Editura Global Info / Literatură

Emil Garleanu

În ajunul anului nou

Conul Grigori şi coana Ruxanda n-au copii; singurul copil ce avusese, o fată la care ţinuse ca la ochii din cap, murise, s'a'mplinit anul. De la dânsa le rămăsese copilaşul, amintire vie pe urma odorului pierdut. Nepoţelul, era un băeţel gingaş, cu ochii negri-negri şi umezi ca şi când ar fi plâns într-una, şi neobişnuit de deştept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxanda sta ceasuri întregi într-un colţ al odăiei, şi de acolo, îi urmărea toate mişcările: în clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea uşoară, ca o adiere, a feţei, în suspinele fugare pe care, aşa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viaţa copilului ce se odihnea acuma în pământ. Când se îmbolnăveşte nepoţelul, bătrânii nu mai sunt pe lume: tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc, — copilul şi iar copilul. Ce are? Ce-i lipseşte? Toţi doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătişorului. Un zâmbet a lui e ca o revărsare de lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă guriţa deschisă ca o floare, şi-ar fi dat, bieţii, şi viaţa...

E în ajunul anului nou. Bătrânii au umblat două zile de-a rândul ca să cumpere jucării. Astă seară le-au aşezat pe toate în câte un colţ, ca să nu se vadă.

S-a înoptat, şi, cu toate că au aprins lampa, perdelele nu-s lăsate; pe luciul geamului se văd, afară, lunecând fulgii mari de ninsoare. Din când în când răsună clinchetele zurgalăilor dela sănii, iar câteodată şi pocnetul scurt, al vreunui harapnic, — umblă urătorii. Conul Grigori stă pe divan, lângă sobă, şi ţine nepoţelul pe genunchi; coana Ruxanda, în picioare, îi priveşte pe amândoi.

Uitându-se zâmbitor, cu înţeles, la soţia dumnisale, bătrânul începe a povesti:

— Era odată, dragul tatei, un copilaş, un copilaş frumos ca tine, şi cuminte...

— Tot ca tine, adaogă coana Ruxanda, care nu răbda să tacă.

— Şi cuminte cum nu era altul pe faţa pământului de atunci — acum eşti tu dragul tatei. De cuminţenia lui se dusese vestea peste nouă mări şi ţări; ba ajunsese vestea pană la casa anului celui vechiu şi bătrân, care avea să plece pe alte tărâmuri, cum pleacă cel de acuma. Şi ce şi-o fi zis anul cel gârbovit de zile: „aşa bătrân cum îs eu, am să mă duc, cum oi putea, cum n'oi putea, să văd aşa minune de copil”. Şi-a luat, bătrânul, traista, toiagul de fier, şi a purces la drum. Şi-a mers, şi-a mers, moşneagul, pănă. în dimineaţa zilei când avea să-şi ieie rămas bun dela pământ, şi numai, ce-a ajuns într'un târg. A luat ogradă de ogradă, căutând, căci nu-l vedeau decât copiii, pe ceilalţi îi împedeca puterea lui să-l zărească. Cari cum îl vedeau — pe el: — unii îi săreau în spate, alţii îl trăgeau de suman, alţii îi smunceau traista: „dă-mi şi mie moşule, dă-mi şi mie”. Cum îs plodurile, obraznice. Bietul moşneag începuse a se căi: „Pe semne ceasul rău m'a'ndemnat, gândea dânsul, să-mi las eu liniştea, şi să mă iau după o vorbă”. Ajunsese pe la rohatcă, gata să iasă din tîrg, când, obosit, mai cu seamă că începuse şi a viscoli, se aşeză pe prispa celei din urmă case, îşi puse traista şi toiagul lângă dânsul şi-şi sprijini capul în palme. Numai iată că se deschide uşa, şi iese un copilaş, care-l priveşte cu milă şi-i zice: „Vino moşule în casă de te odihneşte puţin”. Bătrânul se sculă, intră înăuntru, şi puse întradins traista cu jucării pe masă, în lumină, doar ar străluci mai tare. Copilul parcă nici nu le văzuse; i-a aşezat moşneagului un scăunaş, lângă sobă, şi i-a dat să mănânce o bucată de colac uns cu miere. „Dar mama unde ţi-e?” îl întrebă. — „S'a dus pănă 'n târg” răspunse copilul — „Să-ţi cumpere jucării?” adăogă iscoditor moşneagul. — „Noi suntem săraci, mama n-are bani pentru jucării; s-a dus pănă la o rudă”, răspunse tot aşa de cuminte copilaşul. Bătrânul a-nţeles atunci că găsise copilul despre cuminţenia căruia ajunsese vestea pănă la el. Atunci i-a făcut cu mâna peste ochi, aşa, copilul a lipit genele şi-a adormit îndată. Şi iată ce a visat... Părea că plecase cu moşul care-l ţinea de mână, şi cum ieşiau din ogrăgioară, deodată se ridică un omăt cât casa; dar moşul suflă odată şi ca prin farmec se deschide o cărare lungă, lungă, acoperită de iarbă verde, din care se ridica miros dulce de toporaşi; iar pe demarginea cărărei tot felul de copaci: smochini cu frunzele late, şi roadele zăhărite gata...

— Ai văzut tu vreodată smochine zăhărite? Ia arată-i tu Ruxando.

Boerul clipi din ochi şi coana Ruxanda aduse de pe măsuţă o cutie plină, plină.

— Aşa, de acestea.

... Mai erau: curmali, portocali, caişi... (coana Ruxanda le aducea pe măsură ce conul Grigori le numea; nepoţelului i se îmbujorase faţa de bucurie). Aşa, aşa, ca aceste. Şi printre frunze ce păsări nu cântau? Sticleţi, scatii, măcălendri, canari, — de cei cari ai văzut la cucoana Marghioliţa, — şi era un zarvăt şi o fericire în copacii ceia măi, măi, măi! Iar pe demargini ce crezi că era? Nu zău, ce crezi? Flori? Nu. Ningea de prăpădea pământul. Şi aşa mergând, numai ce într-un loc se sfârşeşte calea verde, şi se ridică un munte de omăt. He-hei! gândea copilul. Când colo tocmai aici îl şi adusese. Căci unde nu începe a sufla moşneagul pe o parte şi pe alta, şi pe ce parte sufla, omătul se spulbera şi se dezvălea, una câte una, feţele unui palat mândru, cu aurării la porţi, cu grădini împrejur, cu fereşti multe şi cu scări de marmoră. Şi deodată, aşa din văzduh, sare un pitic de bătrân, poate să fi avut o sută de ani şi nu era mai mare ca tine — cu o barbă lungă de mătura pe jos, îmbrăcat într-o caţaveică verde cusută cu fir, iar în mână aducea cheia palatului. Ştii tu cine era? Nu? Hm! cred şi eu: era Statul-palmă-barbă-cot. Râzi, hai, de aşa nume? Aista era un ghiuj glumeţ şi zurbagiu, cum e conul Năstase al nostru.

Coana Ruxanda îndată ce auzise de moşneag, se furişă pănă într-un colţ, luă un moşneag ce semăna aidoma cu Statu-palmă şi puse jucăria pe scaun. Când copilaşul îl văzu, sări de bucurie, apucâ pe conul Grigori de gât şi-l sărută.

— Dar pe mine? întrebă coana Ruxanda. Şi după ce o sărută şi pe dânsa. conul Grigori urmă:

... Anul cel bătrân şi gârbov, luă cheia din mâna piticului, deschise porţile aurite şi intrară în palat. Ce n-a văzut copilul? Toate bogăţiile pământului, acolo erau. Moşul, îi spuse: „Iată palatul acesta cu tot ce ai văzut în el, — e al tău”. Dar copilul se mâhni şi spuse bătrânului că n-avea ce face el cu aşa palat mare, cu atâtea bogăţii nenumărate, şi că mai bine i-ar fi părut, dacă palatul ar fi fost atât de mic, să-l poată aşeza în căsuţa lui, să î-l poată vedea şi mama. Moşneagului i-au plăcut mult vorbele acestea, au eşit dinnăuntru, a făcut un semn şi palatul s-a strâns mititel ca o cutie strălucitoare. Apoi i l-a dat copilului: „Uite ia-l, să-l duci acasă, şi să ştii, puiule, îi zise sărutându-l pe frunte, să nu doreşti bogăţii mari şi strălucitoare, ci atâtea cât poţi tu stăpâni”. Apoi se făcu nevăzut. Copilul se trezi obosit în pătişorul lui; căci deşi i se păruse lui că dormise, el făcuse într-adevăr drumul ce ţi-am spus, şi mare i-a fost mirarea când pe măsuţa de lângă pat, găsi palatul cel mic, luminat, cu porţile aurite, cu scările de marmoră, şi cu ferestre multe. Uite ca cel de dincolo.

Conul Grigori se întoarse spre cealaltă odaie, în care coana Ruxanda se strecurase mai dinainte, şi unde, în mijlocul mesei, strălucea, ca o bucată de argint, un palat cu ferestrele luminate, cu grădini încărcate cu flori, în mijlocul cărora, apa unui avuz, juca strălucind ca un colb de pietre scumpe. Nepoţelul se repezi într-acolo şi se opri, cu ochii strălucitori, în faţa minunatei jucării.

— Vezi, îi zise conul Grigori, uite, dacă ai fost cuminte, şi ţie ţi-a trimes anul cel bătrân un palat frumos ca şi acela.

Nepoţelul stătu puţin pe gânduri, se întoarse, se uită drept în ochii bătrânului şi răspunse:

— Nu, mie nu mi l-a trimes anul cel bătrân.

— Ba el, puiul mamei, adăogă zâmbind coana Ruxanda.

— Nu, mie mi l-a trimes mămiţa, eu pe dânsa am visat-o, răspunse din nou copilul.

Conul Grigori rămase mut, în ochi îi răsări deodată două lacrămi mari, şi-şi lăsă capul în mâini. Coana Ruxanda izbucni în plâns, şi se aruncâ de luă copilaşul în braţe:

— Da puiule dragă, mămiţa ta ţi l-a trimes, mămiţica ta!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA