,
Ard din aripi licuricii,
Vin zmeriţi către Domniţă
Uriaşii şi piticii:

Sîsîilă şi Gînganul
Vin călări pe rîşi de munte,
Caragaţă căpitanul
Pe-un haram cu corn în frunte;

Badea Vulpe din Straoane
Vine în olac cu coadă,
Bate patru lighioane
De gîndeşti că le deznoadă;

Ursu, vameş de prisacă,
Ţine hîţele lui slabe:
Scoate sabia din teacă
Şi salută-n două labe.

Vin cu toţii, mic şi mare,
Şi purtînd la coifuri mîna,
Stau la front în nemişcare,
Aşteptînd să treacă Zîna.

Zîna trece plutitoare
În lumina albăstrie,
Legănîndu-şi pe izvoare
Scurta ei călătorie.

Şi cum trece şi se duce
Ca o stea pe valea vremii,
Ies voinicii la răscruce
Din versetele poemii:

Făt-Frumos Cercel-Palincă
Sare jos dintr-o poveste,
Bate malul din opincă
Şi se-nchină la neveste.

Măriuţa, bibilica,
Se spăşeşte de ruşine:
I-a-nlemnit guriţa frica
Şi-a uitat să se închine;

Gînditoarea dadă Uţă
Stă c-o labă sub bărbie,
Scrisă-n chip de pisicuţă
Gata de călugărie;

Magdalina, găinuşa,
Numai-n horbotă de pene,
Îşi mlădie-n voaluri guşa
Tremurînd uşor din gene.

Doamna Clara lui Kir Vulpe
Din olacu-i vrea să sară...
Ce picior ! Şi ce mai pulpe !
Ah ! zglobie doamnă Clară !...

Dar deodată printre ranguri
Şopăitul încetează;
Toţi ascultă: patru granguri
Imnul Zînei modulează.

După dînşii tot poporul
Îşi înalţă către Zînă
Rugăciunea sa şi dorul
Cum îi vine la-ndemînă:

Ciripesc în somn copacii
Visul lor d dimineaţă;
Înstrunează pitpalacii
Cobzele de prin fîneaţă;

Lîngă vrabia cochetă
Stă mierloiul în picioare
Îndrugîndu-i din flaşnetă
Dorul lui de zburătoare,

Pelicanii în jabouri,
Barza-n "doamnă preoteasă",
Rîndunelele din nouri,
Pitulicile din leasă;

Lume veche, lume nouă,
Totu-i viers, parfum şi floare;
Dintr-o picură de rouă
Soarbe o privighetoare.

Pune-n scorburi vîntul strună
Doina-n ea să se alinte;
Cîntă tot, văzduhul sună
Hramul învierii sfinte.

Lună, tu, ce ieşi din vremuri
Şi pluteşti peste abisuri,
Cum de luminezi şi tremuri
Faţa gîndului de visuri?

Raza ta, lucind uşoară,
Pune-n mintea-mi fermecată
Amintiri de-odinioară,
Parc-am mai trăit odată.

Unde, cînd, sub ce domnie?
Pe ce văi de Himalaya?
Cine-o crede? Cine-o ştie
Decît faţa ta, bălaia?

Tivoli, 1893, august