Editura Global Info / Literatură

Emil Gârleanu

Santinela

Seara se lăsă devreme, umedă şi rece. Norii, atârnaţi ca nişte perdele de cer, îşi târau capetele pe pământ, împrăştiindu-se din când în când într-o bură de ploaie măruntă şi deasă ce înghimpa ca peria. Mirosul înecăcios, pipărat, al prafului de puşcă se amesteca peste tot cu cel acru al sângelui frământat, în ţarina cleioasă, de picioarele oamenilor şi ale cailor. Apa ce cădea de sus spăla câmpia, strângând prin vâlcele ochiuri adânci în care cercetaşii se afundau pană la glezne. Pe ici-colo, facle fumegânde îşi aruncau lumina tristă împrejurul soldaţilor cari ridicau pe răniţi. Şi peste tot orice zgomot de viaţă se stinsese; tot furnicarul de oameni ce cu putin mai-nainte se zvârcolise în spasmele furiei nebuneşti părea că fusese înghiţit de pământul căscat deodată supt picioarele lor. Puterile se sleiseră, inimile băteau înăbuşite, braţele căzuseră frânte! Şi-n faţă, Griviţa se ştersese în întunericul de nepătruns. Dar oamenii vegheau. Se putea ca turcii să încerce un atac în urma izbânzilor avute, după cum şi dânşii se temeau ca românii să nu năvălească din nou în zorii zilei. Răniţii fură ridicaţi, faclele se stinseră, iar prin întunerecul ce apăsa câmpia şi supt ploaia ce cădea tot mai repede, santinelele începură să străbată câmpul ostenite, de-abia târându-şi picioarele spre duşmanul din faţă.

Din avanposturile regimentului 14 dorobanţi se pregătea să pornească în patrulă sergentul Nastea, cu soldaţii Ion a Vădanii, Pricop Gheorghe şi Cardaş Vasile.

Ieşiseră singuri, când locotenentul întrebă cari dintre dânşii aveau puterea să mai umble, în urma ostenelilor îndurate. Strânşi la un loc, în şanţul plin cu apă, îşi pregăteau muniţia. Sergentul se sculă anevoie, se duse la un soldat care adormise cu capul pe raniţă şi-l trezi uşor:

— Bre, a Măndoaiei!. Scoală.

La lumina felinarului din mâna sergentului, soldatul se ridică buimac, căută să-şi îndrepte şălile.

— Dă-mi cartuşiera ta… pe-a mea am pierdut-o… Soldatul parcă nu înţelegea.

— Ce-i, domn’ sergent?… Care?… Ce-o fi?

— Mă duc în patrulă.

— Aha!

Îşi căută centironul şi-l întinse sergentului, apoi căzu înapoi pe raniţă ca o piatră. Nastea luă cartuşiera şi se întoarse.

— Mă băieţi, camarazii dorm ca bolovanii… tare-s truditi…

A Măndoaiei nici nu ştia ce vorbeşte.

Cardaş îşi ştergea baioneta; apoi, într-un târziu:

— Îs şi ei oameni, domn’ sergent!

— Mai bine-i de ceilalţi! adaogă a Vădanii.

— De cari?

— Ia, de cei care s-o dus pe ceia lume!

— Mă, băiete, ţi-o veni rându, n-ai tu teamă. Pricop prevesti:

— Poate că-n noaptea asta chiar!

Tăcură. Răsufletul oamenilor ce dormeau începu să se audă mai desluşit; câte un suspin adânc scăpa uneori, ca un geamăt al vântului. Şi deodată, pe deasupra, un şuier subţire îi făcu să ridice capetele. Sergentul şopti:

— Parc-o bâzâit un glonţ.

— Da, un glonţ.

— Cine dracu să-l fi trimis? întrebă a Vădanii. Pricop se gândi puţin:

— Vreo santinelă… Cine ştie ce i s-o fi năzărit.

— Apoi întrebă pe sergent:

— N-ar fi bine să plecăm?

— Încă nu-i miezul nopţii: atunci ne-o poruncit domn’ locotenent să purcedem.

Un soldat trecu încet, ca o umbră.

— Cine-i de planton?

— Îi Vanghele, domn’ sergent, zise Pricop. Iacă, vezi? S-o vârât ca dracu în toate ş-o scăpat fără o zgârâitură. Eu l-am văzut cu ochii mei cum a străpuns pe turcu cel tânăr, care sărise asupra domnului locotenent…

Cardaş nu-l lăsă să isprăvească:

— Rău o făcut, măi Pricop.

— De ce?

— Că-l lovise altu mai-nainte şi rămăsese fără armă. Vezi? El l-o tăiet cum tai un pui de găină. Cela numai o-nchis ochii şi-o aşteptat să-i împlânte baineta… Camarade, ş-acela-i om.

— Ce, tu i-ai ales? întrebă Nastea.

— Nu, domn’ sergent, am dat şi eu, nu-i vorbă, da vezi că pe cel făr’ de armă nu l-aş fi omorât. De ce? Că-i păcat.

Tăcu puţin, apoi urmă:

— Că vezi şi dânşii îs ca şi noi. Ne duşmănim toţi la un loc, da fiecare-n parte ce avem? Eu cu Vanghele am mai multe de descâlcit decât cu cei pe cari i-am ucis. Că se cheamă că cu ista-s dintr-un sat. Da cu cela? Nu l-am văzut de când sunt. Nici acuma nu ştiu faţa celor pe cari i-am omorât… Vai de capul lor!… Trebuie să ne batem, nu zic, să ne batem cu toţii, da cu unu-n parte să n-ai nimic… Eu când ucid pe unu nu zic: „L-am ucis pe ista”, eu spun: „unu mai puţin”; c-o fi acela sau altu, totuna-i… Cel care n-avea arma ce putea să mai facă?

Soldaţii tăcură iar. Sergentul Nastea îşi petrecu cartuşiera pe centiron, îşi încarcă arma şi porunci:

— Haidem!

Dar Pricop nu se-nvoi cu părerea camaradului:

— Ce spui tu! Mă, turcii dacă nu-ţi poate face alta, te muşcă de picior, ca şi cânele… Aşa făcea şi acela dacă nu-l omora Vanghele!

— Atunci turcu ar fi fost vinovat, nu Vanghele, răspunse Cardaş.

Şi porniră.

Sergentul trebuia să străbată linia avanposturilor, apoi, împrăştiindu-şi pe cei trei oameni în santinele, să străpungă, cercetând cât or putea mai-nainte, spre Griviţa. După ce merseră câtăva vreme, umăr la umăr, sergentul se opri deodată:

— Parcă s-a auzit ceva.

Soldaţii ascultară ţinându-şi răsuflarea. De departe se auzea şuietul vântului trecând prin nişte tufăriş. A Vădanii răspunse, şoptit:

— O hi fost la avanposturile noastre, domnule sergent!

Pricop încredinţa şi el:

— Da, la avanposturi, în urmă.

Atunci sergentul Nastea hotărî:

— De-acu, băieţi, ne-mprăştiem. Tu, Pricop, o iei la dreapta; a Vădanii, drept în faţă; Cardaş, la stânga. Eu o să merg după a Vădanii.

Apoi, după ce se gândi:

— Nu trebuie să ne-mprăştiem prea mult. Eu o să dau ţignale cu fluierul, ca să nu ne răşchirăm prea tare… Înainte, marş!

Soldaţii îşi făcură cruce şi porniră…

Ploaia se înteţea din ce în ce. Întunericul era de nepătruns. Aerul încărcat te înăduşea. Santinelele se despărţiră şi-n şuietul apei ce cădea de sus, vuietul paşilor se stinse. Cardaş se opri o clipă, ascultă; din urmă se auzi un ţignal uşor, repeţit de două-trei ori. Soldatul îşi şopti:

— Domn’ sergent Nastea.

Şi porni mai departe. Picioarele îi lunecau, simţi că scoboară într-o vâlcea; se opri din nou. Nu mai auzi ţignalul. Ploaia se repezi deodată ca un bici, şfichiuindu-i faţa. Apa îi străbătu repede mantaua şi-i îngreuie raniţa.

Cum mergea, îşi aminti deodată că pe locurile acelea mai călcase şi dimineaţă. Lupta i se desfăşura parcă înaintea ochilor: reduta, plutoanele alergând, ofiţerii avântându-şi săbiile, apoi căzând deodată ca fulgeraţi… Şi repede îşi aminti că sublocotenentul Cristodorescu fusese omorât: şi Vulpe, cornistul, şi căprarul Bujăniţă, şi sergentul Toma — ba nu, pe sergentul Toma îl rănise numai şi-l duseseră în urmă, la ambulanţă. Iar el scăpase neatins; doar o înţepătură de baionetă, care mai nici nu-i străbătuse postavul tunicei. Poate că oţelul pătrundea mai adânc dacă, în clipa când i-a văzut fulgerarea, un pat de armă n-ar fi culcat pe turc la pământ. Cine să-i fi venit în ajutor? Poate Stoilă, că lupta alături. Stoilă? Nu.

Stoilă căzuse de mult, împuşcat în picior. Atunci cine? Şi din toate chipurile care şi le amintea niciunul nu-i răsărea lămurit; la urmă se amestecaseră companiile, sergenţii.

Îndemnau soldaţii din alte secţii, şi într-un târziu, îi adunaseră un maior pe care nu-l mai văzuse şi care le striga întretăiat, ca şi cum se îneca: „După mi-ne, băieţi, după mi-ne, băieţi”. Aşa i-a adus prin rovinele semănate de morţi, înapoi…

Deodată îşi dete seama că, furat de gânduri, înaintase prea repede.

Amintirile i se şterseră, capul i se învălmăşi, îl apucă parcă ameţelile, se întoarse în loc, neştiind încotro s-o ieie; pe urmă merse la întâmplare. Parcă-l cuprinsese frica. Ascultă puţin. Nimic. Atunci, cu glasul stins, strigă de câteva ori:

— Domn’ sergent! Domn’ sergent Nastea!

Nu primi nici un răspuns. Teama că se rătăcise îi îngheţă sângele în vine. Plecase de mult; trebuie să fi ajuns departe, poate chiar în faţa Griviţei. O toană de vânt îl înfăşură într-o pânză de apă, luându-i răsufletul şi de sus se porni deodată ca un potop. Nu era chip să rămâie acolo, mai cu seamă că i se părea că scoboară într-o văgăună. Se uită în toate părţile să găsească un adăpost. Freamătul frunzelor unui copac îi lovi spre dreapta auzul. Atunci se îndreptă într-acolo. Grăbi, buimac, pasul, dar cînd ajunse, se opri deodată, dând piept prin întuneric cu un om. Soldatul se dezmetici îndată şi puse degetul repede pe trăgaci, dar celălalt aruncă un cuvânt domol, un cuvânt străin, pe care Cardaş nu-l cunoştea, dar pe care sufletul lui îl înţelese. Necunoscutul parcă spusese:

— Lasă!

Cardaş lăsă trăgaciul, apoi se uită la tovarăşul care se lipise de trunchiul copacului să se adăpostească şi el de ploaie. Când ochiul i se deprinse mai bine, desluşi chipul şi trupul omului de lângă el. Era un soldat turc, o santinelă rătăcită ca şi dânsul, trimisă să iscodească duşmanul. Cardaş se rezemă de copac, cu puşca lângă el, şi se gândi: cine ştie câte oboseli, câte necazuri îi sleise şi lui puterile, de nu mai dorea acum decât să se odihnească; umărul lui ajungea pe al străinului şi-l simţea cum tremura; îl pipăi: turcu era îmbrăcat numai în venghercă, fără manta. Şi lui Cardaş i se făcu milă; ca şi când i-ar fi cunoscut limba, dorobanţul îl apucă de braţ şi ţinându-i haina între degete, îl întrebă:

— De ce n-ai luat mantaua, bre?

Păgânul dădu din mână, în gol, şi parcă i-ar răspunse cu glasul lui stins:

— Lasă!

Un gând trecu prin mintea lui Cardaş: „Dacă vine cumva şi domn’ sergent cu ceilalţi? Pricop îl taie pe bietul turc bucăţele.” Şi i se muie inima. „De ce, săracu? Cine ştie de unde l-au adus pe meleagurile astea? Cine ştie pe câţi hrănea dânsul acolo, într-un sat, într-o cocioabă hrentuită?… Îşi făcea şi el datoria ca oricare soldat. Iacă, se cheamă că au stat alături, că s-au încălzit umăr la umăr, fără să-şi cunoască faţa bine, întâlnindu-se acum pentru întâiaşi dată, şi poate că valurile vieţei n-o să-i mai aducă niciodată faţă-n faţă. Ori o scăpa amândoi să se ducă acasă, ori unul dintre ei s-o întinde într-o bună zi făr’ de suflet, cu puşca lângă el, pe câmpul de luptă: că glonţu n-alege…”

Şi cum gândea astfel, deodată, din pieptul turcului scăpă un oftat sfâşietor, atât de adânc, încât lui Cardaş i se păru că suspinase el. Întoarse capul; turcul, încovoiat, adormise în picioare, trudit, frânt de osteneală. Cardaş îi simţea mâna caldă şi atât de slabă că-l împungea osul umărului prin manta. Deodată parcă îi veni până la ureche un ţignal. Tresări, scutură pe turc şi-i strigă:

— Camarade, camarade!

Acesta se trezi zăpăcit, se uită la Cardaş, îl bătu pe umăr şi bolborosi câteva cuvinte. Apoi ridicându-şi puşca cu greu, se pierdu în noapte…

Ploaia se mai domolise. Cardaş o luă înapoi; peste câteva clipe auzi desluşit ţignalul şi în curând ajunse la sergentul Nastea ce-l aştepta cu cei doi soldaţi.

— Bine, măi, credeam că te-o fi mâncat turcii… Ce-ai văzut?

Cardaş se opri scurt.

— Nimic, bună pace, să trăiţi domn’ sergent!

Şi patrula porni înapoi, în ploaie, spre avanposturi.

Din volumul 1877. Schiţe din război, 1908

TE-AR MAI PUTEA INTERESA