Garabet Ibrăileanu

Amintiri din copilărie şi adolescenţă

Amintirile au fost precedate în „Adevărul literar şi artistic" de următoarea notă a redacţiei:

„Începem publicarea amintirilor de copilărie şi adolescenţă ale lui G. Ibrăileanu. Aceste amintiri datează din 1911. Ele sunt redactate sub formă de scrisori către un prieten, în casa căruia au şi fost scrise. Manuscrisul scrisorilor stătea pe biroul prietenului, de unde Ibrăileanu îl lua şi îl completa. Cum scrisorile nu erau destinate apariţiei, ele se prezintă sub prima redactare — fără nici o corijare de formă.

Le publicăm atât pentru frumuseţea paginilor în sine, cât şi ca document pentru înţelegerea unei epoci şi a unui om ale cărui fine resorturi sufleteşti pot fi descoperite numai din lectura acestor pagini, care cuprind fapte necunoscute chiar de mulţi dintre prietenii lui Ibrăileanu."

Duminică 31 iulie 1911

Încep să-ţi scriu câteva lucruri de altădată, aşa cum mi-or veni sub condei, fără nici un plan şi fără nici o pretenţie.

Cele mai vechi lucruri, de care mi-aduc aminte, sunt casa de la Roman, unde am stat până la vârsta de 5 ani, şi familia câtă stătea în acea casă. S-a întâmplat să mă nasc într-o familie de mică burghezie, cu tradiţii, cu „viaţă de familie", compusă din sentimentul datoriei, din iubire şi din solidaritate. Ce voi fi având bun în caracterul meu vine de acolo.

Dar această viaţă a ţinut puţină vreme, şi la o vârstă aproape inconştientă. După aceea, am trăit fără familie, aşa că m-am dezvoltat anarhic, ca un produs al multor şi variate împrejurări ale societăţii. Cu alte cuvinte, am rămas aproape fără creştere — afară de exemplul lui tatăl meu (când am început să stau cu el), care era un om de treabă şi, el însuşi, un produs al vechii vieţi de familie. Neavând „creştere", a trebuit s-o înlocuiesc, mai târziu, cu mintea: să judec ce trebuie şi ce nu trebuie să fac. Dar mintea e o călăuză nesigură şi nu întotdeauna la slujba ei. Creşterea îţi dă deprinderea, aşa că te porţi cum trebuie în chipul cel mai natural, fără sforţare, şi în fiecare moment. Mintea însă, uneori te părăseşte: nu poţi fi atent la infinit. Apoi sforţarea conştientă te oboseşte.

O comparaţie: un om care umblă drept prin natura lui, nu face nici o sforţare; unul care umblă plecat, trebuie să se gândească necontenit să stea drept. Îndată ce uită, umblă iar ghebos.

Ca să nu răspund cuiva cu vorbe aspre, trebuie să fac o sforţare; uneori uit să fac sforţarea. Dacă m-aş fi obişnuit de la 3 până la 18 ani, în viaţa de familie, să vorbesc cum se cade, acum acest lucru ar fi foarte uşor, mi-ar fi un lucru natural, fără nici o cheltuială de energie. Bineînţeles e vorba şi de temperament. Acesta ar străbate prin educaţie, tot s-ar cunoaşte firea înnăscută violentă.

Din viaţa de la Roman, mi-aduc aminte puţine lucruri hotărâte. Am fost un copil precoce. Înainte de 5 ani, ştiam unele lucruri greu de înţeles şi pentru o vârstă mai înaintată. Ştiam, de pildă, oarecare lucruri din gramatică, pe care copii de 10 ani le pricep greu. Am fost şi amorezat înainte de 5 ani: de o fată de vreo 7-8 ani, care trecea pe la geamul nostru. Nu-i vorbă, era şi un caz de sugestie, căci cei din casă mă tachinau cu ea. Dar ştiu că mă înroşeam când trecea pe la geam. Tot de la acel geam, vedeam şi Ceahlăul, care era pentru mine ceva ca din altă lume, ca dintr-o legendă frumoasă. Nu ştiam pozitiv ce e acel Ceahlău, nici ce este un munte — nimic!

Sărăcia se ţinea de noi. Dar eu n-aveam cum s-o simt. Dar sărăcia aceasta contribuia la „viaţa de familie", căci nu era locul pentru o viaţă de plimbări, soarele şi celelalte. Toţi munceau — duceau o viaţă onestă — aveau datorii mici, dar grave, de îndeplinit.

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii. Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el — „el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi — păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere — nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani. „Eleonora", cu numele ei sonor pentru mine, cu aerele ei de contesă, cu viaţa ei, când la Paris, când la ţară, mi-a lăsat impresia de ceva neînchipuit de frumos şi nobil — şi misterios.

Când a fost gata casa noastră, ne-am mutat în ea. Era o casă nouă, cu un balcon lung, care suna ca metalul, nu ştiu pentru ce, când mă plimbam pe el, mai ales când umblam bocănind cu călcâiele pe scânduri. Prin grădină trecea un pârâu lat de-o palmă. Pe lângă grădină, trecea un pârâu mai mare. Din dosul casei, peste pârâu, un deal drept, care mi se părea că atinge cerul. În stânga un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gângănii pe un perete. În dreapta câmpia, cu o pădure în fundul zării. În faţă satul.

Aici, la Poiana lui Iuraşcu, am cunoscut întâi natura. Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea şi cu alţii de la iaz spre casă. Era lună plină. Atunci am fost foarte lovit de faptul că luna merge şi ea pe cer spre casa noastră.

(Eu m-aş fi aşteptat ca ea să rămâie deasupra morii de la iaz!)

Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios.

În sat aveam câţiva amici ţărani, unul Petrea Petrişcanu mai ales. Alăturea stătea un personaj foarte important, un ţăran, Tancă, care avea pe casă un cuib de cocostârci, păsări pe care le vedeam întâia dată şi care produseseră asupra mea o mare impresie şi anume de ceva măreţ şi (iarăşi) misterios. Ţin minte că în toate impresiile mele de-atunci intra în cea mai mare parte misterul. Fânaţul, unul dintre cele mai frumoase ce am văzut, cu iarba mai mare decât mine şi cu nenumărate feluri de flori, era un ocean fără sfârşit — ori cu sfârşitul în necunoscut — care-mi dădea fiori pe care îi simt şi acuma, dacă-i rechem în suflet. Când umblam pe cărarea care ducea, prin fânaţ, la moară, numai pe unele locuri capul îmi ieşea peste iarbă. Încolo mergeam ca un om printr-o pădure pe o cărare între două ziduri de copaci. Cărarea era întortocheată, şi la o cotitură a ei am întâlnit odată un personaj din altă lume, înalt ca şi mine, foarte grav şi păşind măsurat — un cocostârc. Am stat un moment amândoi faţă în faţă, apoi el s-a ridicat şi s-a dus pe deasupra fânaţului. Ce-am simţit atunci e greu de spus. Eram de 5 ani şi cocostârcul îmi părea ca o persoană foarte în vârstă, superioară mie şi, bineînţeles, purtând cu ea un mister infinit.

Dar cea mai mare impresie am avut-o cu altă ocazie, când am simţit pentru întâia dată moartea, când am avut întâia oară senzaţia lucrurilor funebre. Era într-un loc, la poalele unui deal, un loc trist, o coastă a dealului ruptă, năruită, singuratică. Acolo am văzut un cal mort, din care mâncau doi corbi mari şi negri. Singurătatea locului, tristeţea lui, animalul mort, cu o parte din oase goale şi cele două păsări sinistre care scobeau cu ciocurile lor mi-au produs un sentiment de groază, dar şi de poezie.

Dacă aş fi fost un copil fricos, ori dacă nu m-ar fi lăsat să umblu singur, n-aş fi avut toate aceste senzaţii. Nu-mi pot explica cum mă lăsa mama mea să umblu singur, ea care mă păzea iarna să nu stau aproape de geam. Probabil că ea nu ştia pe unde mă duc. Credea că-s prin grădină, ori pe drum. Cred că eu ascundeam plimbările mele. O singură dată am fost pedepsit, când am venit acasă plin de colb pe mâini şi pe faţă, căci mă jucasem în colb cu băieţii de ţărani. Mama mea m-a ocărât atunci foarte tare. (Mai târziu, când eram de vreo 8 ani, la altă moşie, tot pentru petrecerea mea în colb cu băieţi de ţărani, tatăl meu m-a bătut — singura dată când am fost bătut.)

Câte impresii şi amintiri îmi vin acuma în minte! Unde pot să le spun pe toate! Ce lucru mare a fost pentru mine când am descoperit, în grâu, un cuib de prepeliţă, ca o fântână, mic, rotund, cât o farfurioară, înconjurat de un gărduleţ — şi când puii au dispărut parcă în pământ! Era peste iaz, în câmpie, aproape de o pădurice, care de-acasă de la noi se vedea ca o sprânceană la marginea orizontului. Toate mi se păreau foarte departe — în toate direcţiile mi se părea că se sfârşeşte o lume, după care începea regiunea basmelor.

Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva — şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Sora mea a murit peste vreo doi ani. Semăna cu mama mea şi o chema tot Maria. Am trăit fără mamă, fără fraţi şi surori — nu târziu tare — şi fără tată. Cine a trăit înconjurat de familie, nu poate înţelege un suflet ca al meu, această stare sufletească specială — după cum nici nu mă pot pune în sentimentalitatea unui om care a avut familie. Dar aceste lucruri au dat sufletului meu un ton veşnic de nostalgie, de melancolie — o privire îndărăt — un sentiment de singurătate, de degajare de lumea reală.

Ce-a urmat după aceea, până la vârsta de 7 ani, nu ţin minte, e încâlcit în amintirea mea. Am stat la ţară cu bunică-mea, apoi la altă moşie, cu tatăl meu şi mama mea a doua, apoi iar la bunică-mea. Mi-aduc aminte de privelişti şi peisagii, care se numesc Sălăveştri, Berbenceni, sate în judeţul Bacău unde tatăl meu ţinea moşii în arendă cu rudele lui noi.

În această vreme moşul meu Teodor s-a înamorat de o fată a Eleonorei, tatăl meu a pierdut ce mai avea, bunica mea era tristă de moartea mamei mele — eu mă simţeam străin în lumea cea nouă a tatălui meu. Mamei mele a doua — o fiinţă bună, supusă, roabă — nu i-am putut spune „mamă" şi din greutatea mea de a deveni familiar şi a da numiri „artificiale" şi oficiale, şi din cauza amintirii adevăratei mele mame, pentru care începeam să am un cult şi o tandreţe alcătuită din tot felul de amintiri, căci deja aveam amintiri şi, cum se vede, amintiri scumpe şi duioase.

În aceşti ani cred că s-a închegat o mare parte din caracterul meu, aşa cum îl am şi acum. Cu altă copilărie, cu altă viaţă, fără aceste lucruri neobişnuite şi triste, aş fi fost poate altfel.

Dar ceea ce mă impresiona necontenit, ceea ce, deci, se lega cu toate sentimentele mele, era natura. Am amintiri curioase, unele stranii, ca din altă planetă. Ţin minte o călătorie a mea cu tatăl meu într-o dimineaţă, pe un drum care mergea pe culmea unui deal — un peisagiu de vis, albastru, siniliu, cu o ceaţă subţire, cu un orizont nemărginit şi străin. Dar nu ştiu când a fost asta, unde mergeam, pe unde eram — nimic! Ceva colorat, dar nereal!

O impresie extraordinară mi-a făcut un zmeu, fabricat pentru mine de un moş al meu. Era mare, albastru, cu o cruce albă pe un postament tot alb. Mărimea lui, zbârnâitul lui, înălţimea la care s-a ridicat, crucea lui ca cele de pe morminte, faptul că s-a dus departe, peste o pădure neagră, mi-a lăsat o mare impresie de tristeţe funebră — şi, iarăşi, de ceva misterios. La asta s-a adăugat şi faptul că ţăranii din acel sat, care nu mai văzuseră zmeul, au venit toţi la curte, ca la o întâmplare extravagantă şi necurată.

Multă poezie îmi aduce aminte grădina noastră, în care era o corlată (un chioşc făcut din haragi de fasole) bătută cu flori delicate de tot felul de fasole, pârâul din grădină, pe care făceam mori, şi balconul casei, care suna a metal când umblam pe el cu paşi apăsaţi. De la moşiile celelalte îmi aduc aminte puţin, căci am stat puţin.

Îmi aduc aminte de o călătorie la Roman, când am trecut peste Siretul mare, cu un pod umblător, pe furtună. O ocupaţie mare a mea au fost hulubii, pe care-i creşteam în pod, îi ştiam pe toţi, ştiam când au să iasă pui. Nu-mi mai aduc aminte ce s-a făcut cu ei. Dar totul era trist, sau, mai bine zis, simţeam că ceva lipseşte: era mama mea, care murise, frumoasa şi tânăra mea mamă.

Pe a doua mea mamă, tatăl meu o luase din combinaţii gospodăreşti. El n-a iubit decât pe întâia lui nevastă, pe care a luat-o dintr-un amor plin de scrisori de dragoste şi de toate încântătoarele nebunii ale tinereţii. În familia noastră toţi s-au luat din amor. Unii au suferit mult din cauza acestui sentiment, alţii au şi murit din cauza lui. Când am ajuns de 7 ani, m-au dat la şcoală la Bacău, unde stătea acuma tatăl meu. Am stat puţin acolo (nu ştiu pentru ce) şi apoi m-am dus la Roman. Din Bacău — puţine amintiri. Acolo a murit sora mea. Cele câteva luni sau poate un an la Bacău îmi par un vis îndoielnic.

Nu ştiu bine pentru ce, de la Bacău, tatăl meu m-a dus la Roman la şcoală. (În vremea asta tatăl meu probabil că pierdea cele din urmă parale.) La Roman m-a încredinţat unei rude a sa, deşi în acel oraş stătea mătuşa mea. Cauza — poate o răcire cu familia mamei mele, de care se cam îndepărtase, probabil prin însurătoarea lui a doua; dar mai degrabă pentru că ruda lui avea renumele de bună educatoare. Era o femeie uscată, urâtă teribil, cu un nas mare, aspră, rece probabil, nu proastă, care, la bătrâneţe, se gătea cu haine colorate şi pălării cu flori roşii şi albastre. N-am iubit-o niciodată şi din cauza asta n-a avut nici o influenţă asupra mea. Acolo, am început să simt ce înseamnă sărăcia — căci erau oameni săraci şi, mai ales, sărăcia se simţea la mâncare, căci pedagoaga asta avea principiul, pe care-l repeta adesea, că „stomacul n-are fereastră" — şi deci mânca cât de prost, pe când haina şi celelalte se văd, şi merită atenţie.

O mare suferinţă am avut de încercat în prima zi de şcoală. Pe atunci se învăţa altfel decât azi. Se dădea lecţie, deodată acasă. Ni s-a dat, în lecţia întâi, o pagină, unde aveam de învăţat două litere (i şi u). Nu ni s-a spus numele acestor litere. Eu n-aveam de unde şti că acele două semne sunt i şi u. Trebuia să-mi spună cineva acasă. Era o fată a gazdei, care ar fi putut să mă ajute. Dar n-a voit, pentru că nu-i spuneam „ţaţă" sau alt nume, căci eu, conform naturii mele, n-am putut să-i dau nume îndată ce m-am mutat acolo. Şi n-a voit să-mi spună decât cu preţul să-i spun cum voia ea. Şi nu i-am spus. Şi m-am dus la şcoală plin de groază, căci nu ştiam pe i şi pe u şi aveam profesor un popă mare, cârn, care zbiera grozav şi bătea. Nu ştiu cum a ieşit lecţia — dar ştiu că nu după mult popa acela m-a speriat aşa de tare răcnind la mine, că nu m-am mai dus la şcoală, când m-am şi îmbolnăvit grozav de friguri, în care vreme am stat la mătuşa mea, care m-a ţinut, mi se pare — căci e greu să-mi aduc aminte — luni întregi. Când mi-a trecut, nu puteam umbla de slăbiciune. Am început primul exerciţiu de umblat, ajutat de un baston. Pe lângă şcoala cu popa, nu puteam trece de frică. (Dar acuma îmi vine o îndoială: Nu cumva după aceasta am fost la şcoală la Bacău? Căci dacă aş fi fost la Bacău întâi, aş fi ştiut pe i, u.)

Atâtea schimbări, pe la atâtea moşii, prin Roman şi Bacău, pe la atâtea neamuri, cu atâtea feluri de sentimente, cu acea malarie teribilă — toate lucrurile acestea mi-au întunecat amintirile de-atunci, acele relative la vârsta de la 5 la 8-9 ani.

Acum îmi pare că-mi amintesc mai bine: tatăl meu n-a rămas la Bacău; s-a dus la altă moşie, Băieşti, dar acum ca administrator de moşie. Şi de acolo, apoi, când aveam vreo 10 ani (ori 9) a venit şi el la Roman, căpătând o mică slujbă. Iar când aveam vreo 11 ani, a venit şi nepoata lui şi am părăsit pe gazda mea pedagoagă.

Din vremea cât am stat la acea gazdă, nu e nimic de amintit — nimic important. Învăţam foarte bine. În şcoala primară şi în gimnaziu am fost întotdeauna cel mai bun din şcoală. Apoi, în cursul superior de liceu, am rămas bun, dar nu cel mai bun, căci nu învăţam nimic, dispreţuind „ştiinţa burgheză".

Gazda mea avea o grădină ca toate grădinile. Nu era mare, avea mulţi copaci. Mie mi se părea, prin ea, parcă aş fi străbătut o livadă nemărginită. Fiecare copac era cineva, avea fizionomia lui specială, rostul lui, mai ales doi nuci mari, în care îmi făcusem nişte case suspendate. Dar ocupaţiile mele plăcute au fost mingea şi zmeul. Eram pasionat pentru oină, pentru care aveam şi talent. Iar zmeie, făceam toată ziua şi de toate felurile, pe care le suiam afară de oraş, le ţineam ridicate şi noaptea (le legam de ceva). Unul mi s-a prins de crucea unei biserici. Am asistat o vară întreagă, cum a putrezit cu încetul, au rămas apoi numai şindrilele etc. Multă melancolie mi-a produs acel zmeu, prins acolo sus, departe, şi nimicit cu încetul de către vânturile şi ploile reci ale nopţilor de la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Câte n-aş putea spune despre zmeie! Cred că e unul din cele mai splendide mijloace de educaţie fizică şi sufletească. Sunt luptele cu alţii care vor să-ţi prindă zmeul — şi unde dibăcia, repeziciunea şi curajul au un rol foarte mare. Ţin minte că în vacanţă venea un elev care învăţa la Iaşi şi care era un adevărat uliu al zmeielor. Cu acela aveam noi de luptat teribil. Când venea — se auzea pe toate uliţele: „A venit Cilibiu!"

Spuneam mai sus că nu prea am ce spune despre această epocă. Dar văd că-mi vin în minte multe lucruri. Aşa, un lucru mare a fost pentru mine clădirea unei case mari în ograda şcolii — adică pregătirile clădirii: grămezi mari de scânduri, şanţuri, varniţe etc. Aveam „case", locuri ascunse, locuri de siguranţă, în şoproanele pentru scânduri, în varniţe şi şanţuri. Tot în acea ogradă era şi biserică. Ce mai de nopţi frumoase la denii, când trăgeam clopotele, când stam în biserică la denia cea mare, în genunchi pe jos — ce sentimente atunci de ceva şi straniu şi intim!

Tot atunci eram un grozav explorator al Moldovei. Vara mă scăldam de 3-4 ori pe zi (uneori şi noaptea pe lună). Umblam kilometri întregi pe mal şi prin apă; ştiam toate adâncurile, toate locurile. Iarna, cu un topor, tăiam gheaţa, şi pluteam pe o bucată de gheaţă, ca pe o plută. Odată eram să mă înec. Eram foarte curajos pe-atunci. La 8 ani, în vacanţă, la tată-meu la ţară, umblam călare singur, câte 4-5 kilometri, trecând şi printr-o mare pădure. Ştiu că tatăl meu, care era omul cel mai îndrăzneţ, se mândrea cu curajul meu.

În clasele primare am fost amorezat de două ori! Întâi, de o fată tot cam de vârsta mea — cu care visam, vara când mă culcam, să fac tot felul de aventuri. De obicei, îmi închipuiam ce fericit aş fi dacă i s-ar întâmpla o primejdie, dacă ar fura-o, de pildă, cineva şi eu s-o scap. A doua oară am fost amorezat de o fată tot din şcoala primară — o chema Profira — care a murit, pe când o „iubeam". Am fost foarte trist şi mai ales melancolic. Ţin minte că atunci au căpătat pentru mine un înţeles adânc cuvintele unui cântec care circula pe atunc:

Obosit de munca zilei
Priveam luna şi plângeam,
La trecut, la viaţa-mi de astăzi
Şi la tine mă gândeam.

Bineînţeles că aceste fete n-au ştiut nimic de sentimentele mele. Prima mea iubire, acea de când eram mic de 4 ani, azi e o doamnă respectabilă. A doua (o chema Tinca) nu mai ştiu ce e cu dânsa. A treia a murit acum vreo 32 ani!

Dar am fost precoce şi în alt chip. Ţin minte că gazda mea avea servitoare o fată rotundă de la ţară, care odată mi-a spus că un văr al meu de vreo 20 de ani a prins-o în braţe, când se cobora din pod pe o scară şi lucrul acesta, pe care l-am înţeles, deşi aveam vreo 8-9 ani, mi-a produs un sentiment de regret, un fel de gelozie.

Această precocitate m-a făcut să pricep multe lucruri. La 12 ani o rudă a mea, care cocheta şi făcea un fel de amor cu un domn, n-a putut scăpa să nu observ lucrul. Ea n-a ştiut niciodată că eu, din vorbele şi privirile lor, am înţeles pentru ce s-au retras în altă odaie. Şi „perversiunea" mea a mers până acolo, încât am simţit perfect că trebuie să fiu delicat şi discret şi să-i las în pace, fără a mă purta aşa ca ei să vadă că vreau să-i las în pace.

După ce m-am mutat cu tatăl meu şi cu nevasta lui, s-a întâmplat o nenorocire. Tatăl meu s-a îmbolnăvit de o boală care azi văd că a fost pneumonie. Eram în clasa a IV-a primară. Am fost foarte nenorocit. Dar am avut o satisfacţie. Eu eram gospodarul. Am fost foarte mândru, când (aveam 11 ani) am cumpărat, la median, un car de lemne de la un ţăran. Dar emoţiile cauzate de grava boală a lui tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la şcoală nu puteam să încep lecţia. Deveneam mut. Ca să se încredinţeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecţia pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muştar, la picioare. Am făcut, în zadar. Această infirmitate m-a ţinut multă vreme. Până şi în liceu. Ba chiar până şi azi, în anumite ocazii. Şi azi, când sunt mulţi într-o cameră, oameni mai străini, şi trebuie să spun un „bună ziua" general, adesea nu pot, ori îl spun repezit, comic, exploziv, fiindcă îl spun printr-o mare sforţare făcută asupra mea. În fond este emoţia mare faţă cu o împrejurare mai deosebită — şi aceasta are ca bază timiditatea. De mic, am fost foarte religios. Când cineva vorbea nerespectuos de Dumnezeu, mă socoteam ofensat. Am cântat şi la biserică şi am citit şi evanghelii, îmbrăcat în cămăşi bisericeşti. Aceasta, pentru că eram obligaţi. Împrejurul meu nu prea erau oameni religioşi. Religia mea era glasul temperamentului meu. Uneori am postit complet, fără să mănânc nimic toată ziua — şi asta de bună voia mea.

Când am trecut la gimnaziu, s-au schimbat multe lucruri.

În 1883 am intrat în gimnaziu. La început mi-a fost greu, pentru că profesorii nu ştiau de psihopatia de care sufeream în vorbă şi adesea n-am putut spune lecţia, ori o spuneam bâlbâit, cu opriri, care păreau efectul neştiinţei, dar mai apoi, mai ales din clasa a II-a, am devenit o mică celebritate. Aici, în gimnaziu, am avut pe cel mai bun profesor al meu, profesorul de limba latină, pe care îl iubeam (cu admiraţie) aşa de mult, încât odată, când s-a zvonit că are să fie permutat, m-am rugat seara, lui Dumnezeu, săptămâni întregi — să nu-l permute!

Nu ştiu dacă am lipsit vreodată de la şcoală în cei patru ani de gimnaziu. Dar nu prea învăţam mult. Aveam memoria foarte bună, excepţional de bună şi, ajutat şi de înţelegere, n-aveam nevoie să citesc mult. De obicei, îmi era de ajuns o dată, ori de două ori.

Numele de băiat bun m-a făcut să am lecţii particulare foarte devreme. În clasa a II-a dădeam lecţii copilului unui franzelar, care, pe lângă 15 franci pe lună, îmi dădea adesea, când isprăveam lecţia, câte două franzele. Cu cei 15 franci ajutam pe tatăl meu, care avea o leafă mică (vreo 100 de franci). Îmi opream mie ceva pentru halviţă şi alte luxuri de acestea.

Când am isprăvit clasa a III-a, în vacanţă, m-am dus la Târgu-Frumos, la o rudă a lui tată-meu. Atunci, într-o zi, am venit cu o căruţă la Iaşi, când am văzut întâi acest oraş, care mi s-a părut extraordinar. Str. Lăpuşneanu, cu casele nalte, mi se părea un drum tăiat într-un munte înalt, — ceea ce se cheamă „chei" în munţii noştri. Într-o zi însă am primit o telegramă de la tatăl meu, care mă chema la Roman. Am plecat îngrijit de telegramă. În gara din Roman (mi-aduc aminte că ploua) tatăl meu mi-a spus că trebuie sa plec la ţară la un proprietar căruia directorul gimnaziului mă recomandase ca preparator pentru un băiat. M-am dus. Am suferit mult la început. Boieri, lume străină, obiceiuri necunoscute etc.

Dar ce frumos era acolo! O casă ca un palat, înconjurată de grădini de florării — cu un iaz colosal în mijlocul grădinilor, cu un pod frumos peste iaz, cu bănci şi chioşcuri prin grădini. La masă ne chema cu un clopot. Uneori la masă erau câte 40 de musafiri. Şi azi parcă-mi aduc aminte de lucruri de pe altă lume. De-atunci n-am mai văzut aşa viaţă bogată lipsită de griji, frumoasă şi plină. Mi-aduc aminte de femeia proprietarului, care avea ampiruri făcute numai din dantelă. Peste câtva timp familia aceea s-a dus la băi la Odesa, iar eu am rămas cu copiii şi cu o doamnă (rudă a lor) care avea două fete cam de 14 -16 ani. Acum era linişte. De fete nu m-am amorezat — pentru că inima mi-era deja... dată! Voi spune pe urmă cum şi cui. După ce au venit de la Odesa la sfârşitul lui august, mi-au dat 60 franci, un... caş mare şi m-au pus în trăsura lor boierească şi am intrat în Roman picior peste picior.

Până la vârsta de 15 ani câştigasem aşadar câteva sute de franci, câteva sute de franzele şi un caş!

Acolo, la ţară, mă amorezasem de fata unei rude a proprietarului — o fată brunetă, pe care o chema Eliza, şi al cărei tată stătea la altă moşie, aproape. Aceasta nici n-a visat de amorul meu. Dar eu (care tocmai în această vacanţă citisem pe Monte Cristo al lui Dumas) am visat atâtea aventuri, încât am ajuns să mă mint pe mine însumi şi să încep să le cred. Aşa că (aici voi mărturisi ceva urât) la Roman, mai târziu, am mărturisit unui prieten succesele mele. Ţin minte că pusesem ziua de 3 august ca ziua când i-am făcut declaraţie Elizei — declaraţie bine primită de dânsa! Această minciună idealistă de-atunci mă face să pricep bine psihologia zugrăvită de Daudet în Tartarin de Tarascon. Curios: 3 august devenise sincer pentru mine o zi plină de amintiri fericite!

Dar acest „3 august" nu m-a împiedicat să mă amorezez - primul „amor" mai serios — de o altă fată din Roman, Estella. Era o fată cam de 17 ani, brunetă, cu nasul acvilin, şi care umbla cu rochii de culoare cenuşie sau albastră, ori cel puţin fionguri din familia acestor culori. Desigur, nu i-am spus nimic nici ei — nici n-o cunoşteam —, dar aceasta ştia. La grădina publică, la un rond din mijlocul oraşului (loc de muzică şi plimbare) eu eram veşnic prezent, melancolic, gânditor, cu ochii ţintă spre ea — uneori îmi luam curajul s-o privesc drept în ochi — veşnic unde era ea, veşnic pe o bancă în preajma ei. Apoi, cum mă sculam, treceam pe la ea. Avea o casă cu un cerdac lung spre drum. Treceam, mă uitam pe furiş oarecum, dar tocmai de asta destul de... suspect. Treceam înapoi. Apoi după amiază iar treceam spre casă. Toată vremea făceam analiză. Mă iubeşte ori nu? Interpretam toate privirile ei, toate faptele, locul unde stă în grădină, ce face la geamul ei când trec etc.

„Amorurile" mele mi-au ascuţit mai mult decât orice simţul observaţiei.

Dar amorul nu merge fără gelozie. În primăvară (aveam 16 ani) au apărut în Roman nişte telegrafişti cu redingote şi jobenuri. Erau cei mai galanţi cavaleri din Roman. Căutau să facă furori. Am început să mă tem de ei: nişte tineri aşa de sclivisiţi mi se păreau irezistibili. Au început să ni se pară nişte zei — bieţii telegrafişti. Ce mic eram eu! Eu nu isprăvisem gimnaziul, şi ei, pe lângă 4 clase de gimnaziu, mai aveau şi un an de şcoală telegrafică — ba şi joben şi haine bune — şi mustăcioare. Dar nici ei nu se gândeau la Estella, nici ea la ei. Eu mă temeam de viitor!

Dar un lucru aproape extraordinar s-a întâmplat, nu din gelozie, ci dintr-un fel de invidie... Ba nu, aproape din nimic. Estella era prietenă cu o altă fată, frumoasă şi asta, poate mai frumoasă, dar nu aşa de picantă. Era pe-atunci în Roman un tânăr grec, care, uneori, se plimba cu ele prin grădina publică. Şi nu gelozia, dar fericirea lui de a putea fi cu ea mă cam indispunea. Într-o seară eram cu un prieten, un băiat cam ţicnit, care a murit demult. În glumă, i-am spus: Ai putea tu să-i tragi o palmă acelui cavaler? Lucrul părea imposibil — imposibil adică să nu fie prins, bătut, dus la poliţie, în urma unui aşa scandal nemaiauzit. Prietenul meu, care era sub influenţa romanelor de senzaţie şi cam apucat, se simţi sfidat de vorbele mele. Era în joc acuma curajul lui. Deodată se repezi printre lume, dădu o palmă sonoră cavalerului, izbucni ca un fulger printre oameni şi fugi acasă. Fluierături de sergenţi, scandal... Dar lucrul nu s-a aflat niciodată. A doua zi gazeta locală spunea la informaţii întâmplarea. Noi, cu aerul de conspiratori, ne socoteam lucru mare, tipuri din romanele de senzaţie. Azi, cavalerul pălmuit e un domn cărunt în Iaşi, un arendaş; Estella, femeia unui doctor din Bucureşti. Amorul s-a isprăvit cu plecarea mea la Bârlad. Ţin minte că simţeam că-mi lipseşte ceva strălucit, ca să o fac să moară de iubire pentru mine. Adesea mă gândeam: să pot eu scrie la gazeta locală! Să vadă ea că scriu tipărit! (Era o gazetă îngrozitor de proastă!) Dar era un vis numai, nici vorbă măcar să mă gândesc serios. Nici o posibilitate. Aşa ceva, cum acuma m-aş gândi: Dacă aş fi general, să cuceresc Rusia!

Pe fata aceasta, cu rochiile ei veşnic reflectând albastrul, parcă o văd şi acum. Avea ceva distins, ceva de simplicitate, ceva de şoltic — mult feminin.

De-atunci a început şi plăcerea mea pentru muzică. În Roman era o muzică militară admirabilă, care cânta toate operele pe care le-am auzit apoi la teatru. Toate aşteptările mele, toate serile de grădină publică — toate cele erau ţesute cu muzică. Cântecele erau expresia sentimentelor mele şi erau dureroase. Ea, gesturile ei, mersul ei, melodiile muzicii, luna, stelele — toate se combinau în ceva, care nici nu poate fi priceput decât la 16 ani — când eşti precoce şi... romantic.

Romantic — este cuvântul în care se cuprind toate — 16 ani, libertate, amor, muzică, natură; temperament sensibil şi imaginativ — la un loc alcătuiau cel mai romantic romantism. Dar toate acestea erau ajutate de citirea romanelor. Câteva romane cu subiecte veneţiene ne făcuseră pe trei (eu, prietenul de care vorbesc mai sus, şi altul care, şi el, a murit), ne făcuseră să ne constituim într-o societate: „consiliul de trei", după norma „consiliului de trei" din vremurile de glorie ale Veneţiei. Fiindcă acel consiliu veneţian urmărea viaţa privată a cetăţenilor veneţieni, apoi am început şi noi să căutăm a descoperi ce se petrece prin familii. Începusem un adevărat „spionaj". Şi, în avântul nostru, aveam un curaj nebunesc. Intram prin străzi, prin antrete, pândeam pe la geamuri! Era un fel de nebunie — dar urmăream infamiile şi nedreptăţile, în numele justiţiei! Odată am făcut o adevărată descoperire. Am văzut, pe un geam, cum o doamnă, una din cele mai frumoase din Roman, a intrat plângând într-o odaie şi cum după ea a venit, ca s-o împace, un tânăr care a început s-o dezmierde. Am aflat atunci un secret din viaţa ei. Dar am tăcut şi nimenea n-a aflat vreodată. „Justiţia" ar fi trebuit să ne facă să hotărâm ceva. Dar n-am făcut nimic. În realitate noi numai ne jucam de-a „consiliul de 3". Din fericire ne mulţumeam să ne punem în primejdie. Asta era plăcerea noastră. Poate nici aflarea lucrurilor nu ne interesa. Primejdia — asta era totul.

Dar toate acestea presupun libertate. Şi o aveam. Cu toate acestea, tatăl meu nu se uita bine, când veneam acasă noaptea târziu. Ba s-a şi supărat. A început să-mi încuie uşa. Dar l-am învins. Fără nopţi libere aş fi fost ca mort. Şi amorurile, şi „consiliul de 3" — toate îmi cereau nopţi libere.

În vremea aceasta, pe lângă romantismul amorului, al muzicii şi al naturii; pe lângă romantismul istoric („consiliul de 3") — mai eram robit şi de o altă apucătură cam de aceeaşi natură: de spiritul revoluţionar.

Mai întâi, nu mai puteam crede în Dumnezeu. Prima lovitură mi-a dat-o un moş al meu, frate cu mama. Mi-a adus un argument care face impresie asupra oamenilor lipsiţi de filozofie şi de teologie. Mi-a spus că dacă Dumnezeu e tată şi bun, pentru ce atâţia oameni de treabă şi cu frica lui Dumnezeu sunt nenorociţi? Cu încetul am tot pierdut credinţa. Am trecut prin crize. Am ajuns să mă închin seara de mântuială. Mă închinam tot mai fără convingere. De la o vreme, mă închinam cu gândul că dacă poate totuşi, există Dumnezeu, să-l... înşel. Adică nu să-l înşel. Să plasez rugăciunea — poate tot este ceva, dacă mă rog şi dacă e Dumnezeu. În sfârşit, e greu de exprimat ce simţeam.

Prin clasa a IV-a eram revoluţionar. Revoluţionar prin temperament. La Roman nu era nici o carte — şi nici n-aveam idee despre revoluţionarii din lume. Nici nu auzisem de numele partidelor revoluţionare. Dar eram revoluţionar. Când am auzit de generalul Boulanger, care voia războiul Franţei contra Germaniei spre a lua înapoi de la nemţi Alsacia şi Lorena, am devenit boulangist, republican, patriot francez. Simţeam clar că mi-aş fi dat cu fericire viaţa, atunci, la moment, dacă împuşcarea mea avea ca efect câştigarea Alsaciei şi Lorenei de către Franţa!

În ţară — eram cu „Opoziţia unită", care făcea tărăboi teribil în contra lui Ion Brătianu. Dar în curând am aflat că „Opoziţia unită" era conservatoare! Atunci m-am sfârşit. Eu conservator?! Şi n-am mai fost cu „Opoziţia unită". Şi am rămas revoluţionar înflăcărat, dar fără să ştiu unde să-mi pun revoluţionarismul. (Când m-am dus la Bârlad, în trei zile am devenit socialist, ateist fără milă, naturalist în artă, fonetist în ortografie!)

În gimnaziu am fost legat cu mulţi băieţi — mai ales evrei. Dar n-am avut adevăraţi prieteni (afară de ceilalţi doi din „consiliul de 3" — prieteni politici mai mult).

Pe la sfârşitul gimnaziului mă simţeam om matur! În clasa a IV-a, ca şi în celelalte (afară de I) am fost premiant întâi. Dar mi-a fost ruşine să mă duc la premii. Premiile se dădeau la primărie. Coroana o punea pe cap episcopul în sunetul muzicii. Tot oraşul era acolo. Mie-mi era ruşine să fiu elev — mai ales că mă gândeam că poate să fie şi Estella. Cum? Să mă vadă ca şcolar, cu coroană pe cap, cu cărţi de premii subsuoară? Pe mine, cavalerul romantic, visător şi nocturn?

Dar sfârşitul şederii mele la Roman a fost întristat. Tatăl meu era acum bolnav. Simţeam o milă şi o tristeţe — şi întâia oară am simţit lumea. Cu ce fericire, înainte de a pleca la Bârlad, i-am dat două sticle de cognac, cumpărate din leafa mea de la o lecţie — căci i se spusese că cognacul îi va face bine.

Tatăl meu nu mai putea să-şi facă slujba. Situaţia era teribilă. Trebuiam să mă duc la liceu. Eram aşa de bun elev, cunoscut în oraşul acela mic, încât au contribuit la o listă de subscripţie mulţi cetăţeni. Cavalerul medieval era umilit. Trist de boala grea a tatălui meu, umilit de lista aceea, îngrozit de lumea străină unde aveam să plec — acuma nu mai era vorba de amor — şi nici de vreunul din celelalte romantisme... Atunci am început viaţa.

În toamna anului 1887 m-am dus la Bârlad. Tatăl meu era foarte bolnav. Nu stătea în pat, dar abia umbla. Nu mai avea cu ce trăi. Ştiam toate, eram trist până la moarte, dar vârsta mă împiedica să văd toată gravitatea lucrului. Îmi închipuiam că poate se va face bine. În orice caz, optimismul, speranţa — mai bine zis inconştienţa vârstei — mă oprea să mă gândesc clar că poate n-am să-l mai văd niciodată. Şi-n adevăr, nu l-am mai văzut decât o singură dată, peste trei săptămâni, întins pe masă, indiferent pentru tot ceea ce fusese, pentru ce era.

La Bârlad m-a dus moşul meu, Teodor, într-o zi din cele din urmă ale lui august. Acolo, el a mai stat câteva zile şi apoi m-a părăsit. Având şi câţiva colegi evrei de la Roman, m-am aşezat la gazdă la un evreu, unde am mâncat în fiecare zi mâncări dulci — toate erau cu zahăr, imposibile pentru mine.

La şcoală mă simţeam foarte străin, în oraş nou, cu profesori şi colegi noi, impresionat de măreţia acelui mare liceu — şi cu gândul la lumea mea din Roman, de care mi se părea că sunt departe cu mii de kilometri. Întotdeauna, când m-am dus singur în locuri străine, am avut sentimentul...¹ acei pe care i-am avut de aproape şi că mă aflu într-un loc aşa de străin ca-ntr-o altă planetă. Grija de acasă, timiditatea, mediul cu totul nou, toţi oameni străini şi indiferenţi, sărăcia (nu se ştia bine, era o problemă cum şi de unde am să am cu ce plăti gazda pe luna a doua), toate acestea mă făceau să chem în ajutor cu putere resemnarea, această putere sufletească tristă şi rece, care numai atunci e de preferat durerii, când durerea e prea mare. Când mă gândeam la străzile mele, la felinarele mele de pe uliţele prietene din Roman, la figurile oamenilor din oraşul meu — mi se părea că acuma sunt într-o ţară cu oameni de altă rasă şi cu o limbă necunoscută. Viaţa normală şi veselă din jurul meu, de pe uliţele Bârladului, mi se părea o imposibilitate, ceva foarte curios, aşa eram de departe şi de străin. Aş fi fost fericit peste măsură să văd pe cineva din Roman, oricine, un negustor, un birjar, o figură, în sfârşit, de-acolo.

Dar într-o zi din septembrie am primit o telegramă că tatăl meu e foarte rău şi trebuie să vin îndată. Am înţeles totul. L-am lăsat destul de rău şi, cum am plecat eu, el a intrat în spital, de unde mi-a scris câteva scrisori, pe care le păstrez. Ştiam bine că, în sărăcia noastră — care nu permitea sentimentalismul — nu m-ar fi chemat nimenea pentru gravitatea boalei. Ştiam c-a murit. Pe drum, în tren, căutam să mă apuc, să mă anin de vreun gând de speranţă. Făceam ipoteze ridicole. Dar nu mă puteam înşela. Şi-mi aduc aminte că mă sileam să caut o justificare a acestei mari nedreptăţi — moartea tatei — şi un fel de consolare. Mă gândeam: câţi oameni mari (!) n-au fost pe lume, şi toţi au murit! „Toţi oamenii mor, oricât şi oricine ar fi ei!" Căutam, cu alte cuvinte, să mă împac cu această mare nenorocire. La gara din Roman, mi-au ieşit înainte câteva rude, între care şi mătuşa mea, în doliu. Atunci am simţit ceva care nu se poate exprima. Pot spune ce mi s-a întâmplat în organism: mi s-au răzvrătit, mi s-au cutremurat toate organele interne: plămânii, inima, stomacul. Parcă le-ar fi amestecat cineva cu o mână, băgată în mine. M-am dus la casa noastră, unde-l adusese mort de la spital. Era o mulţime de oameni — mai multe femei. Galben şi cu o expresie de durere şi tristeţe fără margini, stătea tatăl meu întins între lumânări şi îmbrăcat în haine bune, cum nu mai purtase el de multă vreme. Răceala morţii şi eleganţa neobişnuită a hainei aveau ceva îngrozitor de funebru. Am aflat că în ultimele momente întreba necontenit de mine: „De ce nu-i aici băietul?" Cuvântul acesta, „băietul", spus în asemenea împrejurări — câtă durere, câtă suferinţă! El numai pe mine mă avea pe lume şi în cuvântul acesta se vedea toată legătura între el şi mine.

Tatăl meu m-a iubit foarte mult. Avea obiceiul să mă ia cu dânsul pe la treburile lui şi-mi aducea întotdeauna ceva, când venea acasă. Rămaşi amândoi orfani oarecum, la moartea mamei mele, se făcuse între noi o legătură de prietenie, de camaraderie. Eu îl iubeam cu amor, cu o iubire fizică. Îmi plăcea să-l sărut pe barbă... Parcă am şi acuma pe buze senzaţia bărbii lui.

Tatăl meu a fost un om voinic, curajos, bun şi de o inteligenţă mijlocie. Avea un caracter admirabil, din care puţin am moştenit. Am moştenit jovialitatea, pe care mi-a împuţinat-o boala şi altă parte a caracterului meu. N-am moştenit egalitatea caracterului lui, răbdarea, optimismul. El, orice necaz cât de mare (pierderea averii, lipsa banului pentru ziua de mâine etc.) ar fi avut, rămânea tot vesel, parcă i-ar fi venit o mare bucurie. El nu se irita niciodată, orice i-ar fi făcut cineva, oricât de nedrept ar fi fost cu el, orice i-ar fi spus. Cel mult, scotea un oftat — de mirare mai mult, de mirare că cineva poate spune asemenea lucruri.

M-am întors la Bârlad. Eram orfan şi de tată. Acum se adunau în mintea mea toate lucrurile din trecut: copilăria, amintirea mamei, anii de la Poiana lui Iuraşcu, anii de la Roman. Aveam, acuma, un trecut bogat — un trecut alcătuit din lucruri scumpe şi frumoase, duse pentru totdeauna — un cimitir, în care zăceau mama, tata, sora mea şi eu cel fără grijă şi ocrotit de fiinţele mele cele de aproape. Acum rămăsesem singur. Şi... trebuiau banii pentru gazdă pe octombrie. Pe-o lună îmi plăti moşul meu, pe altă lună un văr al meu, pe a treia mătuşa mea.

În curând căpătai o lecţie de 15 franci (de la 6-7 jum. dimineaţa; preparam înainte de începerea clasului, pe un fel de gorilla de peste drum). Pe urmă îşi luă însărcinarea mătuşă-mea şi moşul meu Trancu. Fără ei, poate aş fi părăsit şcoala — şi azi aş fi cu totul altceva, în alt mediu — probabil un slujbaş la gară — poate sănătos, căci cursul vieţii fiind altul, alte lucruri mi s-ar fi întâmplat. Chiar înainte de a merge la Bârlad, s-a pus chestia căilor ferate. Dacă nu mergeam la Bârlad, intram la căile ferate. Dar mătuşa mea m-a ajutat să merg mai departe.

Mătuşă-mea, care era foarte frumoasă, foarte delicată, foarte poetică şi, pentru noi „aristocrată", căci numai ea trăia mai bine, mai „înalt" — căci moşul meu era funcţionar la căile ferate — mătuşă-mea era cineva foarte deosebit şi, când venea la Roman, era un eveniment. Eu o iubeam cu un fel de entuziasm, pentru căldura ei sufletească, pentru ochii ei frumoşi, pentru că mă iubea şi ea, pentru că-mi dădea lucruri bune. Când, după moartea mamei, a venit în vizită de la Brăila, la Poiana lui Iuraşcu, eu o duceam prin fânaţ, pe la moară, îi recomandam florile de câmp, care miroase etc.

Când am trecut din clasa a IV-a primară în liceu, în vacanţa de vară, m-am dus întâia oară la ea, la Putna Sacă, lângă Focşani. M-am dus cu trenul, singur, până la Mărăşeşti. În compartiment mai era o fată de vârsta mea, 12 ani, ori poate mai mare, cu o cucoană în vârstă. La Mărăşeşti, trenul a apucat spre Galaţi, lăsându-mă melancolic, căci... deja începusem să mă amorezez de fata cea de 12 ani, ori ceva mai mare! (Rar om să fi fost mai dispus la amor, decât mine! Amor care idealizează, care face scumpă pe fiinţa iubită, care lasă o melancolie intensă la despărţire!... Şi aceasta din cea mai îndepărtată copilărie!)

Dar la Mărăşeşti, în gară, mă aştepta mătuşă-mea, care avea o pălărie frumoasă, un pardesiu de voiaj, o geantă în mână şi care mă luă cu ea până la Putna Sacă, într-un vagon de clasa I cu catifea roşie. Mi s-a părut că încep o viaţă de marchiz şi de milionar. La Putna Sacă am stat vreo lună, veşnic pe vagoanele care stăteau în staţie, pe grămezile de saci de grâu aduşi pentru transport. Tot în vara aceea m-am dus şi la Focşani (era alăturea), în clasa I. La Putna Sacă, casă bună, mâncare „boierească", servitori, contact cu „lumea bună" — în sfârşit mi se părea o viaţă elegantă, din romane — cum mi s-ar părea acuma viaţa pe care aş duce-o dacă aş fi oaspetele vreunui milionar englez. Ce mult e de atunci.

E din altă lume, din altă epocă istorică — ar putea fi de-atunci sute de ani! Dar încă de la casa noastră din Roman, când aveam 4 ani, ştiam genul substantivelor, vedeam Ceahlăul pe geam şi simţeam primul amor, acela pentru Otilia, fata de 7 ani, care trecea pe la geamul nostru, de 4 ori pe zi, când se ducea la şcoală!

Simt aşa de bine versul lui Baudelaire:

Am mai multe amintiri
Decât dacă aş avea (vârsta de)
O mie de ani...

Dar să las digresia asta — şi să mă întorc la viaţa din Bârlad.

La Bârlad, după moartea tatălui meu, m-am mutat la cucoana Zoiţa, al cărei nume a devenit ilustru în mica societate ce am înjghebat noi acolo. Aici stăteam cu un elev din clasa VI, N. Savin. Alăturea stătea un coleg de-al lui Savin, Moscu, iar a treia casă stătea Raicu Ionescu. Aceştia, împreună cu un altul, un prieten al lui Moscu, şi împreună cu mine, am format o tovărăşie, bazată pe prietenie, pe tovărăşie de idei, pe comunitate de idealuri.

Dar înainte de a vorbi de această tovărăşie — înainte de a se înjgheba societatea noastră — am avut să mai trec printr-o durere. În ianuarie, am primit o scrisoare de la un prieten din Roman, că moşul meu Teodor, acela care mă dusese în Bârlad, a murit. Murise de boală de inimă, boală datorită acelei întâmplări când şi-a rupt două degete şi agravată în vremea din urmă prin nişte neplăceri şi suferinţe cauzate de un sentiment puternic pentru o doamnă din Roman. Acest om a fost unul din cei mai inteligenţi oameni din câţi am cunoscut, poate cel mai inteligent. Fără nici o învăţătură (patru clase primare, cum se făceau acum 50 de ani), fără nici un mediu, căci nu cunoştea un singur om de cultură, el a reuşit să fie un om modern. În politică era absolut sceptic şi nu era cu nimeni. Dacă ar fi fost atunci un partid nou în Roman, un partid revoluţionar, poate ar fi fost cu dânsul, dacă nu i s-ar fi părut utopic, căci el era mai mult critic şi ironist, — şi foarte puţin entuziast şi capabil să se iluzioneze. Pe de altă parte, era ateu. Nu avea prieteni, ci numai cunoştinţe de cafenea — la care nu se ducea acasă şi care nu veneau la el. Cu acea parte din familie (mai toată) care nu avea nimic distins, nu era în legătură. Pricepea toate lucrurile şi l-am auzit explicând fenomene naturale, din propria-i sforţare intelectuală, aşa cum mai târziu le-am văzut explicate în cartea de fizică. În orice se amesteca, era perfect. Ştia să croiască rochii femeieşti, fiindcă s-a pus odată să croiască. Dregea perfect ceasornice. Colora fotografiile etc., etc. Avea o logică ca fierul de tare şi o ironie îngrozitoare. Avea o faţă luminată de inteligenţă — una din cele mai distinse figuri din câte am văzut. Era inteligent şi în viaţa practică şi înzestrat cu o mare voinţă: trăia din câteva mii de franci, pe care le da cu dobândă, ştiind să manevreze mica lui sumă aşa ca să producă cel mai mare venit posibil. Umbla foarte bine îmbrăcat, corect detot — şi avea o mare grijă să nu fie atins deloc de nimene. Pe-atunci nu-l puteam aprecia bine, căci nu aveam termen de comparaţie. De-atunci am văzut mulţi oameni, am înţeles ce lucru era acel om, lipsit de orice cultură, care putea discuta orice cu oricine şi care, prin propria lui inteligenţă, găsea răspunsuri şi explicaţii la toate problemele ce şi le punea ori i le puneau alţii. Era singur, distins, foarte inteligent, — o apariţie rară şi unică în felul său. Era foarte violent şi în acelaşi timp foarte bun. Cred că n-am văzut un om mai violent, pe care să-l exaspereze mai mult răspunsurile nelogice şi purtarea nepotrivită. Şi n-am văzut om care să sufere mai mult de suferinţa celor la care ţinea el. Cred că a fost omul cel mai bine înzestrat din toată familia noastră. Se zice că eu îi samăn. Se poate. Dar eu sunt el amestecat cu o mulţime de lucruri de o valoare inferioară. Aurul lui s-a amestecat la mine cu multe metale inferioare.

E ceva greoi, e o stângăcie, e o lipsă de gust, e o slăbiciune de logică la mine, care nu erau la dânsul. Când era mic, a voit mult să înveţe mai departe. A plâns mult să-l trimită la Iaşi la şcoli mai înalte. Dar n-a avut cu ce. Şi sunt sigur că s-a pierdut un om de mare valoare. Acum ar avea 62 de ani. Cine ştie ce nume glorios ar fi fost! (Îmi dau foarte bine seama de ceea ce spun. Nu mă face să spun lucrurile acestea nici sentimentalismul, nici faptul că mi-a fost un om de aproape. Am sute de fapte şi idei de-ale lui, care-mi servesc ca material pentru aprecierea mea.)

Această mare inteligenţă o moştenise de la părinţii lui. Pe tatăl lui nu l-am cunoscut, dar am auzit că a fost un om foarte deştept. Pe mama lui (bunică-mea) am cunoscut-o bine. A murit când aveam 25 ani. Avea 70 de ani, când simţea o mare plăcere să-i spun tot ce ştiam despre lume. Nu era lucru despre care să nu-şi pună problemă. „Pentru ce" era o întrebare care şi-o punea necontenit. Pentru ea lumea exista şi era veşnic nouă şi plină de mister. Stelele, cerul, viaţa plantelor, a animalelor, cauza tuturor lucrurilor — o interesau necontenit. Ea nu ştia nici să citească. Apoi avea sentimente rare pentru o femeie, mai ales pentru o femeie absolut incultă şi (când o ştiu eu) aşa de bătrână: melancolia lucrurilor duse, lucrurilor de departe etc. Un tren care se ducea departe pe câmpie îi producea melancolie. Era curios să vezi o babă incultă de 70 ani, care simte poezia subtilă a unui tren (a unei adunăturil de oameni necunoscuţi) care a stat o clipă la staţie şi apoi s-a dus departe, tot mai departe — spre alte orizonturi! Sfârşitul vieţii i-a fost greu detot. Îi murise fiinţa prea scumpă, şi câţiva ani nici n-a putut umbla — şi a murit departe de mătuşa mea, la Roman. Eu nu mi-am făcut datoria faţă de dânsa, nu i-am arătat atenţia pe care trebuia să i-o arăt. A fost şi fatal lucrul acesta: eram prea tânăr, prea preocupat de mii de lucruri serioase şi neserioase, lucruri ale unui tânăr de 20 de ani — şi ea era prea din altă lume. Ba, pe-atunci, plin de ideea „lumii nouă", pentru care... luptam, în bunică-mea nu puteam vedea decât urmele bine caracterizate ale lumii vechi. În rezumat eu aveam lumea mea şi, din cauza egoismului natural omului şi, încă din cauză că nu ne putem gândi clar, mai ales la 20-25 de ani, că moartea va răpi pentru totdeauna pe cei bătrâni — din aceste cauze am neglijat-o — n-am vorbit destul cu ea, n-am stat destul cu ea, m-am arătat grăbit să mă duc după ocupaţiile şi plăcerile mele — şi nu i-am explicat destul lucrurile pentru care avea acea mare curiozitate...

La Bârlad, în anul întâi (clasa a II-a), m-am împrietenit foarte de aproape cu aceia pe care i-am numit mai sus. Dar cel mai aproape mi-a fost Raicu Ionescu. Şi e curios că prima impresie ce mi-a produs-o a fost antipatia: când m-am dus la liceu în primele zile ale lui septembrie, am văzut un grup de băieţi mari (pe-atunci erau băieţi mai în vârstă, mulţi, decât acum — în liceu) şi, între ei, unul foarte tânăr, care stătea cu mâinile în buzunar şi vorbea cu ei de la egal la egal, ba încă făcea şi spirit pe socoteala lor. Acest băiat, cam de clasa a III-a, care trata aşa de „obraznic" pe băieţii din clasa a VII-a, mi-a fost profund antipatic. Dar ce mirat am fost când am aflat, apoi, că toţi, şi cel „mic", erau în aceeaşi clasă, a VI-a! În adevăr, Raicu Ionescu, pe lângă că era mult mai tânăr decât colegii lui, dar avea şi o faţă mai tânără decât vârsta lui. Avea 15 ani, dar părea de 12-13. Dar cunoştinţă cu el n-am făcut decât la coana Zoiţa, când m-am mutat în odaia în care stătea deja Savin. Imediat ne-au legat ideile -- toate ideile înaintate. Raicu Ionescu şi cu mine eram cei mai fanatici, şi, dintre amândoi, eu încă şi mai mult. Chiar în anul I am alcătuit o societate literară, „Orientul" (după numele străzii unde stăteam). Făceam conferinţe, între noi, „cei cinci membri", conferinţele erau criticate, cele mai bune erau premiate. Iată cum: unul făcea o conferinţă, altul era însărcinat să-i facă critică, tot în serii. Cel criticat răspundea etc. Apoi făcea altul conferinţa, altul îl critica etc. Aşa că tuturor ne venea rândul să fim şi conferenţiari şi critici. Şi nu făceam numai conferinţe, ci şi literatură. Scriam, adică, orice. Mi-aduc aminte că am scris odată o conferinţă despre influenţa romanelor, arătând ce rău pot face romanele rele. În genere, eram cam duşman al romanelor.

Odată am scris o poezie în proză — era vorba de nişte săraci care au îngheţat într-o iarnă, pe un drum. Savin mi-a făcut critica şi, la sfârşit, ca să mă laude, spunea: „Un cuvânt mai mult sau mai puţin şi totul ar fi fost stricat". Deci mă lăuda, dar solemnitatea frazei lui m-a făcut să-l iau în râs, şi scump a plătit el această laudă! Odată, Moscu (care era cam poet şi era şi amorezat) a făcut o poezie în care vorbea de un trandafir la un geam. Eu i-am făcut critica. L-am combătut teribil că e „romantic" (trandafirul). Romantic — însemna burghez, însemna trădător, căci socialiştii şi revista lor, Contemporanul, erau realişti! Raicu a scris o conferinţă despre Eliade Rădulescu, în care s-a văzut deodată că are stil. Altă dată a scris o poezie în versuri, din care ţin minte aceste versuri (se tânguia un ţăran):

Sărac lihnit de foame,
Muncind întreaga zi...

I-am acordat premiul II... Câte lucruri nu-mi aduc aminte de la acele şedinţe literare, pe care le ţineam la coana Zoiţa — dar uneori la o crâşmă, la Iordache Leu, unde era vin dulce toată iarna, 40 bani litrul — şi pe care adesea îl plătea tatăl lui Savin, când venea de la ţară, căci obişnuiam să rămânem datori, iar banii datoraţi Savin ii explica prin cine ştie ce nevoi serioase ale lui. Odată însă a fost admirabil. Eram în clasa a VI-a. Se alesese un deputat socialist. Ne-am dus la Iordache Leu să facem banchet. Savin era îmbrăcat caraghios: împrumutase nişte ciubote oribile, căci îşi dăduse botinele la dres (era iarna). Pe când toastam teribil pentru socialism, băiatul de dugheană vine şi-i spune lui Savin că tatăl său e alăturea, în altă odaie. Ce mutră a făcut Savin, care s-a dus la tatăl său — şi, ca concluzie, tatăl său a plătit banchetul nostru socialist. Am uitat să spun că Savin era cel mai învăţat între noi.

Viaţa la Bârlad, în clasa a V-a şi a VI-a a fost la fel, cu deosebire că, din clasa a VI-a, a mai intrat unul în grupul nostru, Dinerman, care a murit de vreo 20 de ani. Aceşti ani au fost dintre cei mai frumoşi. Acuma nu mai eram copii, eram adolescenţi. Şi, din multe cauze, eram, se poate spune, oameni mari. Oameni mari, dar cu toată frăgezimea sufletească a adolescenţei. Eram oameni mari pentru că eram nu numai liberi, dar chiar lăsaţi de capul nostru. Eram oameni mari pentru că eram, unii, foarte săraci, alţii, dacă nu aşa săraci, cel puţin din clase inculte, unde nu există creşterea în bumbac (bumbac material şi bumbac moral). Eram oameni mari, pentru că mai toţi trecusem prin multe. Eu, de pildă, trecusem prin atâtea faze: atâtea locuri, şcoli, nenorociri etc. Eram oameni mari, pentru că pe-atunci nu eram îmbrăcaţi în uniformă şi numerotaţi. Eram oameni mari, pentru că trebuia să administrăm noi, după capul nostru şi cu multă dibăcie micile sume, de acasă sau din lecţii, cu care trăiam. (Odată, cumpărându-mi o carte de 25 franci a lui Haeckel, despre originea omului, a trebuit să mă mut la altă gazdă şi să mănânc la un casap, un fel la dejun şi unul seara, aşa că trei luni am suferit necontenit de foame, mai ales seara, când mă uitam cu jind la vitrinele băcăniilor şi cofetăriilor). Şi, mai ales, eram oameni mari, pentru că aveam idei, un ideal, pentru care trăiam. În adevăr, nu trăiam decât pentru acele idei, care erau singurul lucru important în viaţa noastră. La şcoală, învăţam bine, pentru că nu eram proşti. Dar şcoala era a cincea roată la căruţă. O şi dispreţuiam, ca o instituţie burgheză, unde se predau obiectele de acelea şi în aşa fel ca să întoarcă mintea tinerimii de la „adevăratele" probleme ale vieţii şi societăţii. De amor nici vorbă nu mai era. În acest timp nu mai existau fete nici chiar pentru mine. Numai unul, Moscu, era amorezat de o vecină, Afrodita Haritachi, al cărei nume azi îmi pare aşa de poetic, căci îmi aduce aminte mahalaua noastră, malul Bârladului, serile de iarnă cenuşii, când ea venea de la şcoală etc.

Noi toată vremea discutam şi puneam omenirea la cale. Citeam ca evanghelii cărţile — puţine ce aveam. Puţine, pentru că pe vremea aceea în provincie nu erau cărţi şi noi ni le procuram cu cele mai mari sacrificii, săraci cum eram. Niciodată n-am mai dus o aşa viaţă de idei. Idei sărace poate, dar mare bogăţie de idei de acestea sărace! Şi cât era de bine pe-atunci, când aveam răspuns şi dezlegare la toate problemele! Petrecerile noastre erau tot intelectuale. Aceste petreceri nu erau deloc variate. Era întâi crâşma, care ne atrăgea prin faptul că lucrul acesta ne dădea impresia că suntem oameni mari. Apoi prin faptul că făceam un lucru nepermis de şcoală. După aceea prin ceva „nou", „străin" — şi, în sfârşit, prin intimitatea şi ridicarea sufletului la un diapazon mai înalt, când ne găseam toţi, departe de lume, într-o odăiţă mobilată ca în vremea veche. Era o crâşmă cum nu mai sunt, ca hanurile de la drumul mare, ca acele hanuri pe care le-a idealizat Sadoveanu. Odată, când ne-am întors în Bârlad după Crăciun, am adus, unii dintre noi, nişte păsări gata curăţite, le-am dat la fript la o chitărie şi am petrecut la crâşma lui Iordache Leu toată ziua. Spre seară, ne-am dus prin oraş, am cumpărat stafide etc., şi ne-am dus toţi la noi acasă, unde, lipsind coana Zoiţa, am turnat un foc enorm şi-am stat de vorbă şi de glume până după miezul nopţii. Ca fapt e un lucru banal, dar a fost unul din acele lucruri care nu se pot uita.

O altă petrecere erau plimbările în jurul Bârladului — şi iarna şi vara. Fugeam de la şcoală fără nici o mustrare de conştiinţă. Mi s-a întâmplat să lipsesc şi două săptămâni. Primăvara, când se topea omătul, mergeam pe câmp şi simţeam profunda melancolie a pârâiaşelor şi a nourilor albi subţiri de pe cerul înalt. Dar mai ales nopţile de martie când încă era omăt, dar venea o suflare de primăvară — acelea nu se pot uita! O altă fericire era grădina publică, mare ca o pădure, misterioasă, în care am auzit, într-o seară cu lună, după o zi de ploaie, un flaut dintre nişte copaci. Iar în iunie, când preparam examenele, ne duceam să învăţăm la grădină pe la 4 dimineaţa.

Acasă la noi, la crâşmă, pe uliţe, în natură, discutam, ne entuziasmam, visam viitorul omenirii, făceam poezie — şi niciodată nu ne gândeam la noi, la viitorul nostru, la cariera noastră.

Totuşi o frică ne întuneca adesea fericirea: bacalaureatul. Era aşa de greu, auzeam, noi, provincialii, atâtea legende, încât ne speria sfârşitul liceului. Unii începuseră a se prepara — sau cel puţin a socoti câte cărţi va trebui să ştim pe de rost. Le socoteam cu... metrul, adică puse una peste alta cărţile, se făcea o coloanănaltă de un metru şi ceva... Asta ne da mult de gândit!

În grupul acesta, se stabilise grade de prietenie. Între Raicu Ionescu, Savin şi mine se închegase legături mai strânse. Iar între mine şi Raicu Ionescu şi mai strânse. Noi eram mai intelectuali, mai idealişti şi mai dezinteresaţi. Raicu Ionescu era un băiat frumos — semăna a fată — foarte inteligent şi foarte spiritual. El avea cuvinte minunate pentru a caracteriza şi o veselie care nu se dezminţea niciodată. Citea frumos şi eu, care ştiam pe Eminescu pe de rost, aşa de pe de rost, că ştiam unde anume, în ce versuri se găseşte cutare cuvânt — ca să am o plăcere nouă de Eminescu, îl puneam pe Raicu Ionescu să-mi recite la infinit versuri, şi uneori îl... plăteam cu o trataţie!... O mare plăcere a noastră, fizică, era să mâncăm fiecare câte 5 prăjituri proaste, ori o cutie de sardele pe care o mâncam pe uliţă. Alteori eram fericiţi cu colaci de 5 bani unul.

Sărăcia noastră, mai ales a lui Raicu Ionescu şi a mea, era mare. El n-a avut niciodată foc iarna, în odaia lui de la un dascăl. Noi, se cheamă că aveam foc, dar în casă era aşa încât ne îngheţau urechile. Dar ce ne păsa! Nu ne păsa nici când ne erau botinele rupte şi umblam cu omăt în ele. Raicu, în asemenea caz, punea o bucată de şindrilă unde talpa era spartă, şi numea „prezervative" aceste bucăţi de şindrilă. Această sărăcie, sărăcie care începuse mai demult şi a continuat şi mai apoi, o socot ca un fel de titlu de nobleţe. Cu ea mă mândream faţă de cei ce n-au suferit de sărăcie, cum se mândreşte un marchiz cu titlul lui faţă de un burghez.

În clasa a VII-a, am rămas aproape singur, căci prietenii mei erau cu o clasă mai sus (afară de unul, cu care eram mai puţin legat, căci nu era nici cititor, nici intelectual adevărat) şi se duseseră din Bârlad. În clasa aceasta, a VII-a, eram chiar „mare" detot. Mă duceam la şcoală când voiam — acuma eram şi publicist, scriam la ziarele socialiste, ba aveam şi o revistă la Roman, fondată de trei tineri, între care şi eu şi de care voi vorbi mai pe urmă.

La gazdă rămăsesem cu un elev din o clasă inferioară mie. Acesta era un fost soldat de la Roman, care, după trei ani de militărie, venise la liceu în clasa a V-a şi, fiindcă-l cunoşteam (era socialist), a venit şi el la noi — aşa că eram trei într-o odaie: el în clasa a V-a, eu în a VI-a şi Savin în a VII-a. Acest elev a urmat două luni îmbrăcat soldăţeşte; de aceea îl numeam noi „jandarmul". Era un tip inferior, şi adesea eram sfădiţi cu el. Atunci el ne făcea sânge rău, cumpărând cutii de tutun, pe care-l desfăcea umplând casa de miros şi fumând, — iar Savin şi eu, veşnic fără nici un ban, miroseam tutunul şi înghiţeam în sec. Dar ne răzbunam teribil. Savin, eu şi Raicu începeam să vorbim cu aluzii la acel Ştefănescu — şi „aluziile" erau aşa de ale dracului, încât, în realitate, îl ironizam ceasuri întregi, iar el tăcea — căci n-avea ce face!

Rămas în clasa a VII-a cu acest coleg de gazdă, eram ca şi singur. De altfel el s-a şi mutat aiurea. Acest an l-am dus foarte curios. Parcă nu mai eram elev, deşi învăţam tot bine.

Dar înainte de asta, adică în vacanţa cea mare dintre clasa a VI-a şi a VII-a, mi s-au întâmplat lucruri de o mare însemnătate. Am devenit publicist, am scos o revistă, am scris poezii şi m-am amorezat mai serios decât oricând până acuma.

Atunci, în vara anului 1889, la vârsta de 18 ani, am ieşit din adolescenţă şi am trecut în ceea ce se cheamă prima tinereţe.

Mă dusesem la Roman de vacanţă (acum era acolo mătuşă-mea). În Roman m-am legat cu unul Muşoiu (fost funcţionar, şi devenit propagandist socialist; azi e în Bucureşti, scoate o revistă anarhistă) şi cu un altul, Vaian (un tânăr nervos, isteric, nu lipsit de talent — care începuse a fi publicist de la 17 ani; a murit de mult: s-a sinucis).

Întâiul meu articol publicat a fost o critică a unei poezii tipărită într-un ziar din Roman de o domnişoară. Critica am publicat-o într-un ziar din Bucureşti. Era bine scrisă, plină de răutăţi şi, oraşul fiind mic, domnişoara cunoscută, articolaşul a făcut zgomot. Defectul criticii era disproporţia între importanţa ce o dădeam eu lucrului şi micimea acestui lucru. Aşadar, debutul meu literar a fost... critica literară agresivă!

În aceeaşi vară, împreună cu amicii mei Muşoiu şi Vaian, şi cu colaborarea altor tineri, am scos o revistă bilunară. Revista era socialistă, ateistă, materialistă, realistă, — în sfârşit revoluţionară în toate direcţiile. Am scris cugetări, poezii în versuri şi în proză, şi traduceri din Zola şi filozoful popular materialist Büchner. Cugetările erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, căci spuneam lucruri spuse de mult de alţii, dar eu le spuneam de la mine, nu le citisem încă aiurea — şi acesta e un merit oarecare. Era în aceste cugetări pătrundere şi logică. Pentru vârsta de 18 ani însemnau ceva. Mai mult, erau un semn de o viitoare activitate intelectuală foarte remarcabilă, care însă nu s-a realizat cum trebuia. În scurt, dădeam semne că voi fi ceva mai mult decât am fost. Ceea ce era interesant în aceste cugetări tinereşti era îndrăzneala, lipsa de prejudecată, ruperea cu toate ideile căpătate din educaţie şi mediu şi, mai ales, dovada unui spirit inventiv, creator de idei. „Poeziile", scrise atunci cu multă pasiune, erau influenţate de Eminescu şi, citite acuma, îmi fac displăcere, căci, chiar pentru 18 ani, îmi par ridicole. Profund sentimental, n-am ştiut niciodată să-mi exprim sentimentele. Deşi vorbăreţ, dar am fost un om tăcut în privinţa sentimentelor. Şi când am voit să le exprim, fie prin vorbă, fie în scris — am bâlbâit, am fost stângaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiză, jena de a-mi deschide saltarele cele mai din fund ale sufletului — m-au paralizat. Numai o dată în viaţă, stăpânit de o nemăsurată pasiune, am putut s-o exprim în scris — atunci când toată fiinţa mea se târa în genunchi, sărutând urma paşilor unei femei adorate. E de mult de-atunci! Încă o dată, poeziile de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisă şi tipărită, este o pată pe inteligenţa mea, mă ofensează esteticeşte, este unul din acele lucruri care aş dori să fie şterse din trecut. Dar, trecând peste aceasta, şi luând în bloc activitatea de publicist din acea vară, ce semn de viaţă, de putere, de idealism a fost acea manifestare literară! Credeam cu tărie în bine, în adevăr, simţeam că fiinţa mea e un mijloc pentru realizarea fericirii omeneşti şi a triumfului adevărului. Cred că scepticismul ironic încă nu apăruse în mine. Eram mai naiv, dar mai puternic, mai bun şi, într-un fel, eram fericit.

Dar în acea vară am trăit şi întâiul meu amor adevărat, sau aproape adevărat — „aproape", fiindcă în mare parte era un produs romantic al imaginaţiei mele înflorite. Am iubit, cred, atunci, mai mult amorul decât pe fata de care eram înamorat. Mai târziu, altădată, poate am blestemat amorul, dar am iubit până la durere pe femeia iubită.

Venisem de curând din Bârlad. Eram la grădina publică. Era o noapte de iulie, caldă, poetică, infinită. Stelele pe cer erau departe, cum par ele vara, erau pline de foc şi muzica cânta o arie banală, dar care place oamenilor fără cultură muzicală: Alla Stella confidente. (Mai târziu am citit o schiţă satirică de Caragiale, în care e vorba de o domnişoară de mahala care cânta logodnicului, din piano, această bucată! Şi schiţa asta mi-a mânjit frumuseţea amintirii!) Deodată, îmi apare înainte, pe aleea grădinii, o fată necunoscută mie, subţire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galben şi cu ochii negri. Avea în mână un trandafir roşu, pe care-l ţinea la gură parcă l-ar fi muşcat. lmaginaţia mea amoroasă, noaptea frumoasă de vară, muzica, surpriza de a vedea apariţia asta necunoscută mie şi atât de încântătoare, frumuseţea ei, mai ales mersul sigur, dar delicat şi, încă, mai mult decât toate cred, gestul de a muşca din trandafir, m-au făcut, într-un moment, să fiu, să mă simt, al ei. În gestul ei de a muşca din trandafir, cred, am simţit, am văzut, inconştient, nervozitatea ei, impresionabilitatea ei, poate cruzimea ei, poate ceva de dominaţie, şi probabil simbolul sărutării pasionate. Ştiu însă că n-am putut să mi-o închipui, şi nici azi n-o văd altfel, decât muşcând nervos, promiţător, din acel trandafir roşu din vara anului 1889.

M-am pironit lângă un copac, aşteptând-o să treacă, la vale şi la deal şi, fireşte, am început să sufăr. Iubirea, chiar acea romantică de la 18 ani, este suferinţă. Aspiraţia după sufletul, după corpul, după întreaga fiinţă a femeii iubite, este dureroasă şi nu poate fi satisfăcută niciodată complet. Dar atunci suferinţa era mai mare, căci nu ştiam ce poate ieşi din sentimentul meu. Simţindu-mă urât, sărac, stângaci, fără putinţă de a avea trecere la femei — căci inteligenţa n-am considerat-o niciodată ca o armă faţă de femei — exagerând, căci aşa e iubirea, exagerând măreţia fetei aceleia, socotind-o, ca-n orice amor, o fiinţă mai presus de lume — într-un cuvânt imaginând-o pe ea regină şi pe mine ultimul dintre oameni, durerea mea de la început a luat proporţii mari. Şi cât am suferit apoi, în vara şi toamna aceea, chiar când faptele ar fi trebuit să mă facă să fiu fericit! Ceva ascuţit îmi intrase în inimă şi o nerăbdare mare, un sentiment că nu încap în mine, că aş vrea să fug din mine însumi.

Cine era această necunoscută? Nu ştiam. Pe urmă am aflat că era din Botoşani, venită vara la o soră a ei măritată.

În grădină, voiam să-i arăt că îmi place, că sufăr pentru ea; dar totodată îmi era ruşine de dânsa! Întotdeauna am avut naivitatea să cred că unei femei îi displace s-o iubeşti, când ea nu te iubeşte.

Când a cântat marşul şi s-a isprăvit „grădina", m-am luat după grupul ei şi am văzut unde şade: în rândul de sus al unei case mari de pe strada Principală... Câte nopţi am stat apoi sub geamurile acelei case!

De-aici încolo, m-am transformat într-un gardian de noapte şi de zi al casei ei. (Un incident comic: o fată de peste drum, o fată crezând că ea este scopul plimbărilor mele, îmi zâmbea şi cred că se înamorase de mine. Şi, fără să vrea, acea fată îmi devenise o piedică mare în afacerile amoroase, căci o găseam veşnic la geam, ca o spioană fără voie.)

„Iubita" mea a început să vadă că o urmăresc. Acum ştia. Făcusem deci un pas mare. Aveam o mare satisfacţie că... ştie! Şi atunci începu psihologia. Mă iubeşte? Nu mă iubeşte? Eu nu credeam, bineînţeles, că regina aceasta mă poate iubi, dar, totuşi, „da' dacă"? Casa ei era la un colţ, cu două faţade pe două drumuri. Odată am observat că, după ce m-a văzut de la un geam de pe strada A, când eu am cotit pe strada B, ea a apărut la un geam de pe strada aceasta. „Aşadar, a venit la acest geam să mă vadă încă o data şi să mă urmărească cu privirea", mi-am închipuit eu. Şi când lucrul acesta s-a mai repetat, m-am convins că se mută din geam în geam pentru mine. „Dar este acesta un semn de iubire, ori de curiozitate?" mă întrebam eu, şi aici începea analiza şi răsanaliza psihologică. Am observat însă că se înroşeşte când apar eu pe stradă. „Roşaţa şi mutarea de la geam la geam — semn de răspuns la iubirea mea!... Dar, dacă se înroşeşte de jenă? Uneori zâmbea. „Zâmbeşte cu bunătate, ori ironic?" Şi, bineînţeles, îmi răspundeam după dispoziţia momentului. Făceam multă psihologie, dar concluzia cred că era dictată de dispoziţia momentului.

Odată, la grădina publică, m-am pus pe o bancă drept în faţa ei. S-a înroşit, mi-a zâmbit, şi-a muşcat mănuşa, a rămas distrată, apoi m-a privit drept în ochi cu o seriozitate mare. Atunci am înţeles că nu-i displac eu, ori nu-i displace amorul meu. Dar aici era întrebarea mare: ce-i place? Eu? Ori faptul că trăiam atârnat de existenţa ei? (Întrebare grea în toate relaţiile de felul acesta între bărbaţi şi femei.) Şi iarăşi analiză psihologică!

Aveam o putere de idealizare fără margini. Banca, pe care stătuse ea, îmi devenea nu numai scumpă, dar şi — cum să zic? — îmi inspira respect. Mă duceam adesea ziua să văd banca pe care a stat ea şi nisipul de jos pe care pusese picioarele.

Odată am văzut-o intrând la o magazie de ghete. Magazia, negustorul au căpătat pentru mine un prestigiu extraordinar, şi mă uitam veşnic cu duioşie şi cu inima ridicată în magazia aceea.

Într-o dimineaţă, căci apăream de dimineaţă sub balconul ei, a venit în dreptul geamului, dar mai în fundul odăii, despletită şi mi-a zâmbit. Atunci am fost fericit fără margini, aşa de fericit, că am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Şi atunci, zburând pe drumuri, în afară de oraş, am clădit la visuri —şi-mi era aşa de scumpă fiinţa aceea, aşa de neomeneşte de scumpă! Simţeam că e a mea, şi mi se părea aşa de stranie senzaţia că e a mea! Mi se părea imposibil şi mă întrebam foarte serios dacă e adevărat, dacă nu sunt prada unor halucinaţii. Peste câteva zile, mi-a aruncat noaptea de la geamul ei un buchet de trandafiri roşii... Eu aveam 18 ani, ea 16!... S-a aplecat puţin pe geam, a aruncat buchetul şi a fugit... Am umblat până la ziuă împrejurul oraşului, simţind că plutesc în aer şi căutând mereu să mă conving că a fost adevărat. Era o noapte cu lună, care arginta frunzele copacilor. Argintul de pe frunze mi-a rămas strâns legat cu sentimentele din acea noapte. Şi, totuşi simţeam, alăturea de fericire, ceva dureros, ca un fel de sentiment că fiinţa mea nu-mi este de ajuns pentru evenimentul acesta nemaiauzit, şi apoi o îndoială de posibilitatea fericirii, şi încă sentimentul că ceea ce se petrecea era prea mare, ca să poată fi aşa cum este.

Trebuia, acuma, să păşesc mai departe.

Trebuia să-i scriu. În fond, nu ştiam ce să-i cer. Nu-mi puneam problema: cum se va desfăşura lucrul. Un lucru simţeam clar: trebuia să-i spun cât o iubesc, s-o conving cât o iubesc, aveam nevoia să ştie ea, să măsoare ea întinderea şi adâncimea iubirii mele. Nevoia acestei mărturisiri era scopul vieţii mele.

Auzisem că ştie puţin româneşte (lucrul era fals) şi că ştie bine numai franţuzeşte. Aşadar, trebuia să-i scriu franţuzeşte! Şi apoi, cum să-i trimit scrisoarea? Să i-o zvârl cu o petricică pe geam? Dar dacă o surprinde cineva? Apoi mijlocul mi se părea prea vulgar.

Am recurs la un fost coleg al meu de şcoală, practicant într-o farmacie, care putea să intre în casa ei fără a fi suspect, deoarece farmacistul, stăpânul băiatului, era prieten cu doctorul, cumnatul ei, şi în relaţii zilnice.

M-am destăinuit colegului meu şi el a primit să-mi facă serviciul acesta aşa de delicat. Era vorba să se ducă acolo şi, dacă va întâlni-o cumva, un moment, singură, în vreun antret, să-i dea scrisoarea fără vorbă. Din conţinutul scrisorii, ea avea să vadă imediat cine e autorul scrisorii... Că trădam secretul faţă cu acest fost coleg al meu, nu era mare lucru pentru mine. Lucrul nu era secret pentru mulţi. Mai întâi, pentru cei câţiva buni prieteni ai mei din Roman, de care nu mă putusem ascunde, ba chiar simţisem o neînvinsă nevoie să le fac mărturisiri. Apoi făcusem cunoscut, prin scrisori aprinse, şi amicilor de la Bârlad această istorie de amor, şi mai ales lui Raicu Ionescu. Amicii din Roman chiar protestau şi erau gata să mă dea în judecata partidului, mai bine zis să mă „pârască" că, din cauza amorului, dezertez de la lupta socialistă. Acest amor mai era cunoscut, desigur, şi de alţi oameni străini, fiindcă plimbările mele pe la geamul ei şi tot ce făceam prin grădina publică, nu putea rămânea neobservat de nimeni. Dar mi-era aproape indiferent, pentru că numai eu făceam totul, era numai afacerea mea, nu şi a ei. Nu era un secret al amândurora. Ş-apoi era o afacere mai mult de imaginaţie, de romantism. Altfel ar fi fost dacă aş fi cunoscut-o personal, dacă am fi avut, amândoi, un secret al nostru. Atunci aş fi fost prudent şi mut la exces. Şi, mai ales, împărtăşindu-i ei aceea ce aveam de spus, strigându-i ei amorul meu, nu aş fi avut nevoia de a-l striga altora. E o colosală deosebire între un amor spus fiinţei iubite şi unul nespus; între un amor pentru o femeie pe care n-o cunoşti şi unul pentru o femeie cu care eşti cunoscut; între un amor dinainte de 20 de ani şi unul de după 20 de ani; între un amor de imaginaţie şi romantic şi un amor adevărat; în sfârşit, între o simţire care e iubirea de amor şi o simţire care e iubirea pentru o femeie pur şi simplu.

Trebuia să fac scrisoarea. Lucru nou pentru mine. O mulţime de probleme. Cum s-o fac? Ce să spun? Şi apoi, iar o îndoială: dacă toate semnele de la ea, pe care le luasem drept dovezi că răspunde la sentimentele mele, dacă toate acele semne erau numai cochetărie? Atunci nu voi fi ridicol cu scrisoarea mea? Dar dacă se supără că i-am scris, dacă o ofensează faptul că-i scriu? Dacă iese un scandal? Dacă faptul că-i scriu, prin altul, o supără? Şi chiar dacă n-o supără aceste lucruri, nu cumva faptul că, la semnele ei de simpatie, procedez prea repede, scriindu-i scrisoarea? Nu e mai bine să mai amân? Amânarea a fost totdeauna calea pe care am fost dispus să o aleg — aceasta probabil din cauza lipsei de voinţă, combinată cu lipsa de încredere în mine şi cu acel mod de a gândi al meu, care se rezumă în: „da' dacă?"

Ideea, falsă, că amorul ofensează pe o femeie, dacă ea nu te iubeşte tare, m-a împiedicat întotdeauna de la hotărâri. Dar am hotărât, în sfârşit, să-i scriu. Nu ţin minte bine ce i-am scris. Îi spuneam că eu sunt acel care trec etc., în sfârşit îi spuneam tot ce trebuie ca să ştie de la cine e scrisoarea, căci iscălitura nu era deajuns, căci mă gândeam că n-are de unde să ştie cum mă cheamă — ea neavând cunoştinţe în Roman, eu nemaifiind de doi ani romaşcan s-apoi, pe-atunci, fiind un băiat, trebuia să fiu, desigur, un necunoscut pentru toţi.

Apoi, cred că i-am scris aprins şi poetic cât o iubesc şi, pe urmă, o rugăminte sfioasă să-mi răspundă. Această rugăminte era făcută numai prin atâta: sub numele meu, puneam adresa, strada şi numărul. Aceasta trebuia să-i dea a înţelege că aştept răspuns. Şi, ca să fiu şi mai puţin pretenţios, numele meu cu adresa erau tipărite în locul unde se unesc cele două file ale scrisorii — parcă aş fi avut, adică, hârtii de scris cu adresa mea tipărită şi... parcă i-aş fi scris pe astfel de hârtie din întâmplare! Mi-am dat pe urmă seama că această hârtie, cu aerul aşa de comercial, nu era tocmai potrivită pentru un scop aşa de romantic! Dar eu o puneam pe ea atât de sus, că nu îndrăzneam să-i dau adresa mea anume pentru ea, ci din... întâmplare.

Am scris în franţuzeşte, adunând toate cunoştinţele mele de această limbă, câte le aveam pe-atunci. Am scris-o greu, am tot schimbat-o, am tot citit-o s-o aud — şi-mi era grozav de frică să nu fi făcut greşeli, pe care ea să le constate şi să mă compromit iremediabil. În sfârşit, scrisoarea asta, prin diplomaţia ce-o cerea, prin sentimentele ce trebuia să cuprindă, prin stilul ce necesita, prin limba în care trebuia s-o scriu, prin felul cum trebuia s-o trimit, prin importanţa pasului ce făceam, prin toate, a fost una din marile afaceri ale vieţii mele, care m-a chinuit prin multele ezitări, analize psihologice, treceri de la frică la speranţă etc.

Într-o seară, fostul meu coleg a luat-o din mâna mea şi a dus-o. Era pe la 9. Eu l-am aşteptat jos, pe stradă, dedesubtul balcoanelor şi al geamurilor ei, într-un neastâmpăr mare, ca bolnav, exasperat, speriat de ceea ce am făcut, simţind că am făcut bine, fie ce-o fi, dar în acelaşi timp, tot în acelaşi timp, căindu-mă de ceea ce am făcut, având impresia că, în acel moment, cu acea scrisoare trimisă, timpul e tăiat în două: timpul de până atunci, care a fost cu totul altfel, şi timpul care începea de-atunci, altfel de timp. În scurt: istoria omenirii se împărţea în două epoci distincte: cea dinainte şi cea de după acel moment. Şi fata clorotică de peste drum îmi surâdea!... Cât era de banală sărmana în comparaţie cu cealaltă, cu unica!

Nu departe, pe aşa numitul „bulevard", o orchestră cânta un cântec lăutăresc enervant, cicălitor, cu totul disproporţionat cu sentimentele mele, dar care, de-atunci încoace, a rămas pentru mine foarte mişcător, deşi, în fond, e ridicol. Are acuma doar atâta merit, că a murit!

Curierul nu venea! Nu ştiu cât a stat, dar mie mi s-a părut că a stat foarte mult. Aveam senzaţii stranii, pierdusem parcă senzaţia corpului şi aveam impresia unei catastrofe -- catastrofă fericită într-un sens, căci speranţa se lupta biruitoare cu frica că am stricat tot. Doream ceva nou, bun, dar mă gândeam că poate, prin îndrăzneala mea, am stricat binele, puţin, dar sigur, de până atunci. Dar simt că e greu să-mi aduc aminte tot ce simţeam şi încă şi mai greu să exprim.

Curierul în sfârşit veni. Mă temeam grozav să aflu rezultatul. Aş fi dorit să nu-l aflu. Devenisem laş. Mă temeam acuma nu atâta de un refuz categoric pur, ci de scandal. Curierul însă îmi spuse puţin lucru, dar, deocamdată, liniştitor: îi dăduse scrisoarea în antret, unde avusese norocul s-o întâlnească, după ce fusese la doctor şi-i spusese ceva (pregătit dinainte în cazul când n-o vede pe ea întâi); ea, mirată, cam fără să-şi dea seama ce face, luase scrisoarea, iar el, curierul, fugise repede. Dar imediat îmi veni ipoteza: Dacă, revoltată, ruşinată, indignată, dă scrisoarea rudelor ei, ca s-o răzbune de „ofensă"?... Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am petrecut-o sub geamurile ei, afară din oraş, pe toate străzile oraşului.

Note

1. Î n revistă lipseşte un rând.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA

Magda Isanos: Noapte

Dimitrie Anghel: Toamna

Octavian Goga: Aducerile-aminte

Ion Minulescu: Romanţa inimii

Alecu Donici: Măgarul şi privighetoarea

Alecu Donici: Ţăranul şi oaia