Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Coşbuc

    Flăcări potolite

    E cald. De drum îndelungat
    Picioarele de-abia-l mal ţin,
    Şi-i cale până-n sat!
    El e flămând şi e-nsetat
    Şi-i slab, că e bătrân.

    Tot dă către fântână zor.
    Sub teiu, la margine de drum,
    S-oprise pe răzor,
    Aici la loc răcoritor
    Sfârşit stetea acum.

    Pe-acelaşi drum de soare plin,
    Veneau doi inşi: îngârbovit
    Un moş cu umblet lin,
    Şi-o copiliţă. S-au oprit
    Sub teiu, lângă străin.

    Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.
    Străinul parcă se gătea
    Să plece,şi-ar fi vrut
    Să fugă dac-ar fi putut —
    Şi sta şi se gândea.

    Într-un târziu el a-ntrebat,
    Privind aşa pe deal, răzleţ:
    —„Departe-i până-n sat?
    Să nu vă fie cu bănat:
    Întreb, că sunt drumeţ."

    — „Când eşti voinic, ţi-e dealu-ntins
    Ca şesul ici... dar pentru noi
    E drum cu dinadins."
    Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins
    O jale pe-amândoi.

    Şi iarăşi a-nceput cuvânt
    Străinul, tremurat şi rar,
    Uitându-se-n pământ:
    — „Am mai umblat pe-aci...dar sânt
    Amar de ani, amar.

    Ştiam şi oameni..." El şi-a dus
    Pe tâmple mâna-ngândurat:
    — „Şedea pe vale-n sus
    Ion al Anei... ci-cä Rus
    Din moşi; l-or fi-ngropat?"

    — „Ion al Anei... L-ai ştiut
    E mort de-un veac! Şi bun creştin,
    Tot cinste ne-a fäcut.
    Dar multe, Doamne, l-au bătut
    I-a fost paharul plin."

    — „Era bogat?" — „Era. şi-a fost
    Cuminte om; dar nu ştiu cum,
    Aşa i-a mers de prost.
    E rău, când anu-ntreg ţi-e post,
    Şi masa când ţi-e-n drum.

    "Nevasta i-a murit; Şi-apoi
    I-a ars şi casa; i-a trăsnit
    Deodată patru boi.
    Trăia la praguri, şi-n nevoi
    Că-n urmă-a-nnebunit."

    — „Nebun, din ce?" — „Cuvântul meu
    Şi-al altora, e zvon prin sat;
    Dar ştie Dumnezeu!
    Din multe toate, — zic şi eu,
    Dar, urma, din băiat."

    — „Era mişel?" — „Ba nu, deloc;
    Dar singur el a tot zorit
    Să-şi bage capu-n foc:
    S-omoare p-un flăcău la joc —
    Şi-i dus de-atunci, fugit."

    — „E dus de-atunci... Dar ce-au avut?"
    — „O fată... vezi, că n-are rost
    Să spun de la-nceput.
    Nimicun... ei!... şi ce-a făcut
    Destul de rău a fost.

    De frica ocnei s-a răsnit,
    Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!
    Aşa i-a fost menit.
    Dar bun băiat! De-o fi murit,
    Să-l ierte Dumnezeu."

    Străinul parcă n-auzea
    Cuvintele; pe gânduri dus,
    Sta piatră şi tăcea.
    Deodată, parcă făr-a vrea,
    Ridică ochii-n sus.

    —„Nepoată ţi-e?" Şi-a arătat
    Spre fată. — „Cresc copii si eu.
    E mă-sa colo-n sat,
    Dar e rămasă de bărbat
    Şi-i tânără, şi-i greu!

    Sunt văduv de vro zece ani,
    Iar fata mea — mai bine-mi dau
    Averea la golani!
    Când faci copii, îţi faci duşmani,
    C-atâta minte au!"

    E gata moşul de plecat,
    Şi spre străin întors apoi:
    — „Ţi-e drumu-ndelungat,
    Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
    Să vii să dormi la noi..."

    — „Că n-am... dar uite, nu e vânt
    Şi-i cald. Sub cap o mână pui,
    Dorm colea, pe pământ.
    Îţi mulţumesc!" — „Păi, Dormnul sfânt
    Te poarte-n paza Lui!"


    El trist privind in urma lor
    Cum se duceau spre sat grăbiţi,
    Rămase gânditor
    Şi frânt ca oamenii când mor,
    Cu ochi încremeniţi.

    Când i-a pierdut din ochi, voi
    Să se ridice, şi-a crezut
    Că moare-n câmp aici,
    Ca prins de friguri şovăi
    Şi-n urma a căzut.

    Târziu de tot s-a ridicat,
    Şi ochii-i se facură grei
    Ca celuî îmbătat —
    Şi spre fântână s-a plecat
    Privind în fundul ei.

    Apoi el scoase tremurând
    Din traista-i un cuţit de-oţel,
    Şi, dus aşa de-un gând,
    Strângea cuţitu-n pumn, câtând
    Cu-atâta drag la el!

    Mult timp în mână l-a-nvârtit.
    De patruzeci de ani purta
    Cu el acest cuţit:
    Era pentr-un duşman menit —
    Ce dulce gând era!

    Şi-acum... acum e de prisos!
    Şi-ncet cu-ncetul desfăcut
    Din pumnul strâns vârtos,
    Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
    Cuţitul a căzut!

    Tovarăş, drag! de patruzeci
    De ani, ai fost viaţa lui!
    Şi-acum tu mort petreci —
    Dar taina voastră-n veci de veci
    La nimeni n-o s-o spui!

    Bătrânul s-a nălţat apoi,
    Spre deal ca un copil privind;
    Ah, dealuri scumpe, voi!
    Bieţi ochii, slabi şi numai doi
    Puţine zări cuprind!

    Cărarea asta, o ştia,
    Şi colo stânca de-adäpost
    Pe ploaie-n vremea grea
    Şi parc-acelaşi vânt bătea,
    Şi toate cum au fost!

    E sat dincolo — drum umblat
    Şi dealul mic, uşor să-l sui —
    Aici l-a legănat
    Măicuţa lui, şi-aici în sat
    Sunt morţi părinţii lui!

    Măcar din deal, aşa ca-n zbor,
    S-arunce ochii-n jos spre văi,
    Spre sat, spre casa lor!...
    Vor fi bătrâni, ei poate mor.
    Şi-atunci erau flăcăi!

    Dar nu... în sat el ce-ar căta!
    El ştie tot ce-ar mai fi vrut
    Să ştie-n viaţa sa
    Sunt morţi ai lui! El un pierdut
    Mai bine-i poate-aşa!

    Şi parcä neştiind nicicum,
    Prin iarbă el şi-a pipăit
    Toiagul său acum,
    Şi-apoi porni... pe-acelaşi drum
    Pe carele-a venit!

    Sosise noaptea. Din apus
    Se răsfira fierbând un nor
    De-un rece vânt adus.
    Sburau ţipând cocori pe sus
    Cu glas tânguitor.

    Mereu se depărta de sat
    Bătrânul, slab cu ochii plini
    De lacrimi şi bănat —
    Mergea de-un gând nebun purtat:
    Să moară-ntre străini!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA