Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

Într-o dimineaţă de primăvară

Pe cărarea de sub coastă, Loveţ pădurarul urca încet, cu torba goală şi cu puşca la spinare.

Un cuc nerod cânta aproape, între frasinii de pe culme; altul îi răspundea din vale. Şi era pădurea de curând înverzită, şi frunza fragedă râdea la soare, şi tot codrul întinerit răsuna de cântece.

Sub fagul cel mare de la mijlocul coastei, Loveţ se opri, răzimat în puşcă. Toate dealurile dimprejur îşi răsfirau în lumină, ca nişte arici, spinările ţepoase. Granguri zglobii fluierau din vârful arinilor, gaiţe se strigau peste poiene şi, de pe un deal pe altul, mierlele se îngânau cu melodioase glasuri. Şi toată răsfăţarea verde a pădurilor strălucea ca un rai, în dimineaţa de primăvară.

Deasupra lui Loveţ, un ţoi zgomotos şi mic, agăţat cu spatele în jos de scoarţa grunţuroasă, călca mărunt ca un şoarece de-a lungul unei ramuri înclinate, bătea coaja cu ciocul şi făcea din fundul guşuliţei: gim-gim... gim-gim!

Loveţ luă puşca la ochi... Detunătura izbucni năprasnic, umplu valea, se pierdu departe şi, izbind în pieptul dealului din fund, răsunetul ei se întoarse ocolind pădurile. Câteva clipe, toate glasurile codrului amuţiră de mirare... O ciocănitoare de munte trecu ca o flacără verde, printre două vârfuri de fag. Apoi o ghionoaie, ascunsă cine ştie unde, într-un desiş, slobozi un râs grăbit, o ploaie de ţipete mărunte. Şi, ca la un semnal, toate glăsuitoarele acestei lumi de verdeaţă şi de lumină îşi reluară cu nepăsare cântecul întrerupt.

Iar sub fagul cel mare, ţoiul picase cu aripile sângerate.

Loveţ îl ridică din iarbă şi-l ţinu pe palmă. Era călduţ şi uşor ca o pană, cenuşiu pe spate şi gălbui pe burtă. Nu murise. Ochii lui, ca două picături de păcură, păreau că lăcrimează, împăinjeniţi de durere. Vânătorul îl aruncă iar în iarbă, lângă torba goală. Pe mâna lui se prelinse o picătură fierbinte de sânge.

Soarele era acum sus, deasupra dealului din faţă. Vântul curgea în răstimpuri, ca o apă lină, peste păduri.

Loveţ se lăsă cu faţa în sus şi cu braţele sub cap, la umbra tufarului bătrân. Ţânţari de pădure, leşinaţi de foame, s-apropiară numaidecât, bâzâind subţirel. O pitulice speriată, privindu-l cu spaimă şi curiozitate, începu să ţipe în gura mare. Dar nu se depărta prea mult, ca să nu-l piardă din ochi. Sărea de ici-colo, tot împrejurul lui, aplecându-şi capul pe sub câte o frunză, ca să-l poată vedea mai bine... Un bondar grăbit sosi şi el, nu se ştie de unde; îi dădu ocol de două ori, mormonind ca un urs din neamul mărunt al gâzelor, şi se pierdu printre tufe.

Şi zumzetele văzduhului scădeau în căldura zilei, pe când o toropeală largă cuprindea pădurile, ca-ntr-o pânză de linişte. Loveţ clipi des din ochi; apoi rămase cu pleoapele închise. Un fir subţire de păianjen i se prinse de gene...

Şi iată că, drept în vârful fagului sub care stătea Loveţ, se arătă o zburătoare străină, o pasăre mare şi gingaşă, tăiată parcă dintr-un bulgăre de zăpadă. Penele ei curate străluceau ca argintul în lumina soarelui. Stătea nemişcată; numai capul mic şi negru şi-l întorcea în toate părţile. Şi cu glas răsunător striga peste pădure:

― Ga-ga! ghi-ghi!...

Niciodată Loveţ nu mai văzuse asemenea minune... Cu mare fereală şi cu bătaie de inimă, el ridică încet puşca, ţinti îndelung ― şi trase de trăgaci...

Dar pasărea minunată nu căzu. Ca şi cum n-ar fi băgat de seamă nimic, ea rămase nemişcată şi glasul ei mare striga iar peste păduri:

― Ghi-ghi! Ga-ga!...

Vânătorul o privea cu uimire. Până atunci, puşca lui nu dăduse greş...

Loveţ turnă cu ciudă două măsuri de pulbere pe gura ţevii, îndesă cu varga un dop mare de câlţi, apoi un pumn întreg de halice. Şi, ţinându-şi răsuflarea, luă iar puşca la ochi... Dar focul ţâşni din ţeavă fără zgomot, ca un şuvoi scurt de fum. Şi pasărea de argint rămase ca mai înainte, nemişcată...

Loveţ aruncă puşca în iarbă. Şe agăţă cu mare ciudă de trunchiul fagului şi începu să se suie din ramură în ramură. Cu cât se urcă mai sus, cu atât nerăbdarea lui creştea. Iar pasărea îşi întorcea capul şi se uita în toate părţile; numai în jos, la el, nu se uita ― părea că nici nu-l ştie... Loveţ era acum aproape de ea, îi vedea moţul de aur şi ochii ca două boabe de rubin... dar când întinse mâna s-o apuce, ea fâlfâi uşor, se înalţă deasupra lui şi-l lovi cu pliscul drept în mijlocul frunţii...

Şi dintr-o dată Loveţ se simţi uşor şi micşorat, sub aripile zburătoarei necunoscute. Şi văzu, cu mirare, că-i înţelege graiul.

― Eu sunt regina păsărilor, grăi ea. Şi pe tine, Loveţ, te-am schimbat acum în pasăre. Vino cu mine!

Zburară amândoi peste vârfuri de copaci şi se opriră drept în spicul unui paltin uriaş din inima pădurii.

Se făcuse noapte. De jur împrejur, cât cuprindeau ochii, nu se vedea acum decât revărsarea codrilor adormiţi sub lună.

Din vârful paltinului, pasărea măiastră începu să strige iar deasupra pădurii şi glasul ei străbătea acum şi mai departe, peste creştetele copacilor, în liniştea nopţii.

Şi din patru părţi începură să vie rânduri-rânduri, la chemarea reginei, toate cântăreţele pestriţe şi strălucitoare ale zilei, toate zburătoarele ursuze şi ciufulite ale întunericului, tot norodul nenumărat al ciripitoarelor mărunte care mişună ascunse prin frunzişuri, sub larga ocrotire a codrului. Veneau cu grăbite fâlfâiri de aripi şi se lăsau în jurul lor, stoluri-stoluri, mii de păsări, rânduindu-se laolaltă după naţie, după meserie, după glas ori după îmbrăcăminte.

Şi toţi copacii dimprejur stăteau acum ca nişte ciorchini, sub razele lunii încărcaţi de zburătoare gălăgioase; până şi pământul era acoperit de un covor mişcător de păsărele, care nu mai aveau loc pe ramuri şi se înghesuiau una în alta, cu ciocurile îndreptate în sus.

Iar din preajma locului, şi alte dihănii mărunte se deşteptară din somn, în puterea nopţii. Aricii ghemuiţi pe sub tufe scoteau botul dintre ţepi şi se uitau cu mirare; salamandre negre ridicau spre stele capul lor mititel, cu gura cusută de un blestem; şoareci roşcaţi se iveau pe jumătate din găuri şi veveriţe curioase, cu coada pe spate, priveau de departe, în două labe, gata s-o rupă la fugă...

Cu inima împuţinată de spaimă, Loveţ se simţea grozav de singur în mijlocul acestei împărăţii străine, departe de oameni, aşteptând să înceapă soborul păsărilor în taina nopţii, în singurătatea pădurii.

Veni întâi o hulubiţă sălbatică să se jeluiască. Se făcu tăcere.

― Loveţ mi-a împuşcat hulubul meu, care aducea mâncare la cuib unde stăteam să păzesc puii, zise ea. Şi a trebuit să pornesc eu după hrană, şi am lăsat puişorii singuri... şi în lipsa mea a venit o nevăstuică şi mi i-a mâncat. Şi de atunci am rămas văduvă şi singură pe lume...

― Loveţ! Loveţ, ucigaşul! strigă tot poporul păsăresc.

Iar Loveţ se făcuse mic lângă regină, cu inima cât un purice.

― Pe mine, zise un sturz beteag care stătea atrâmb pe-o ramură, Loveţ m-a împuşcat într-o aripă, când ciuguleam o caradaşcă lângă un ciot de brad. M-am ascuns sub nişte rădăcini ş-am scăpat cu viaţă. Dar de-atunci nu mai pot zbura şi-mi târăsc zilele, ca vai de capul meu, pe sub tufişuri, după viermuşori...

― Şi mie mi-a rupt o labă! îndrăzni să strige, de departe, o veveriţă nepoftită.

Toate capetele se întoarseră. Iar huhurezii, care stăteau în cerc, mai la o parte, pe cununa unui frasin, se umflară de mânie spre ea ca nişte curcani şi o făcură să tacă.

― Şi mie mi-a rupt un picior! glăsui o păsărică din grămadă.

― Şi mie! Şi mie! Şi mie! ciripiră fel de fel de glasuri, din toate părţile.

Şi altele venind la rând să se jeluiască. Veneau cinteze cărămizii şi cocoşari speriaţi din somn; gaiţe proaste cu albastru pe aripi şi pitulici cu codiţa răsfirată pe spate; veneau turturele singuratice, şi grauri poleiţi în aur, şi mierle negre ca tăciunii de brad trăsnit; veneau ghionoi pestriţe, stropite cu roşu la coadă, şi codobaturi subţiri de pârău, şi piţigoi cu puful galben, ciocănitoare verzi şi cucuveici urecheate, şi bufniţe cu picioarele îmbrăcate în pene, şi ciuvici cu capul mare...

Iar la urmă de tot, sosi şi un ţoi cu aripile sângerate şi ţipă în gura mare:

― Staaaţi!... Staţi! Pe mine Loveţ m-a împuşcat chiar în dimineaţa asta...

― Loveţ! Loveţ! Loveţ! ţipau acum toate stolurile, de răsuna pădurea.

― Loveţ e chiar aici, între voi, zise regina, ridicând o aripă. Uite-l!

― Hu-hu-huuu! strigară huhurezii, peste şapte dealuri.

Şi toate păsările se năpustiră asupra lui, îl năpădiră din toate părţile, cu aripile, cu ciocul, cu ghearele...

*

Loveţ sări drept în picioare, asudat. Îşi trecu o mâna peste frunte şi privi în juru-i cu spaimă şi cu uimire. Apoi, dând cu ochii de ţoiul ucis, îşi aduse aminte...

Soarele ajunsese la amiază. În pădure era linişte. Loveţ se plecă grăbit, îşi luă puşca şi torba şi porni repede la vale, fără să se mai uite îndărăt.

Iar în urma lui, păsărica ucisă rămase cu aripioarele strânse, ca un pumn mic de cenuşă, pe iarbă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA