Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Coşbuc

    Cântece

    XXXI

    Mama zice din Scriptură:
    — "Dacă doi prieteni ai,
    Vrând să dai a ta avere
    Unuia, cărui s-o dai?
    Unul tace, altul cere;
    Cest din urmă-i prefăcut —
    Dă-o dar cui n-a cerut!"

    Eu explic cuvântul mamei:
    "Mamă, eu te-am priceput!
    Tu-mi eşti dragă, tu şi-o fată!
    Tu-mi tot ceri să te sărut,
    Ea nu-mi cere niciodată.
    Şi, după scriptura ta,
    Ghici, pe cine-aş săruta?"

    XXXIV

    Era în noaptea Învierii,
    Îngenuncheatului popor
    I se cânta legenda sfântă
    A marelui Mântuitor.

    Nepăsător eu stam de-alături
    Privind modernii cărturari —
    O copiliţă-ngenuncheată
    Mă tot privea cu ochii mari.

    Văzând că singur în picioare
    Aşa nepăsător rămân,
    Mi-a zis naiv şi cu mustrare:
    "Da ce? matale eşti păgân?"

    A fost un fulger mititica
    Şi în genunchi eu am căzut
    Ca un fricos în faţa morţii;
    Şi-n clipa asta — am crezut!

    XXXVII

    Când vii, la pălărie port
    Şi eu o floare;
    Când îmi zâmbeşti, în pieptu-mi mort
    Răsare soare;
    Neliniştit când te aştept,
    Ah, cum mă doare;
    Şi când nu vii, simţesc în piept
    Că viaţa-mi moare!

    XLII

    Pe Bistriţa, cântând
    O tânără fecioară,
    În vânt având vestmântul
    Şi-n păr vuindu-i vântul,
    Cu pluta ei uşoară
    Trecea-n amurgul zilei —
    Pe Bistriţa cântând.

    Închise între stânci,
    Sălbaticele ape
    Gemeau ca-n agonie,
    Albastre de mânie,
    Izbindu-se să scape
    Cu vuiet şi cu vaiet —
    Închise între stânci.

    La cârma plutei sta
    Copila zâmbitoare:
    Mireasă-i astă fată
    Cu moartea cununată,
    Şi-n stingerea de soare
    Părea un chip din basmuri —
    La cârma plutei sta!

    Privind în urma ei,
    Vedeam cum dânsa trece
    Râzând pe lângă stâncă —
    De nu venea adâncă
    Din ceruri noaptea rece,
    Şi-acum aş fi acolo
    Privind în urma ei!

    XLIV

    Tu, ulciorule de lut,
    Am avut aceeaşi soarte
    Amândoi dintru-nceput —
    Eu din tine m-am născut
    Şi de-a pururi după moarte
    Iar vom fi acelaşi lut!
    Astăzi plâng şi te sărut,
    Că-mi eşti singurul meu bine
    Şi eşti lut şi tu ca mine.
    Din etern am fost un lut,
    Dar o soartă-ntâmplătoare
    Te-a făcut ulcior pe tine:
    Om pe mine m-a făcut;
    Ah, întors era mai bine!

    XLV

    Toamna târziu,
    În noaptea cu lună,
    Cum vâjâie codru
    Şi geme, şi sună!
    Din nordul cu neguri
    Un vuiet răsare,
    Şi vine, şi creşte
    Mai uite, mai tare:
    Iar codrul aude,
    Puternicul rege
    Aude prin noapte
    Şi bine-nţelege
    Al oştilor vuiet
    Din norduri pornite —
    El vrea să răscoale
    Puteri obosite
    Şi-njură şi urlă,
    Că-şi simte pierirea.
    Şi galben se face,
    Nu poate s-adoarmă,
    Nu-şi află nici pace,
    Şi tremură codru
    Cu inima ruptă
    De spaimă, se zbate,
    Cu vântul se luptă,
    Pocneşte şi sună
    Şi-şi urlă durerea,
    Căci vântul îl prinde
    Şi-l strânge de mijloc,
    Topindu-i puterea!
    Şi codrul se-ndoaie;
    Şi-l biruie vântul,
    Râzând, îl sugrumă
    Şi-i rupe vestmântul,
    Şi părul i-l smulge
    Şi-n văi îl aruncă.
    Un ţipăt răsare
    Pe deal şi pe luncă:
    Grăbitele păsări
    Cu vuiet aleargă
    Şi norii vin stoluri
    Pe-ntinderea largă,
    De spaimă s-ascunde
    Pârâul sub gheaţă —
    Şi regele codru,
    Din ultima viaţă,
    Suspină văzându-şi
    Pustiul, şi geme,
    Şi cade pe spate,
    Şi moare cu fruntea
    Pe pieptul naturii,
    Şi moare natura
    De jalea pădurii
    În toamnă târziu!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA