Editura Global Info / Literatură

George Coşbuc

Andromahe

Iată-i chiotind în cînturi,
Cupe-ncununînd cu vin;
Flota cu sprijin de vînturi
Vîjîie sub cer senin —
O, nu fierbi, adînc al mării,
Şi furtuni tu nu stîrneşti
Ca s-azvîrli îndepărtării
Rămăşiţele greceşti;
Zeus, nu zgudui tu rotundul
Cerului cu foc etern,
Ca să-i vînturi în afundul
Nopţii veşnice-n Infern!

De-am putut scăpa de săbii,
Flăcări ne-au încins pe loc;
Robi ajuns-am pe corăbii,
De-am putut scăpa de foc!
Vai, şi de-au scăpat o seamă
De robie, unde sunt?
Chinul ăsta cum se cheamă,
Cînd de viu eşti în mormînt
Rătăcind printre ruine,
Troia moart-o vor vedea,
Şi le-ar fi cu mult mai bine
Dac-ar fi pierit sub ea!

Dar şi-atît e mîngîiere,
Cu iubiţii tăi să fii
La un loc şi-ntr-o durere;
Şi e dulce gînd să ştii
Că cenuşa ta udată
De vrun binefăcător
Va zăcea amestecată
Vecinic cu cenuşa lor!
Însă noi, pe mări, robite
Urgisiţilor ahei,
Noi ne ducem risipite
Prin pămînturi fără zei!

Tu mi-ai prevăzut mormîntul,
Tu Casandra,şi-ai tăcut?
Nimeni nu-ţi credea cuvîntul,
Însă eu l-aş fi crezut!
Astăzi n-aş pluti spre Phtia ,
Îndurînd potop de-ocări;
Noi n-am suferi robia
Celei mai mişele ţări!
Eu prin Skyros, tu'n Micene
Roab-a regelui să gemi —
Țara unde cresc Helene
Şi se nasc Neoptolemi!

Plînge tînguita gloată,
Plîng şi eu privind la ea:
Ah, din lumea asta toată
Eu am partea cea mai rea!
Îl urăsc, şi el, turbatul,
Nemilos cu mine nu-i;
Cel ce mi-a ucis bărbatul
Azi mă are-n voia lui!
Întunerec mă-mpresoară,
Mîinile pe cînd îmi frîng,
Şi vedenii-n jur îmi zboară
Şi-mprejuru-mi toate plîng

Plîng lopeţile, şi plînge
Marea cu murmur amar —
Iată-l, gol şi plin de sînge,
Hector, şi-i tîrît de car.
Risipită-n vînt viaţa
Strop de strop din el s-a stors,
Şi, murind, strivit, cu faţa
Bietul e spre Troia-ntors.
De fiori încremeneşte
Largul apelor adînci,
Şi de vaiet lung vuieşte
Golul mucedelor stînci!

Şi mă-ntorc... şi mi s-arată
Sîngele-mproşcat pe zid,
Şi, gemînd cutremurată,
Lumea ochilor mi-o-nchid.
Nici o milă n-au mişeii!
De-un copil nepriceput
Tremurau pierduţi aheii
Şi-Agamemnon s-a temut.
O, şi sunt viteji! şi tată
Au pe Phoebus! Cum te mint,
Şi tu nu-i stîrpeşti odată,
Mîndre zeu cu arc de-argint!

Iar prin noapte, cînd, pe puntea
Tigrului, eu de dureri
Îmi îngrop în palme fruntea,
Vine-ncet printre străjeri
Hector aducînd de mînă
Pe copil, frumos şi blînd;
Glasul apelor se-ngînă,
Pînzele vuiesc gemînd:
Şi pe cînd la piept ne strîngem,
Plînge tată şi copil,
Şi tustrei prin noapte plîngem —-
Evoe-n Infern, Ahil!

O, dolopi, şi v-amăgeşte
Gîndul că, rîzînd de sorţi,
Azi prin mine se-njoseşte
Cel mai vrednic dintre morţi!
Că din cercul nemuririi
Smuls ieşi-va, voi păgîni,
Cel ce v-azvîrli pieririi
Pe la Xantus, ca pe cîni?
Iar tu crezi că-i trecătoare
Jalea mea pe care-o gem?
Că mă vei călca-n picioare,
Barbare Neoptolem?

Blestemată fie ţara
Care v-a născut pe toţi!
Ura lumilor şi-ocara
Moşteniţi-o la nepoţi!
Iar pe tine-n rînd cu orbii
Foamea poartă-te prin uşi,
De pe cîmpi adune-ţi corbii
Oasele-n scîrbos culcuş;
Şi murind, de-i vrea cu mîna
Să-ţi aduni pe-obraz nisip,
Sa se zvîrcole ţărîna
Îngrozită de-al tău chip!

Şi-n tesalicele maluri
Rîuri milostive sunt
Ca-n rostogolite valuri
Să dea omului mormînt!
Şi greceasca spadă scurmă
Pieptul, ca şi orice fier,
Curge de pe-a dînsei urmă
Sîngele din cei ce pier.
Şi-ori şi-n care ţări silită
Să trăiesc, se va afla
Vrun pămînt care să-nghită,
Hectore, pe-aleasa ta!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA