Gib I. Mihăescu

La "Grandiflora"

În „grădină”, adică în petecul de fîneaţă tunsă, cu trei pruni, din dosul cîrciumei în chip de pavilion, prietinii sărbătoresc întoarcerea lui Manaru de la ţară.

„Ţara” asta nu-i departe; nici măcar cinci kilometri nu-s pînă acolo, socotind din mijlocul orăşelului. Totuşi pentru că drumul urcă şi coboară Dealul Oltului, se ridică iar pe Dealul Marcului şi se lasă ca să se suie din nou pînă la jumătate coasta pe Dealul Verdii, distanţa ce se pierde astfel în văi şi în podgorii pare vrednică de respect, mai ales pentru orăşenii care n-au vie. Iar viile din Dealul Verdii sunt întrevăzute de toţi printr-un înveliş de mister. Acolo, departe, ele toate trebuiesc să fie mari şi să dea un rod fără pereche.

Manaru a sosit pe seară şi fără nevastă. Şi-a schimbat hainele, apoi a aruncat o privire neliniştită în cuprinsul odăilor, de unde vagi luciri de obiecte îi rînjeau sarcastic prin întuneric, şi a plecat să ia masa în oraş. „Soţia mea a rămas la vie; ştiţi, acuma strugurii dau în copt şi nu poţi avea încredere în nimeni… iar vierii sunt nişte hoţi!”

În grădina domnului Alexandru Cocoşel, la „Grandiflora”, e deci sărbătoare mare. Paharele se ciocnesc des şi cuţitele pătrund tăioase în muşchiuleţele cu sînge, fumegînd pe talere de lemn.

— Alexandre, o momiţă!

— Un ardei verde, băiete!

Masa lor, aşezată subt prunul cel mai noduros şi mai falnic, e luminată de trei becuri, atîrnate printre ramuri, ca trei renclode neobişnuit de mari şi neobişnuit de coapte. E o „idee specială” a patronului, onoare rezervată „mesei banchetelor”. Mai puţin favorizate, mesele celelalte se mulţumesc cu lumina ce se iroseşte spre colţuri, pînă la searbăd, din globul comun, înfipt într-un stîlp, la mijloc.

În restul grădinii, puţinii consumatori, care au mai întîrziat, sunt grăbiţi, cer plata nerăbdători, cu bătăi repezi de cuţit în pahare sau de inel în faianţa sonoră a farfuriilor. Ei îşi caută şi-şi prind unul altuia privirile, reped scurt bărbia spre prunul cu renclode electrice, surîd cu înţeles sau clipesc din ochiul stîng, apoi pornesc spre ieşire cu zor mare şi cu scobitoarea între dinţi, ca dinaintea unei furtuni. Căci bateriile au început să se succeadă cu repeziciune crescîndă în jurul lui Manaru şi agapele acestea nocturne şi subite au radiaţiuni telepatomagnetice în orăşelul vestit în vii.

Totuşi Manaru nu izbutea încă să se înveselească; bănuiala pătrunsese în el ca un cuţit lung, la fel cu cele de care se servesc cîrnăţarii cînd taie şunca în felii. De ce tocmai un astfel de cuţit şi nu un altul i se împlîntase în suflet, nici el n-ar fi putut lămuri precis; dar altă formă nu mai găsea uneltei care-l sfredelea nemilos. Poate pentru că atunci cînd îi venise în minte „ideea”, tîrguia mezeluri de la cîrnăţăreasa cea nouă, rotundă şi rumenă, ca şi marfa ei. O mîngîiase puţin pe mîna albă punctată de pistrui mici şi cafenii; ea-i încuraja îndrăzneala, rîzînd cu mare poftă şi ameninţîndu-l cu accentu-i unguresc:

— Bate borbat…

— Eeh, borbat! făcuse Manaru cu buze pline de dispreţ, ca şi cînd cuvîntul acesta „borbat” ar fi însemnat un lucru foarte netrebnic.

Şi gîndul că şi Ramură ar putea spune la fel, într-o împrejurare identică, doamnei Manaru, îl făcuse să pălească. O nepotolită curiozitate îi prelungise totuşi îndrăzneala pînă pe subt bluza de stambă cu dungi verzi şi galbene şi degetele-i se înfipseră în sînii mari şi moi.

Iar femeia, cu care atunci vorbea a doua oară în viaţă, nu găsi altă împotrivire, decît să-l apuce puţin mai tare de braţul iscoditor şi să rîdă şi mai zgomotos speriindu-l cu acelaşi accent stricat: „Vin muşterei!” Lu Manaru îi venise pofta s-o plesnească.

Însă, iată, ea deveni deodată lividă şi ochii-i părură că se închid ca de-o durere. Manaru înţelesese atunr că şi într-o cîrnăţăreasă mai există o rămăşiţă de pudoare. Dacă l-ar fi pălmuit, i-ar fi sărutat mîna pistruiată şi lucioasă! Dar unguroaica a gemut un „ah” atît de lung şi un „nu se poate” atît de zugrumat şi de făgăduitor, că el şi-a smuls mîna cu cruzime din cărnuri şi-a pornit furios, trîntind uşa cu clopoţel.

"Asta e! S-a terminat!… Ticălosul a îndrăznit!…"

Şi grăbea spre casă, cu pachetul în mîna întinsă mult înainte, cu buza de jos lăsată, dînd buzna peste trecători, răspunzînd monosilabic la saluturi şi urări.

,,Înconjurat de prietinii cei mai buni, luminat pe din afară de lumina blondă a celor trei renclode şi pe dinăuntru de lumina tot aşa de vie şi tot aşa de blondă a repeţitelor pahare, Manaru îşi aminteşte cu fiori şi durere drumul acela orb şi buzna aceea de sălbatec, în salonul în care Ramură, invitat la masă, îşi trăsese scaunul atît de aproape de doamna Manaru, că genunchii lor aproape se atingeau.

Cine ar fi putut spune că nu se atinseseră cu un minut sau cu o clipă înainte; că nu se atingeau tot astfel de doi ani, de cînd Ramură era invitat în orice zi de sărbătoare şi chiar în multe zile de lucru la masă, sau în alte zile de orice fel, cînd nu era invitat deloc, dar cînd Manaru trebuia să plece neapărat la vie, sau la Bucureşti, sau la Craiova, sau la Rîmnic? Ea refuza mai totdeauna să-l însoţească în aceste călătorii, spre necazul lui de soţ năpăstuit, cînd „urca în deal”, spre bucuria-i mare, cînd lua drumul departe. La întoarcere, raportul ce i-l da ea trebuia neapărat să se termine cu vechea poveste: „A fost şi Ramură pe aci... În sfîrşit: l-am determinat! Acuma ia pe Preoţeasca.”

La început a fost Preoţeasca, mai pe urmă Georgeasca şi mai pe urmă Rafaileasca… Acum, că s-a măritat şi Rafaileasca, oare cine ar mai putea fi pretextul lungilor convorbiri între patru ochi, pe jilţurile moi, de pluş, ale salonului?

— La ce tot gîndeşti, Manarule? Ia mai slăbeşte-ne cu mutra asta acră.

— Măi, dar pe Ramură nu-l văd. Se poate să nu fi auzit el de venirea ta?

Manaru schimbă vorba domol şi, totuşi, ceilalţi parcă zîmbesc. Pe nesimţite el duce conversaţia spre alte limanuri, dar ceilalţi zîmbesc necontenit, zîmbesc şi paharele blonde ce parcă-s pline cu lumină electrică, zîmbesc şi renclodele, care parcă-s pline cu vin… Totul scînleiază de zîmbet înţepător ca vinul şi ca electricitatea, o bătaie de joc generală, mută şi totuşi zgomotoasă, in jurul unei babe oarbe din jocul copilăresc, ce se învîrteşte caraghioasă în beznă. Însuşi Manaru a început să zîmbească, parcă să arăte că şi el îşi bate joc de toţi şi de toate. Asta, desigur, îl face şi mai caraghios în ochii celor care poate ştiu ceva, după cum se face caraghios în ochii săi proprii; cine-i poate spune, însă, că n-ar fi încă şi mai caraghios, dacă n-ar zîmbi deloc… Nu ştie şi trebuie să rîdă prosteşte ca baba-oarba cu mîni dibuitoare.

Mesenii ţin dîrji, pe loc, vorba despre Ramură, desigur pentru că nu se poate să-i facă decît plăcere lui Manaru, pomenindu-i de un prietin bun. Băiat fără pereche! Şi un crai! Aici i-a scăpat cuiva un „ssst” foarte uşor, parcă s-ar fi auzit vinul mustind. Şi Manaru, galben ea vinul şi ca electricitatea ce se reflectează pretutindene, nu ştie dacă trebuie sau nu să sară, să ia de piept pe cel ce-a sîsîit. Nu ştie… şi surîde prosteşte…

Discuţia s-a schimbat de tot cu venirea ultimelor surprize ale lui Alexandru; nişte măruntaie renumite şi nestimate, specialitatea „Grandiflorei”. Ele sunt primite cu îndelung murmur de admiraţie, iar în sufletul lui Manaru produc o jale de nespus el nu le va mai simţi gustul ca odinioară!… se vor îmbiba şi ele de amărăciunea-i nesfîrşită.

— Să mai „apreciem” puţin, nene Manarule! Dar ce ai, frate, de stai aşa ursuz?

Paharele se ciocnesc rîzînd cu scînteierea lor orbitoare, care mîngîia odinioară atît de dulce ochii conului Manaru. Unde gîndeşte? Doar la via aceea îndepărtată, unde a lăsat în surghiun pe Frosica, vînătă de indignare.

— I-auzi, ce josnicie… să mă bănuiască., şi cu cine?… cu Ramură, cu cel mai bun, cel mai drăguţ amic…

Drăguţ!?… Ah, asta e!… Ticălosul a ajuns departe!… Şi, totuşi, toată diplomaţia lui, toate rugăciunile, toate iertările anticipate, toate izbucnirile lui n-au folosit la nimic: un strop de mărturisire n-a răsărit dintre buzele strigător de roşii.

Dar vinul se îndură în sfîrşit de vechiul lui prietin. Îi insuflă îngăduitor mîntuitoarea întrebare: dacă o fi aşa cum spune… dacă e o nedemnă bănuială? N-ai văzut cum plînge, cum se zbuciumă, cum se indignează?…

Aş, vinul a greşit-o mai rău! Oare unguroaica, luată de coade, n-ar fi răspuns la fel bărbatului ei? De ce tocmai atîta zbucium, de ce atîta nobilă indignare?… Cînd un simplu:,,ia mai lasă-mă, frate, în pace!”, însoţit de un rîs cu multă poftă şi cîteva glume…

Lui Manaru îi vine să muşte paharul, ca să-şi înăbuşe strigătul. Pe limbă chiar simte praful zgrunţuros al sticlei pisate.

— Ei, Manarule, dar eşti chiar enervant de plictisitor…

— Păi c-aşa e, zău! Parcă ai fi un cotoi afumat…

— Ia lasă-ne, nene, d-aia venirăm noi colea…

Înainte Manaru era vestit pentru replicile sale, de aceea petrecerea fără dînsul nu avea nici un suflet. Acuma zîmbi iarăşi prosteşte celor supăraţi de muţenia lui, înspăimîntîndu-se în adînc de această slăbiciune şi tăvălind prin toate cutele creierului cele două cuvinte, „cotoi afumat”, pentru a le găsi vreun tîlc ironic sau indecent.

Îi era cu neputinţă să spună vreo vorbă. Şi privea cu ochi tulburi, fără înţălegere, peste mesele celelalte ale grădinii părăsite de consumatori; în fund de tot, chelnerii începuseră să aşeae peste ele scaunele, cu picioarele în sus. Pădurea de scaune creştea, venea spre el; iar de sus, din lampionul central, părea să curgă un fel de apă gălbuie şi murdară care inunda totul în lumina ei puhavă. Manaru se înfioră, căci oricît se silea, nu mai putu descoperi nici un chelner printre scaunele întoarse. I se păru că de la sine se înmulţesc, dînd proporţii uriaşe periei năprasnice de ţepi. Globul din mijloc se stinse.

Atunci, deodată, în decorul acesta sinistru, învăluit de semiîntuneric, apăru Ramură.

Stătu o clipă la îndoială în desişul de ţepligi. Il stînjenea parcă o presimţire. Însă Bazil îl zări:

— În sfîrşit, uite-l!

Îl primi un ropot violent de aplauze.

Ramură înaintă stîngaci; se prefăcea că se fereşte de lumina renclodelor. Manaru părea că-l înghite în ochii fixaţi asupră-i. Înţelegea acum bine această codeală, care-l nedumerise şi înainte, fără să-i dea totuşi prea multă seamă. Dar ce se întîmplă mai la urmă puse capăt la toate: prea tîrziu se hotărî să descopere pe Manaru, printre cei prezenţi. Şi atunci avu o izbucnire de bucurie prea puternică. Şi cu toate astea era ceva măsurat şi cîntărit în această prea mare bucurie. Cu cîteva clipe, un moment poate mai din vreme, dacă ar fi ştiut să-şi joace surpriza, şi aşa întîrziată, totul încă ar fi rămas îndoielnic. Însă Manaru a băgat bine de seamă: nemernicul l-a observat mai înainte de-a exulta de fericire; l-a observat şi ochii i-au alunecat îndată într-o parte… apoi deodată i-a rostogolit cu sila înapoi şi cu ei speriaţi, bulbucaţi, a început să-l aclame, cum niciodată nu l-a mai aclamat, nici chiar cînd a venit de la Paris, după şase luni de călătorie.

Atunci în mintea lui Manaru, care vîntura aceste consideraţii în sferturi de clipită, fulgeră o mare inspiraţie: întîrzie şi el cîteva momente să întindă mîna spre mîna ce i se întinsese. Şi, Doamne! — oricît de înşelător să fi fost reflexul renclodelor — pe obrazul lui Ramură se petrecu cu totul o altă mişcare decît un simplu joc de lumină. Iar ochii îi crescură deodată mari şi fricoşi.

Parcă înveselit de aceste neaşteptate descoperiri, Manaru s-a ridicat brusc, mecanic, şi peste masă a îmbrăţişat cu prea multă, grozav de multă efuziune, pe vechiu-i amic; iar acesta, uluit acum peste fire, dar păstrîndu-şi încă destul de bine cumpătul, s-a silit din toate puterile să fie la înălţimea cordialităţii cu care a fost întîmpinat.

În tot acest timp mesenii zîmbeau acelaşi surîs egal, corect, măsurat. Uneori zîmbetul lua culori de îndoială, alteori de spaimă, ca aceea vagă penumbră plumburie a soarelui ascuns de-un nor prea străveziu. Dar toate aceste schimbări se petreceau cu iuţeli imperceptibil de repezi şi zîmbetul comun rămînea la fel, egal, corect, măsurat, înfigîndu-şi tăiuşul în gîndul lui Manaru, cu aceeaşi stăruinţă înceată şi sigură care-l făcea să geamă de usturime.

Iar Ramură se opintea în van să găsească în mintea pustie vorba ascuţită, care să taie în două coarda întinsă prea din cale afară. El încremenise cu gura într-un rînjet prostesc, atît de poltron şi atît de caraghios, că-l vedea reflectat în privirile compătimitoare ale celor de faţă. Se silea să-l schimbe, izbutea poate pentru un moment, dar de la sine gura lua conturul aceleiaşi strâmbături de paralitic, care lămurea, mai bine decît orice, adevărul temut.

Rămăseseră acum numai ei doi, despărţiţi de masa cu pahare goale, cu sticle răsturnate, cu resturi de friptură, cu învelitoarea pătată, udă, umflată. Ramură s-ar fi scuzat ca şi ceilalţi, care scoseseră rînd pe rînd ceasurile, se îngroziseră de ceea ce descopereau subt capacele de aur şi porniseră unul după altul, mînaţi parcă de-o grijă fără margini. Alte dăţi Manaru i-ar fi oprit cu protestări îndîrjite ce nu admit replică; dar acum le dăduse mîna la cea dintîi vorbă de scuză, împărţindu-le cu dărnicie largă nopţi bune, ca şi cînd, în graba lor subită, el şi-ar fi găsit mîntuirea sufletului pe care-l muncea din nou crîncen o curiozitate şi mai arzătoare ca la început; găsise cheia adevărului, stratagema descoperirii!

În schimb, la mişcarea cea mai mică a lui Ramură, se frămînta nervos, curbîndu-şi spinarea ca un pisoc atent la agitaţiile prăzii; din ochi i se vărsau efluvii de scînteioare, îngrozind pe celălalt, îmboldindu-l să plănuiască o ieşire bruscă şi dibace, şi totuşi risipindu-i, la cea dintâi înjghebare, orice brumă de plan mai potrivit.

Iar prietinii cei buni, chiar şi cei mai anevoie la înţeles, pricepuseră şi ei greutatea împrejurării; rînd pe rînd se ridicau serioşi şi păşeau grav spre ieşirea împodobită cu marea firmă a „Grandiflorei”, pentru ca de-acolo, nevăzuţi de nimeni, să se arunce ca la un consemn, printr-o spărtură de gard, în oceanul de bălării al locului viran de alături şi înotînd prin verdeaţa de doi metri să ajungă, feriţi de uluci, lîngă masa de-abia părăsită. Se întîlniră cu toţii acolo, potolindu-şi surprizele cu şoapte şi rîsete înăbuşite, în vreme ce peste gard, subt cele trei renclode, Manaru şi cu Ramură se cercetau încă tăcuţi, pipăindu-se ca două uriaşe insecte, cu antenele privirilor.

Deodată Manaru dădu drumul unui potop de sudălmi groaznice, împroşcînd cu ele un chelnăr somnoros, ce se mistui îngrozit în pădurea de scaune, din care ieşise. Şi rămaseră iarăşi singuri, faţă în faţă, unul cu faţa cătrănită de necaz, de sprîncenele prea lungi şi de mustăţile negre, tăiate scurt şi aspru; celălalt cu ele galbene-roşioare pe figura fără pic de sînge şi zburlite într-o parte şi într-alta ca două pitulici muiate în vin.

— De la început, să-ţi spun, Ramură, că nu mai e nevoie de nici o fereală. Ştiu tot…

— Ştii tot?

— Da…

— Dar ce însemnează acest „tot”? Ce anume ştii, măi Manarule? (Îi zicea şi el la fel cu Frosica, pe numele de familie: „Manarule!” Şi cînd te gîndeşti că înainte de a se înzdrăveni prietenia asta în trei, îl striga — singurul în oraş — pe numele de botez: „Sava, Săvuţele dragă, Săvişor” şi cine ştie mai cum, numai „Manarule” nu!).

— Nu e nevoie să te mai ascunzi în dosul aerelor ăstora de nepricepere şi inocenţă rău simulate. Ea mi-a mărturisit!

Cuvintele lui Manaru ieşeau şuierate, sfîrşite, se trăgeau ca dintr-un plămîn de ofticos. Ochii lui priveau fără lucire şi se uitau pe deasupra capului neîncrezător din faţă, ca şi cînd nu mîna lui Ramură l-ar fi interesat, nemaiavînd de scos din ea nici un adevăr; adevărul era ştiut demult şi întru tot; altceva părea să caute el a descifra în împletirea aceea de raze electrice şi întuneric de deasupra părului roşcovan şi încîrlionţat.

Dar ochiul cestuilalt încă aştepta fricos în colivia grijei, temător de viclenia celui ce deschisese larg uşuliţa.

Manaru însă vorbea înainte cu acel altcineva invizibil, imaterial, de deasupra lui Ramură, ca şi cînd ar fi tăinuit cu propriul său spirit, proiectat acolo, de reflexul dantelat şi ciuruit al prunelor luminoase, printre ramurile şi frunzele mişcătoare.

— Totul e sfîrşit… ţi-o las!… Eu… trebuie să renunţ la ea.

Ramură asculta cu ochii măriţi şi tăcea, necontenit îngrozit.

— E cel mai bun… şi singurul lucru de făcut… cum m-am sfătuit şi cu dînsa… rămîneţi…

Atunci capul lui Ramură se lăsă în jos, iar cele două pitulici de subt nas îşi plecară cozile… El încruntă sprîncenele şi păru că priveşte adînc în farfuria pe care drojdia de cafea, scursă din ceaşca întoarsă pentru ghicit, desemna ceva cu chip de pasăre, pe patru picioare. O clipă numai, coada ochiului drept i se mai ridică în sus, spre Manaru, dar cînd îl văzu pierdut în aceeaşi contemplare aeriană, absentă, se zgîi din nou în farfuria înnegrită.

El n-avea de unde să audă inima celuilalt, care bătea să se spargă de nerăbdare, deşi simţea dinainte că totul e pierdut; tăcerea asta, întîrzierea asta încurcată de-a protesta, muţenia asta înfiorătoare! Rîsul acela aşa de puternic, răzbind dintre dinţii aceia aşa de puternici ai lui Ramură, de ce nu izbucneşte el acum să spargă strînsoarea care înăbuşe pe Manaru!

„Ei, dar m-ai făcut să rîd, măi Manarule!…” „Cum ai ticluit-o tu!… „Şmecher eşti, măi… şmecher, dar prost…” Sau altcum, la fel!…

Nimic însă… Tăcere, tăcere şi tăcere. În sfîrşit, primul şi singurul cuvînt uscat, vînăt, zugrumat. (Manaru avu lămurit această impresie, vînăt şi zugrumat, căci el văzu vorba pronunţată — de trei sunete numai — şi i se păru lungă şi cu limba scoasă, ca un spînzurat!)

— Fie…

Atît: "Fie!…" şi numai cu atît, cu această vocabulă atît de obişnuită, poarta groaznicului mister se deschise cu vuiet de feronerie grea şi ruginită. Numai cu trei sunete, cu trei semne, să afli o tragedie aşa de îngrozitoare! Asta îl scoase de tot din sărite. Ţîşni în sus de pe scaun şi masa, pe care o izbi în mişcare, se clătină şi se propti cu farfurii, sticle, pahare, şi lichid încă nezvîntat, în pieptul lui Ramură.

— Va să zică e adevărat!…

Urletul acesta trebui să se fi auzit în tot orăşelul, atît de mare era tăccrea împrejmuitoare. Iar renclodele clipeau vesele. Însă în dosul lui Manaru, în dosul gardului, se auzi o pîrîitură bruscă şi scurtă, care semăna mai degrabă cu plesnetul unei capse de cartuş, continuîndu-se cu o alta lungă, ocolită, ca a copacului ce se frînge să cadă, sfîrşindu-se cu un bufnet scurt şi înfundat.

Manaru, care întoarse capul repede, de la primul zgomot, avu timp să vadă gardul, pe o întindere de cîţiva coţi, lăsîndu-se repede la pămînt, prefăcîndu-se în scînduri şi stacheţi; apoi rîsete bizare, pe urmă mîni fantastice ieşiră de sub dărîmăturile de lemn, se agitară în sensuri felurite şi curioase, ca şi cînd braţe încarnate de stafii ar fi făcut semne magice; căci numaidecît ulucile căzute începură să joace ca pornite pe dedesubt de-o apă şi capete şi trupuri se încherbară de subt ele, ţîşnind brusc în sus şi zbughind-o, ferind de lumină, cu chipul întors spre bezna de cucute din care ieşiseră ca să intre iarăşi. Manaru păru nespus de contrariat de neprevăzuta întîmplare şi poate ar fi scuipat chiar din vîrful limbii un: „Piei, drace!” dacă încurcatul cel mai rău printre ţăndări, ca să iasă şi să-şi ascundă faţa mai cu zăbavă, n-ar fi adus prea mult la figură cu Marinciu, convivul de pînă acum jumătate de ceas.

— A fost Marinciu! confirmă şi Ramură, care putu în cele din urmă să-şi păstreze zdravăn prezenţa de spirit, pentru ca să n-o ia îndată după turma de draci.

— Aşa e c-a fost el?… Tîlharii, au ascultat tot… grăi îndurerat Manaru şi se lăsă zdrobit pe scaun.

Ramură văzu chiar o expresie atît de chinuită pe faţa lui, încît putu să remarce îndată cu cît mai teribil e pentru unele naturi vileagul, sincerul, necruţătorul vileag, decît însuşi păcatul, oricît de vizibil, însă tăgăduit cu dîrjă încăpăţînare.

Manaru ridică, din căucul palmelor, chipul care părea desfigurat cu totul: mustăţile umezite se lăsaseră în ţurţuri mici, negri, pe buza de deasupra, iar ochii i se obliciseră şi parcă se stinseseră de tot; în locul lui Manaru, Ramură avu impresia unei apariţiuni galbene de dincolo de mări şi continente, o schimonositură omenească de pe malurile Hoang-Hoului, ce ţi-ar răsări aşa, deodată, în noapte, căci un fior de moarte îi răci şira spinării şi-i îngheţă şalele într-atît, încît simţi că acum, să şi vrea, şi n-ar mai putea să fugă!

— Şi crezi că ei au plecat, crezi că nu forfotesc încă prin buruienile astea? dădu Manaru din cap, înapoi, spre sălbăticia de bălării din spate-i.

Vocea lui se schimbase, de părea alta; Ramură, cu tot înţelesul celor spuse, crezu că aude un idiom sinistru şi tot aşa de galben, ca şi faţa din care izvora, îşi pipăi buzunarele inconştient, regretînd pe urmă cu toată sinceritatea că numise poltronerie obiceiul lui Marinciu de-a avea totdeauna "Browning"-ul cu el.

— Ei cred că sînt gelos! Pff… ha, ha, ha….

Rîdea prea dezmăţat Manaru! Şi ochii prea-i erau nesiguri! Şi cele ce continua să spună erau atît de neaşteptate, că nu-ţi venea să crezi auzului.

— Parcă ale lor… şi toată lumea… şi parcă eu… n-am, n-aş avea… (iarăşi hohote repezi şi dezordonate, că-ţi amintea de galopul unui cal deşelat)… trecutul meu…

Şi întoarse capul, de tot acum, aruncînd priviri de sfidare spre valurile negre de buruieni înalte cît porumbul, uşor agitate de-un vîntişor ce prevestea dimineaţa…

— Ha, ha, ha, ho, ho, ho… asta-i viaţa, mă…

Şi păli cu atîta prietenească putere umărul lui Ramură că i-l paraliză complect; drept răspuns, acesta zîmbi supus şi drăgăstos, atît de drăgăstos, că pitulicele de pe buza-i tremurătoare părură c-au început deodată să cînte.

— Du-mă acas’, că sînt beat, gemu Manaru.

Porniră. Ramură schimba necontenit şi neregulat picioarele proptite oblic în pămînt, pentru a menţine cu toată siguranţa nestatornicul echilibru al grupului; o turburare mai însemnată a cumpenei ar fi adus poate şi un dezechilibru în actualul sistem de cugetare al lui Manaru — Doamne păzeşte! — cu cine ştie ce consecinţe!

În oraşul adormit, subt pătura de întuneric, printre răguşitele şi frîntele începuturi de cîntec, vocea înşelatului chicotea:

— Aha, frumoasa-i viaţa, măăă! Apoi, numaidecît, înfuriat la culme, zguduind cu toată puterea pe susţinător: Tu nu cînţi bă, păcătosule?

Şi îndată porniră amîndoi pe două voci cu totul felurite:

Drag mi-e să trăiesc pe lume,
Frică mi-e că mor ca-a mîne,
O-ooo-ooof…

Manaru simţea pe cel de-alături cîrpă în mîna lui; i se părea o păpuşoaică mişcătoare, plină de tărîţe şi cu păr de cîlţ, pe care ai putea s-o întorci cum vrei, să-i aduci piciorul la cap sau să-i îndoi capul pe spate pînă-n dreptul şezutului, s-o faci ghem la pămînt cu un picior pe după gît sau cu mînile înnodate la spate ca două capete de frînghie, în sfîrşit numai bun de jucat subt tocuri pîn-a ieşi toată tărîţa şi toţi cîlţii dintr-însul.

Dar în urma lui, în tăcerea neclintită sau de după gardurile pe care le întîlneau în drum, i se părea că se ridică ochii dracilor de adineauri; atunci scotea îndată degetele din carnea moale a lui Ramură, care rîdea cu lacrămi, potolindu-şi durerea în notele extrem de ascuţite ce pridideau în gîtlej.

— Zi, băă! urla Manaru cu toată înverşunarea de care era în stare. Simţea astfel nevoia să-şi facă auzită, din ce în ce mai respicată, mai tare, nepăsarea tuturor zărilor înnegurate.

Cete de cîini, trezite din somn, îi acompaniau o bucată în lătrături furioase şi cu tremolo prelung de cobe, trăgînd a pustiu. Rareori se mişca vreun transparent la ferestrele rînd uite ca nişte imobili străjeri ai uliţei. Pe cer, un nor mic, cenuşiu, pe care parcă îl sufla cineva de la răsărit, mătura ultimele stele.

Trec-cu neica-a-c-cîteodată…
Şi-l văzură lumea toată…

— Ho, ho, ho! Îl văzură lumea toată!… asta-i tare bună… Vino să te pup, Ramură!

A doua zi, după-amiază, cînd Manaru reveni printre prieteni, la cafeneaua lui Gustav din piaţă, o tăcere apăsătoare se întinse din masă în masă. Toţi ochii se întoarseră furiş spre chefliul din ajun. Era şi Ramură, dar el era adîncit în partida de şah, pe care o începuse cu Mărunţache demult, alene şi distrat, şi care, de la apariţia lui Manaru în gura pieţii, îl interesa grozav.

Mărunţache, namila a cărei greutate a contribuit desigur cel mai mult la ruperea gardului aseară, îi da nemiloase lovituri de pantof pe subt masă, încurcîndu-l de tot în combinaţia lui savantă de regină, turlă şi cal. Ramură suferea dîrz, cu ochii zgîiţi în luciul cutiei cadrilate de şah, pe care figurile multiplicate deodată îi păreau acum că dansează singure ca pe un parchet de bal un joc complicat, mişcîndu-se fiecare în sensurile stabilite de tradiţie, înconjurîndu-se de la sine şi înaintînd tiptil prin încurcătura de probleme, surprinzîndu-se şi înlocuindu-se în hazul general al lacului strălucitor, ca nişte homunculi zburdalnici şi savanţi. Se mişcau atît de frumos, atît de repede şi cu atîta precizie în noianul de linii (i se păreau toate figurile din geometrie, aruncate pe tipsia lucioasă claie peste grămadă, drepte, strîmbe, încovoiate), că Ramură pierduse firul combinaţiei lui şi rămăsese cu gura întredeschisă şi cu ochii căscaţi la această eleganţă, în vreme ce urechile dibuiau ca două active microfoane, înghiţind îndată în pîlniile lor lacome cele mai subtile unde acustice ce s-ar fi emis pe-o rază de cîteva mese în juru-i; în această încordare fără seamăn, cuvintele lui Manaru căzură pe timpanul întins la extrem ca pe-o tamburină un ciocan de tobă mare.

— Aha… aci erai, Ramură? Nu te vedeam… Şi nemulţumit de remarca pe care acum el o făcea prea tîrziu: Te-ai ascuns în dosul pionilor ălora… (Aci se apropie de masa lor)… Uite! (strigă deodată). Au roi! şi A la reine! L-ai luat din amîndouă părţile… Mărunţache, te-a luat dracu!

Ramură ridică ochii sfios spre bunul său prietin; şi, culme, Manaru plecă pe-ai săi.

— Nu te înţăleg, ce vrei să zici? spuse Ramură… „Şahul” îl văd eu bine… Dar garde?…

— Uite, dragă!… Nu te superi, Mărunţache, că-i arăt…

— Vai de mine! Ca la dumneavoastră acasă! declară Mărunţache, iar pe subt masă piciorul lui se porni cu toată furia asupra pantalonilor lui Ramură.

Manaru se-ncruntă şi strînse buzele. Totuşi indică din două încrucişări de deget sensul mişcărilor ce urma să facă Ramură. Apoi se-ntoarse spre mesele din jur şi observă cum la toţi, rînd pe rînd, ochii le săreau în lături ca broaştele în iaz, la apropierea privirii lui scrutătoare şi cum toţi dădeau pe gît, dintr-o singură înghiţitură, zîmbetele de pe buze. Unii însă se înecară şi zîmbetul le fu aruncat înapoi de beregată, rîs sadea, ferit subt capete plecate brusc sau răsucite repede într-o parte şi alta. Mîna lui Guţă Zambiloiu, mai slab de înger dintre toţi, arătă ceva vag în largul pieţii şi, după ce se bălăbăni prin aer fără rost, se opri cu arătătorul întins la doi cîni ce se dau peste cap şi se muşcau prietineşte în praful uliţei. Atunci Zambiloiu nu putu să se mai ţină, se sparse parcă deodată într-un cutremur de răgete isterice şi se puse pe fugă înăuntrul cafenelei.

Îl urmăriră huiduielile tuturor, care profitară astfel de prilej să-şi uşureze piepturile umflate; rîdeau desigur — se pare acum — de rîsul nebunului de Zambiloiu. Şi toţi rîdeau zdravăn, nici unul nu se încurca. Iar Ramură îngălbenise de tot.

„Va să zică a ajuns adevărat lucru public!” gândeşte Manaru şi mînia îl cotropeşte. „Lucru public”; asta e buba care-l doare mai rău… Pînă acum mai mergea: bănuială, nesiguranţă… Dar, de aseară, toată lumea asta ştie precis şi mîne va şti şi mai multă şi poimîne va afla tot oraşul. Şi toţi vor glumi pe socoteala Frosicăi, toţi şi-o vor închipui greşind cu Ramură, toţi şi-o vor închipui greşind şi cu ei, greşind cu tot oraşul. Toţi vor despuia-o în închipuire şi-o vor vedea goală, în toate amănunţimile ei intime.

Manaru simte că se clătină. I-ar da desigur lui Ramură una în cap şi basta! Dar vede limpede că atît n-ar fi de-ajuns. Cum ar putea da în cap acestui consens general de glumă, rîsete şi priviri cu înţeles. Ar fi să dea cu un retevei în tăciuni, ca să-i prefacă în flacără. Priveşte lung la Ramură şi-l simte atît de moale, atît de flasc, încît îşi închipuie că dacă l-ar trage de păr, apăsîndu-l de umeri, gîtul i s-ar lungi ca o gumă de bragagerie, desfăcîndu-se în aţe lungi, subţiri, cleioase. Cum a putut Frosica să se dea gălbenuşului ăstuia rotofei şi scîrbos? (Căci Ramură îi ceteşte gînd cu gînd în luminile ochilor şi figura i se înnegreşte necurmat, ceară necurată.) Dar Manaru simte acum şi mai bine că trebuie să facă altceva decît o grozăvie, decît o ispravă crudă care sfinţeşte şi înduioşează; dimpotrivă ceva simplu, glumeţ, întorcînd ridicolul de la sine şi aruncîndu-l luminos ca un nimb în capul advers. Ideea de a-i da pe Frosica îi surîde mai mult ca orice. Să poftească să şi-o ia. Şi chiar trebuie s-o ia. Altfel… (Aci mintea lui începea din nou să se întunece. Dar jocul închipuirilor putea acum de minune să îmbrace haina cernită; tragicul ar fi fost limpede, curat, cruţat de zgrunţurii deformatori ai ironiei insuportabile.) Însă Ramură de bună seamă n-ar îndrăzni el să se împotrivească. Numai că povestea pare prea lungă; cu divorţ, cu bătaie de cap, cu cheltuieli. Pînă atunci, pînă atunci ce e de făcut, aceasta-i întrebarea?

Deodată Manaru se scutură ca de un vis rău; în ochi îi clipeşte acum lumină, izbucneşte în rîs vesel şi pîlpîie din pleoapă:

— Voi nu ştiţi unde mă duc acum! strigă triumfător şi pîlpîie şi mai tare din pleoapă.

Şi fără să adaoge altceva, porneşte, traversează piaţa şi de departe întoarce privirea rîzătoare înapoi; e la distanţă destul de măricică, dar pleoapa parcă tot se mai vede clipind. Apoi o ia în lungul străzii Traian. "Unde s-o fi ducînd!" se privesc nedumeriţi amicii.

Manaru s-a oprit la cîrnăţărie şi a deschis uşa cu clopoţel. În prăvălie nu-i nimeni, dar la băngănul clopotului perdeaua din fund s-a dat în lături. S-a dat prea tîrziu căci din doi paşi Manaru a şi ajuns acolo: cîrnăţăreasa albă şi cu pistrui mici şi cafenii i-a căzut drept în braţe.

— A, domn Manaru…

El o strînge cu atîta putere că grăsimea ei moale se revarsă pe de lături.

— Nu se poate… borbat… geme ca, fără să-şi poată opri un zîmbet.

Dar prin întredeschizătura perdelei. Manaru a văzut că patul e gol şi odaia e goală. Şi muşchii lui se încordează ca nişte macarale, ridicînd dintr-o singură sforţare pachetul de stambe scrobite şi de carne. Înapoia lor, aripile perdelei se lasă şi se-mpreună ocrotitoare.

În noaptea fără lună şi posomorită, „Grandiflora” e deşartă. Numai în colţul tainic al mesei celei lungi, iniţiaţii întru secretul culinar al d-lui Alexandru Cocoşel iau cina. Cele trei renclode strălucesc deasupra capetelor lor, în prunul falnic, ca lumini cu înţăles esoteric.

Şi ceremonia se prelungeşte în tăcere, întreruptă de izbucniri rare de veselie, de comenzi şi răspunsuri. Fuseseră sacrificaţi în ziua aceea cîţiva berbeci la hală, şi d. Alexandru Cocoşel adusese pentru vizitatorii săi aleşi tot ce găsise mai bun pe altarele sîngerînde.

— Băiete, încă un ardei verde!

— La mine mai pune două!

— Una la mine…

— Vezi ce faci cu sifoanele ălea, nătărăule!

— Măi gogomane, ascultă colea ce-ţi vorbesc! bubuie o voce tunătoare, acoperind totul.

— Vinee, domnul Mărunţache…

— Ce să vie, mă dobitocule? I-ai spus lui Alexandru să pună deoparte patru bucăţi pentru domnu Manaru?

— Spus demult, boierule.

— Te ia mama dracului, dac-ai uitat! Te face piftie Manaru…

Chelnerul alergă fără să asculte mai departe, pentru ca să nu uite din nou.

— Mi se pare că se face lată, prevesti cineva. Cum e Manaru de amărît…

Veselia cea mare, deplină şi dezmăţată, părea că pîndeşte alături. Prezenţa ei tot mai cotropitoare se simţea prin zbucnete zgomotoase de rîs, care-şi repeţeau la intervale tot mai scurte apariţia. Afară de cele trei renclode, în grădina golită de septembrie, venit de curînd, nu mai strălucea decît bucătăria, al cărei duduit se auzea pînă aici. Privea la ceremonia din fund ca un Baal cu doi ochi enormi, roşii şi fioroşi, iar pe gura deschisă într-o parte, arunca limbi de lumini, ce se întindeau tremurătoare spre stînga, ca nişte aşternuturi de aur şi aramă.

Prin fîşiile acestea aprinse, Ramură, veşnic cu ochii spre poartă, descoperi o umbră ce înainta tiptil.

— Manaru! urlă el cu atîta bucurie, de parcă rostul ocultei întruniri ar fi fost atins şi apariţia invocată s-a făcut văzută din nori de catran şi flăcări. Manaru! mai strigă el, cuprins de-o dragoste şi-o duioşie nemărginite. Ţi-am oprit şi ţie, sînt delicioase.

Şi-i făcu loc pe scaunul lui, el trecînd pe scaunul rezervat lui Manaru.

Dar Manaru nu se aşeză. Nici nu luă în seamă pe cel care-l primea cu strigăte atît de cordiale. Faţa lui radia de-un surîs de nemaivăzută satisfacţie, iar ochii stinşi şi parcă-n fundul capului aveau luciri de scîntei în înveliş de cenuşe.

— Pînă acum am stat, fraţilor!

Şi rîse cu atîta putere răutăcioasă, că se cutremură toată „Grandiflora”, iar Ramură sări speriat de pe scaun, prefăcîndu-se că vrea să tragă mai lîngă dînsul o solniţă cu piper.

— C-aşa e! Unde dracu fuseşi, măi? Că te căutarăm tot tîrgul.

— Cu siguranţă c-aţi trecut de-atîtea ori pe lîngă mine şi nu m-aţi simţit…

Şi rîse din nou. Se aşeză la masă şi se descoperi. Măruntaiele jertfei apărură automat înainte-i. La mirosul lor, nările i se umflară, ca de o fluiditate divină; el ridică brusc paharul, din care săriră trei stropi, şi strigă:

— Trăiască viaţa, fraţilor!

Şi împiedicat de bucăţile dulci ce se topeau în gură, el povesti în cuvinte rupte de înghiţituri, silabic, însă picant ca şi mîncarea ce o ingurgita găman, ce anume se petrecuse în dosul perdelelor care despart mezelăria oraşului de alcovul mezelăresei. Mai ales făcu un haz nespus de consumatorii care zdrîngăneau uşa cu clopot la fiecare zece, douăzeci de minute, plecînd cu pofta de mîncare deschisă gata de abilitatea mînilor impure ale vînzătoarei, împărţind pentru soţii, părinţi şi copii, bucata poate cea mai gustoasă a mesei lor din seara asta. Şi ideea asta îl umplea de plăcere diabolică.

Pe urmă, vreme de multe ciocnete şi pahare golite cu atît de straşnică încăpăţânare şi atît de comică compătimire, tot aduse vorba de cîrnăţarul Ianoş (mai mult pomenea de el decît de cîrnăţăreasă), că mesenii se uitară unul la altul înţelegători.

Şi atunci glasurile tuturor se prefăcură în vîrtejuri de rîs. Rîdeau acum cu toţii din adînc şi atît din greu, că rîsul rău, schimbat repede în arpegii de răcnete, îi trăgea în jos de capetele uşurate de vin ca nişte balonaşe de la iarmaroc, pe care şi le întorceau de pe-un obraz pe altul, gata să le tăvălească în mocirla albă a feţei de masă, udată de băutură şi pătată de sosuri.

Dar cel mai zgomotos dintre toţi fu desigur Zambiloiu, care se dumiri şi cel de pe urmă. Subţirel de tot, rîsul îl îmbrînci în răzămătoare, apoi îl repezi dintr-o parte în alta şi înapoi, pînă cînd izbuti chiar să-l dea jos de pe scaunul ce căzu, vîrîndu-i-se printre picioare. El se împletici, îndoindu-se necontenit de mijloc, parcă ar fi făcut mătănii, şi-n cele din urmă se propti într-o masă vecină, pe care mînile-i ieşite din manşetele tari şi largi o apucară strîns, zgîlţîind-o subt înverşunatu-i haz.

În faţa acestei năprasne, ceilalţi tăcură şi priviră pe subt sprîncenele ridicate, cu ochii miraţi de copil, pe cel aproape leşinat de accesul isteric; părea că viaţa iese afară dintr-însul, gîlgîit cu gîlgîit de rîs. Şi-l auziră bolborosind ceva ca un om în agonie.

Ce-o fi vrînd să spună? Căci vădit se silea să spună ceva celorlalţi.

Se mai întremă şi putu în sfîrşit să-şi smulgă pîntecul din dunga mesei.

— N… c… va… a… gre… gre… dre… sa… bîigui el şi căzu din nou, zvîrcolindu-se pe tablaua lustruită ca pe jăratec.

Pe figurile comesenilor se aşternu acum îngrijorarea: Ce l-a apucat? Manaru luase o stranie înfăţişare: gura părea tot rîzătoare, însă contrasta înfiorător cu oţelul care scînteia în privirea-i ţintită drept asupra acelui zbuciumat de delir.

Zambiloiu izbuti în sfîrşit să articuleze, încercînd să-şi potrivească direcţia ochilor spre Manaru.

— Nu cum… va… ai… greşşş… it… a… dresa.

Şi după această ispravă, se încovrigă acuma iarăşi în jurul lui însuşi.

— Ce-a zis? întrebă nervos Manaru, neştiind încă dacă trebuie să rîdă sau să izbească.

— Ce-a zis?

Ceilalţi meseni credeau că potrivesc:

— E… beat…

— Parcă el ştie ce vorbeşte?

— Zambilică, vino-ţi în fire.

Dar Zambilică se înstăpîneşte iar pe cuvînt. A aflat şi el o glumă şi ţine cu orice preţ s-o spună. Doar toată seara n-a făcut decît să rîdă de ale altora.

— Ia vezi, nu cumva ai greşit adresa? putu în sfîrşit să îndrepte cuvîntul spre Manaru, aplecîndu-se, parcă potrivindu-şi singur cu mîna membrele flexibile, înţepenindu-le să asigure cumpăneala şubredului corp.

— Ce?!

Şi acest „ce” grozav, însoţit de-o lovitură şi mai grozavă în masă, alungă nu numai rîsul, dar şi orice picătură de sînge din obrazul lui Zambiloiu. Doar ochii îi mai rămăseseră lustruiţi de inerţia hazului.

Însă cum nici una din feţele, la fel îngălbenite ca a lui Zambiloiu, nu se aştepta, Manaru îşi reveni repede şi rîse în silă, fluierînd şi încercînd în zadar să pună un strai mai de lumină pe figura neagră-verzuie.

— Ia uitaţi-vă cum a rămas Zambilică? Mimoza… şi-l privi cu ochi atît de răi, că parcă auzeai şuietul fluidului urii. Vino-ncoa’, mă Zambilică! Şi întinse mîna pe deasupra mesei spre dînsul, cu trei degete împreunate, aşa cum faci cînd momeşti căţeluşii. Ia loc, măi Zambilică, nu vezi că te-ai pierdut tot?…

Zambiloiu se apropie ascultător.

— Şezi!

Şi Zambiloiu şezu.

— Ce va să zică asta: „Ai greşit adresa?” Ce-ai vrut să zici? Hai, spune, ce adresă am greşit? (Şi vocea ii creştea)… Şi unde e adresa cea bună?…

Zambiloiu tremura. Ochii lui erau şterşi acum de orice înţelegere; buza de jos i se lăsase ca la un idiot, şi atît de confuză îi era toată înfăţişarea, că părea să întrebe şi el: „Unde-i adresa cea bună?”

— Unde? răcni Manaru deodată şi făcu ca şi cum s-ar scula de pe scaun.

Zambiloiu rămase nemişcat. Numai ochii îi crescură de veselie, ca şi cînd strigătul celuilalt ar fi presărat în ei scînteierile nebuniei, iar buza i se lăsă şi mai mult în jos.

— Care adresă? Nu pleci de-aei pînă nu-mi răspunzi! ameninţă Manaru.

Abia acum Zambiloiu se dezmetici.

„Eşti idiot, eşti idiot! începu el să-şi spuie în gînd, închinîndu-se cu închipuirea. Iar ai făcut-o boacănă, iar ai făcut-o boacănă! Nu puteai să taci? Nu puteai să taci? Nu vezi cît eşti de prost?… Nu vezi?…”

Adică repeta exact vorbele pe care foarte adesea le auzea din gura domnului Enache Zambiloiu, bătrînul, pe cînd trăia.

— Mă Zambilică, făcu Manaru, luîndu-l cu cele trei degete de guşă ca pe un copil (şi aici se simţi rumoarea unei scurte mişcări împrejurul întregei mese). De ce te-ai pierdut, puiule? Zici că, intrînd la cîrnăţărie, am pierdut adresa, nu? Ei, unde trebuia să nimeresc, Zambilică?

Îi vorbea cu duhul blîndeţei, mîngîindu-l cu mîna pe obrajii stafidii. Şi contactul mînii aceleia, pe care Zambiloiu o simţea grea ca fierul şi totuşi vibrînd de viaţă şi caldă, parcă ar fi avut inimă, ca o pasăre, îl făcu să bîiguie în complectă prostraţie:

— Asta s-a mai întîmplat şi la alţii...

— Ce s-a mai întîmplat, Zambilică?

— Tot oraşul… toată lumea… la modă…

— Iar vorbeşti în ghicitori, Zambilică.

— Vremurile…

Se înecă cu totul şi rămase cu restul vorbelor în gît, cu ochii albaştri şi gura strîmbă. Deodată uitătura cînească, pe care o simţea apăsîndu-l ca o povară de sute de kilograme, fulgeră.

„Sunt mort!” mai putea gîndi Zambiloiu. Şi acest unic gînd fu singura dovadă a existenţei lui, în clipele acelea.

Manaru însă se însenină; oţelul din privirea-i călită deveni parcă mai maleabil, se lichefie:

— Tot oraşul, aşa e, Zambilică? făcu el cu veselie, pricepător. Tot oraşul! răcni apoi, de parcă ar fi vroit să domine cu vocea tot oraşul acesta cufundat în noapte şi-n somn. Apoi scoborî, dulceag: Ei, şi adresa cea mai urgentă care e, Zambilică?

Zambiloiu, căruia îi mai revenise puţină culoare în obraji, se făcu iar de ceară.

— Să ţi-o spun eu, Zambilică?

Şi Zambilică înţelese şi el, o dată în viaţa lui, totul dinainte… Ochii lui zvîcniră în orbite. Şi sîngele i se întorcea în clocot, izbindu-i piepţii pe dinăuntru.

— Strada… bravo, Zambilică! Colţ cu… ss… am înţeles… Ha, ha, ha… ah, ah, ah… este?

Stătu puţin ca să-şi surîdă gîndului.

— Ei, ce zici? continuă apoi, prefăcîndu-şi glasul în behăit de miel. Aşa e că acum am nimerit-o… Ho, ho, ho… Hi, hi, hi… Dă mîna colea, Zambilică. Drept plată că mi-ai atras atenţia, iată, mîine cred c-ai să… Mîne sînt la tine la masă! Şi privindu-l cu ochii fulgerători de la început, i se aplecă la ureche: Oare… cînd oi bate la uşa ta… îmi deschizi… Nu?… Aud?…

Pe urmă, apucîndu-l de braţe şi trăgîndu-l la sine, peste masă, moale ca de cîrpă, îl sărută pe fruntea rece de mort.

— Ai zis o vorbă mare, Zambilică; toate sînt cîrnăţărese!

Şi făcu, cu ochii de oţel, circuitul ameninţător al întregii mese. Ar fi vrut să vadă pe cel ce-ar fi avut ceva de zis împotrivă.

— Toate… cîrnăţărese! mai răcni o dată bătînd cu pumnul în gol.

Se aşeză, zgîlţîind puternic, subt căderea-i năprasnică, scaunul şi dădu de duşcă, fără sifon, trei pahare mari, unul după altul.

— Toarnă, Zambilică!… Tu ai vin bun? Adică tu n-ai vie, păcătosule… Las’ că-i bine. Mîne îţi trimet o damigeană de cel turbat… de-acum doi ani... o ai la nouă, cel mult zece!… Ori nu vrei s-o primeşti? Şi zguduindu-l, cu mîna împlîntată în cutele hainei lărguţe, îi puse întrebarea definitivă: Bă, ascultă colea! Tu nu înţelegi româneşte? O primeşti, ori n-o primeşti? Vorbeşte… că…

Glasul care răspunse păru al unui oftioos în ultimul grad:

— O primesc… tocmai bine… sunt singur…

— Minţi, Zambilică… N-am văzut eu pe madam Zambiloiu…

— Mîine trebuie să plece neapărat la socru-meu.

— Aş, pleacă poimîine, Zambilică… De atîta cinste mă bucur şi eu în casa ta… (Şi strîngîndu-i vîrful degetelor pînă la cea din urmă durere.) Aşa-i că mă bucur de atîta cinste, Zambilică… afară, mă rog, dacă trebuie neapărat să plece… iacă, am şi găsit cum să ne distrăm în lipsă-i: îţi dau lecţii de box…! Trăiască cîrnăţăresele!… Şi Manaru apăsă cacofonia cu plăcere răutăcioasă, privind iarăşi, biruitor, la toţi oei din juru-i, dintre care numai Ramură era neînsurat.

Dar ei rîdeau cu toţii, dînd din umeri, ca şi cînd nu i-ar fi privit aşa ceva. Numai Zambiloiu vedea înfricoşat profilîndu-se aievea silueta mobilă a soţiei sale, surîzătoare şi fericită la auzul unei prietinii atît de neaşteptate şi de cordiale. O lăsase singură la masă şi fugise la chef în seara asta, după o ceartă violentă. Prea se interesa de Ramură: cum se poartă în faţa lui Manaru? Dacă-l priveşte drept în ochi? Dacă rîde cu dinţii lui frumoşi? Şi cîte altele. Şi mai ales o vorbă a ei îi ţiuia necontenit în auz ca o musculiţă lipită în ceara urechii: „Părerea mea e c-a fost proastă; oricît de bine ar fi Ramură, tot mai bine e Manaru, incomparabil!“

— Rîzi, Zambilică, răcni Manaru, strîngîndu-l cu căldură la piept. Rîzi, n-auzi?

Şi Zambiloiu rîse ca să scape de strînsoare. Iar cele trei renclode luminară pînă tîrziu în noapte ceremonia… Manaru fu preocupat numai de Zambiloiu; îi turna vin pe gît şi-l strîngea în braţe cu pasiune. Iar Zambiloiu se împăca la gîndul că nevastă-sa găsea mai bine pe Manaru, tocmai pentru a-l linişti pe dînsul, care tuna şi fulgera contra lui Ramură, în aprinsa discuţie avută.

Dinspre răsărit începură să curgă apele murdare ale dimineţii.

— Vine toamna, şopti cineva.

Şi la această veste toţi se sculară să plece, de parcă şoapta, pe care nu ştiau de pe ce buze venise, îi umpluse de-o neaşteptată îngrijorare.

Manaru nu slăbea de mijloc pe Zambiloiu. Acesta îl apucă tremurător de mînă şi-i şopti rugător în ureche:

— Nu veni… te rog, nu veni…

Atît de rugător, că Manaru îl privi o clipă nedumerit; şi la lumina palidă ca de candele a ochilor acelora măriţi parcă de-o durere fără seamăn, ochii de oţel se lăsară în jos.

Candelele luciră mai viu, dar privirea metalică se ridică din nou neînduplecată şi le stinse.

— Hm, dar eu… eu cum rămîn?…

Şi după ce ochii i se mai coborîră o dată în pămînt, în vreme ce Zambiloiu rămăsese cu gura căscată, şopti cu vocea scăzută, pe gînduri:

— De ce te temi… Doar vin ca oamenii cu gînd cinstit… Apoi crezu nimerit să-i lămurească: Am nevoie de prieteni… de prieteni mulţi şi buni… Înţelegi… mă sufoc…

În cele din urmă ca să nu mai lungească explicaţiile, conchise categoric: Îmi trebuie sfatul şi veselia voastră! Altfel se întîmplă lucru mare…

Zambiloiu se înfioră, iar Manaru, a cărui închipuire plana cu totul în altă parte, se scutură ca de-un vis rău şi cu puteri reînnoite de veselie urlă răguşit de vin:

— Să ducem pe Zambiloiu acasă. Ura!

— Trăiască Zambiloiu!

— Uraa!

Şi porniră cîntînd:

Pe-al nostru steag e scris unire…

Îl luase în braţe ca pe-un copil; iar Zambiloiu, ca să se ţină bine, îl apucase cu mîna pe după gît, rugîndu-l in ureche, cu căldura gurii aburite de duhoarea alcoolului:

— Nu veni, te rog… ce ţi-am făcut?

Şi mai pe urmă, necăjindu-se pînă la lacrimi pe propria lui prostie de-adineauri:

— Cum dracu căşunaşi, nenişorule, tocmai pe mine?

Globul din mijloc se stinse şi rămaseră numai cele trei renclode misterioase din prunul cel mare; atunci cerul se desluşi mai bine. Dreptunghiul Orionului se ridicase hăt binişor cu buzduganu-i de pe piept; iar cei doi cîni de vânătoare tocmai îşi scoteau boturile de după crestele coperişurilor, la răsărit.

— Mi se pare că o să fie o toamnă dulce şi lungă, îşi dădu cu părerea Năsturaş.

Dar vorba, care o porni astfel pe mersul vremii, fu schimbată odată cu apariţia lui Manaru, la braţ cu Zambiloiu. De două săptămîni Manaru îl trăgea pretutindeni lupă sine, ca pe-un trofeu. Cînd Zambiloiu ridică pălăria să salute, toţi ochii se îndreptară ca de obicei stăruitor spre chelia-i strălucitoare, cercetîndu-i, mîngîitori şi prietineşti, tîmplele.

El rîdea prosteşte cu gura, cu chelia în care becurile tăiau muchii lucioase, cu toată înfăţişarea lui chilugă. Pîndi, pînă cînd Manaru se încurcă în iţele unor neaşteptate şi îndrăzneţe consideraţii asupra „căsniciei moderne“, şi fugi. Tîrziu Manaru băgă de seamă dezertarea. Şi făcu spume de mînie.

— Mă duc să-l aduc din pat! răcni el cu hotărîtă străşnicie. Îl smulg de lîngă Eliza şi-l aduc!

Îi spusese pe nume doamnei Zambiloiu şi amicii încuviinţară cu zîmbete şi clipiri. Iar Mărunţache se puse pe rîs. Hohotu-i greu cutremură noaptea.

— Mănărică, va să zică putem să te felicităm, întrucît priveşte madam Zambiloiu, luă el pe urmă cuvîntul.

Toţi ceilalţi îşi arătară dinţii.

— Ce vreţi să ziceţi? întrebă Manaru cu un surîs şăgalnic de prefăcută nevinovăţie. Nu vă înţăleg…

Mesenii îşi arătară acum şi gingiile.

— E, lasă, craiule! făcură cîţiva.

Şi luat de şuvoaiele curiozităţii lor necontenit ofensive, Manaru căzu în plină indiscreţie ca un pietroi la fund.

El dădu amănuntele cele mai picante cu putinţă şi discută critic calităţile şi defectele intime ale Elizei, nu fără să protesteze împotriva celor prezenţi că-l trag necontenit de limbă.

Dar observă de la un timp că atenţia generală se destrăma încetul cu încetul. Manaru vru s-o concentreze din nou asupra spuselor sale, împănînd evocarea cu cîteva boabe de piper. Degeaba! Ascultătorii căscau, iar unul chiar îndemnă:

— Mai dă-o dracului!

— Va să zică nu s-a schimbat! adăugă un altul.

— Exact aşa cum ne-a descris-o şi Silvestru.

— Ce Silvestru? Dar Năsturaş, aici de faţă.

— Şi Goruneanu.

— Şi Gorunescu… Ce-mi faci semn? Ce te mai dai în lături…

— Ca să nu mai vorbim de Ramură, eternul crai…

— Bine, dar ea începuse într-un rînd cu toţi băcanii, ba chiar şi cu băieţii de prăvălie, aşa-zişii, „funcţionari comerciali”, de nu mă înşel taxa era două sute de lei.

— Eu nu i-am plătit nimic, se mîndri Ramură.

— Mănărelule, tu i-ai trimes o damigeană, aşa-i? reluă Mărunţache. Hoţule! Şi cu cadoul de ne povestişi… cam scumpişor… tot ea ţi-a rămas datoare…

Manaru îngălbeni. Un necaz orb îl plesni peste ochi. Şi avu lămurit impresia doborîtului, care încearcă să se ridice din băltoacă şi căruia prietinii cei mai buni, cei mai apropiaţi, toţi prietinii la un loc îi dau cu piciorul să-l trîntească înapoi.

Mîndria înfrîntă îl frigea acum ca jarul, suflat de foaia mîniei. Cum stăteau astfel în jurul mesei, păreau, şi el şi ceilalţi, o ceată de dulăi duşmani în preludiul luptei — nimic altceva decît rînjete şi horcăieli. Manaru lămurea in sufletul lor, pretutindeni, acelaşi ţipăt mut, înfingîndu-i-se în auz: „Ai greşit adresa!” — care se traducea de la sine în umilitoarea comparaţie: „Ce deosebire zdrobitoare între cîrnăţăresele tale şi izbînda lui Ramură, eternul crai!”

În ochii lui Manaru oţelul mai scînteie aspru, de cîteva ori. apoi se schimbă iarăşi în lumină de triumf.

— Ce v-am spus eu? Toate sunt cîrnăţărese! strigă el şi izbucni în rîs. V-am spus sau nu? Rîse cu poftă mare, privindu-i pe rînd şi asigurîndu-i: De-acum ceva nou!

Iar ochii îi jucau necontenit în cap ca la viezure; pripeau ca soarele verii înainte de ploaie; răsfrîngeau lăcomia marinarului poposit în bordel, din lunga-i călătorie.

Frunţile soţilor coborau subt ochiul dezmăţat. Cu privirile plecate-n farfurii, zîmbeau fără vlagă, temători. Şi păreau că aşteaptă cu gîtul strîns vorba cea nouă a lui Manaru ca pe-o sentinţă.

Numai Mărunţache, formidabil, rîdea din toată inima. Statura-i privilegiată îi asigura, cu dimensiunile neobişnuite şi-n raport invers cu numele, pacea domestică.

„Pe care?” părea că spune Manaru, plescăind din buze şi privindu-i pe rînd.

Cei cu neveste mai urîte sau mai vitrege de fire îşi mişcau mai în voie grumazul; cei ce şi le ştiau sprinţare şi cu ochi fugăreţi rămăseseră cu el înţepenit, aşa cum fulgerul din ochii scrutători îi apucase.

Situaţia începea să devină penibilă. În obrajii loviţi prea pe neaşteptate se întorcea sîngele. Şi revolta se aprindea sub sprîncene, în tăişuri de sclipiri. Dar ea strălucea dîrz cît timp ochii stau înfipţi în farfurie; cum se ridicau la Manaru, culoarea li se muia, iar feţele se desfăceau în crestăturile rînjetului umilit, ca un rînd de cepe plesnite de un pumn viguros.

Atunci reapăru Zambiloiu.

Întunecat şi hotărît, cu ochii zgîiţi asupra lui Manaru, el aluneca în noapte printre mesele posomorite, ca o umbră. Într-atîta figura-i era descompusă că nici nu-l recunoscură la început; iar cînd apucă în lumină, se speriară de înfăţişarea-i sălbatecă. El se înţepeni drept în faţa lui Manaru şi ochii îi ţîşniră de scîntei. Se sili din greu să-şi desfacă gura încleştată şi fălcile articulară ameninţător:

— Domnule…

Şi atît. Falca de jos începu să-i tremure, iar obrajii se făcură pămîntii.

— Ce-i cu tine, Zambilică, îl încurajă Manaru.

— Domnule! repetă cavernos Zambiloiu şi tăcu iar, făcînd sforţări să-şi aducă în gîtlej ameninţarea, somarea, sau cine ştie, provocarea pe care o pregătise acasă sau pe drum.

— Eu credeam că te-ai culcat, Zambilică, încercă să-l împăciuiască Manaru, pus pe poznă. Doamna Eliza nu s-a culcat? întrebă apoi de-a dreptul pentru a tăia orice curaj în inima revoltatului.

Dar acesta nu se dădu bătut:

— Domnule, cu începere de mîne, nu mai calci în casa mea…

Şi toate aceste cuvinte le pronunţă îmbrăcate de hotărîre nestrămutată. Pieptu-i era nespus de agitat, trădînd; discuţia violentă avută puţin înainte cu doamna Zambiloiu.

— Păi de ce, mă Zambilică?

— Domnule, cît a fost glumă a fost… oraşul a început să murmure…

— Acum, noaptea, băgaşi tu de seamă, Zambilică, asta, cînd doarme tot omul?.. De cînd tot murmură, Zambilică… De, nu ştii tu, lumea… parcă tu nu murmuri… Hai, ia un pahar de vin, colea… treci odată cînd îţi spun…

— Domnule! Eu vorbesc serios! Eu te-am primit în casa mea ca pe un prietin şi dumneata ai încercat să intri în lipsa mea… În orele de biurou…

— De cîte ori am încercat, Zambilică?

— Cum de cîte?… Astăzi! Şi totdeauna uşa-ţi va fi încuiată…

— E, atunci ia loc…

— Crezi că mă sperii? Eu te vestesc prietineşte; de mîne n-ai ce mai căuta…

— Adevărat!… De mîne n-am să mai vin, Zambilică… He! eşti mulţumit acum?… Hai, ia loc, şi hai noroc!

Figura lui Zambilică se destinse. Şi chiar toată persoana lui se destinse. Lung şi ciolănos, păru şi mai lung şi mai ciolănos.

— Va să zică, ne-am înţeles! mai îndrugă el, surprins de repedea izbîndă.

— Bate mîna, colea, Zambilică!

Zambiloiu privi la ceilalţi, dădu din umeri a: "Nu vedeţi cum-îi?” şi începu să rîdă îngăduitor. Şi bătu mîna lui osoasă în palma întinsă şi răsunătoare a lui Manaru, care-l apucă strîns şi-l trase pe scaun.

Zambiloiu sorbi totuşi pe gînduri paharul rubiniu. Dacă nu-i decît tot o glumă de-ale lui? N-are acum vreme de ceartă şi-ţi făgăduieşte orişice…

— Noroc, Zambilică! Paharele se apropie şi neastâmpăratele raze de rubin se împreună; ai crede că ţâşnesc din mica explozie a ciocnetului.

Zambiloiu văzu pe feţele celelalte zîmbete fugare. Va să zică, mă minte, gîndi el. Va să zică, îşi bate joc de mine! Ochii îi scăpărară şi oasele capului îi intrară şi mai adînc, pe dedesubt, în pielea întinsă şi galbenă. Se sculă în picioare şi, tremurînd de furie, sparse paharul de masă:

— Domnule, eu nu glumesc deloc, înţelegi… Cu asta nu se glumeşte…

Vorbea pe nerăsuflate şi şuierat, şi cînd tăcu, falca de jos se porni iar să joace.

Săltîndu-se puţin şi doar apăsîndu-l cu un deget pe umăr, Manaru îl aşeză din nou pe scaun:

— Şezi, bă, jos… că te ia mama dracului! Bea şi taci! Cînd îţi spun că nu mai viu, nu mai viu… Cînd ţi-am spus că viu, am venit… vorba mea e vorbă…

Rîsul lui Mărunţache se porni formidabil zguduind masa; ceilalţi rîdeau în silă. Zambiloiu privi uimit la ei şi nu mai ştiu ce să creadă. „De venit nu mai vine, asta-i lucru hotărît! Parcă, hm! ce-l opreşte să nu spună altfel. Dar de ce nu vine? De ce nu mai vine? Să se fi speriat de ameninţare?…” Zambiloiu îl privi pe subt gene şi-i cîntări structura de fier. „Haida-de… Şi nepăsarea cu care vorbeşte acum de cu totul alte lucruri. Bine, bine! Hotărît că nu mai vine! Dar de ce, de ce?”

Un fel de umezeală rece îi cotropi încheieturile şi o durere grea i se lăsă în cap. Şi cu ideea următoare, o furie oarbă îi năvăli cu valuri de sînge în faţă:

— Şi… adică… de ce? întrebă el tare, cu ochii arzînd de friguri în ochii lui Manaru. De ce ziseşi dumneata aşa… că nu mai vii…

— Păi nu-mi spuseşi tu, mă… să nu…

— Bine, bine… dar aşa… ai zis aşa… ca şi cum…

— Ca şi cum ce?

Zambiloiu se încurcă de tot. Masa păru că rîde singură, căci se zgîlţîia uşor de pîntecele, umflat peste măsură de veselie, al înconjurătorilor. Pe buzele tuturor era un sîsîit de gîşte, care, după sforţări disperate, plesni într-o ruptoare năpraznică de hohote. Iar la veselia ce se dezlănţui nebună luau parte şi paharele, ciocnindu-se subţirel.

Zambiloiu îi privea grozav de holbat, ca şi cînd nu şi-ar fi crezut ochilor. Cînd? Aceasta era întrebarea care i se plimba prin creier ca un ac înghiţit prin stomah. Cînd? Şi numaidecît pe ochi i se aşternu un luciu gros, sclipitor, şi boabe mari, împroşcînd raze de diamant, se lăsară în jos, pe rădăcina, nasului. Se alergau una pe alta ca pe un şiret mătăniile de chilimbar, tot mai mari şi mai repezi.

Apoi dintr-o dată, cu o smuncitură bruscă, o mînă nevăzută îl smulse de pe scaun. El se clătină de cîteva ori, se întoarse pe picioarele subţiri şi porni îmbrîncit de mîna nevăzută, ca un copil orbit de plîns.

În urma lui şi-a rîsului îngheţat, se lăsă tăcere desăvîrşită. Se sculară să plece. Priveau pe furiş pe Manaru, care rămăsese visător, surîzînd la culoarea carafei. Şi ochii lui parcă erau acoperiţi de aceeaşi reţea lucioasă. Dar se scutură ca de frig şi, vîrîndu-şi mînile în buzunare, se ridică şi el. Din ochi îi dispăruse orice urmă de luciu şi culoarea metalului mat îşi făcu loc mai rece şi mai rea ca întotdeauna.

Porniră. La poartă, înainte de a se despărţi, rămaseră iarăşi cîtva pe gînduri, muţi, în noapte.

— Curios, făcu cineva. Adică el să nu fi aflat pînă acum nimic…

În iarna care urmă, lungă şi molîie, jilavă şi noroioasă, Manaru porni o adevărată vînătoare printre femeile prietinilor. Era de-ajuns să le vadă singure pe stradă, ca din cîţiva paşi să le ajungă şi să înceapă depănatul curtenitoarelor tirade, bălţate de spirite, cînd mai ieftine, cînd mai izbutite, după obraz. Desigur nu se sfia să intre în vorbă chiar cînd doamna era însoţită de bărbat; ba căuta să se întîmple astfel pentru a risipi îngrijorarea stîrnită de glumele cu Zambiloiu. Atunci, de bună seamă, cuvîntul era măsurat şi ideile pe care le emitea, cîntărite cu precizie de balanţă spiţerească, pompau departe peste subiecte pline de tot interesul, însă îndeajuns de asigurătoare pentru deplina pace a căminului. Cu o abilitate pe care experienţa i-o făcu uimitoare, el aducea convorbirea de pe un tărîm pe altul, ca apele unui rîu nărăvaş. Cînd bărbatul era de faţă, doamna Manaru era terfelită în modul cel mai necruţător cu putinţă; şi nu înceta filipica, pînă cînd asistenţii nu interveneau în ajutorul celei absente. Cînd însă se găsea doar între patru ochi cu vreuna, atunci povestea se schimba. Preamărea cu toată admiraţia de care era capabil pe nevastă-sa, ce ştiuse atîta vreme şi cu atîta tact să-şi acordeze inima în două strune; şi nu înţelegea surghiunul pe care singură şi-l prelungea acolo, la vie, cînd aici ar fi aşteptat-o aceeaşi libertate (Dumnezeu e martor!), pe care a ştiut totdeauna, tainic şi înţelegător, să i-o dăruiască! (Doamna Manaru primise poruncă severă prin vier să nu cumva să se urnească spre oraş, fără cuvînt de îngăduire, că mare nefericire o aşteaptă.) Cu Ramură, în seara de la „Grandiflora”, făcuse o şotie — cum de altfel a şi ieşit toată împrejurarea din noaptea aceea — tocmai pentru a-i pune în ochi mai cu temei (ca să-i slujească şi lui cînd va fi însurat) prăpastia ce desparte vremurile de altădată, „de vremurile ce-au început să scalde, cu binefăcătoarea lor civilizaţie, pînă şi bietul nostru orăşel”.

Aci verva lui Manaru creştea amarnic în „saloanele” pe care le frecventa zilnic. Lua cu înflăcărare apărarea soţiei copile, care vine ca o „mieluşea curată” la pieptul bărbatului totdeauna mai în vîrstă, viţiat şi istovit de oraşele şi şcolile pe unde a umblat, care sînt mai mult şcolile vieţii şi ale desfrîului. „Nu! Femeia trebuie să cunoască şi ea anii vîrstei celei mai frumoase. Iubească-şi soţul cît va pofti. Dar alături de el iubind pe copilul de aceeaşi vîrstă cu ea, zburdalnic şi naiv ca şi ea, sau pe cel ce a rămas cu inimă de copil, în sfîrşit pe cel de al treilea, pe amicul casei, cum se spune şi care se impune pe zi ce trece, tot mai mult, în lumea cultă, ca o necesitate socială. Dar poţi convinge pe vreunul din bărbaţii mucigăitei noastre urbe de acest lucru? O, de ar şti ei că numai aşa vă pot apropia, cu adevărat, pe dumneavoastră, soţiile lor, că numai aşa vor putea goni ura şi prefăcătoria dintre cele două sexe! Răspundeţi dumneavoastră, aci, de faţă, singurele în drept să răspundeţi, întăi ca femei pur şi simplu şi pe urmă ca femei culte?”

Şi ele, care nu se ştie ce-ar fi făcut ca femei „pur şi simplu”, se grăbeau să răspundă afirmativ ca femei „culte”.

Însă asiduitatea vizitelor lui în anume case, la ore cînd de obicei bărbaţii erau la cafenea sau cu ocupaţii, precum poate şi unele şoapte scăpate de ascultătoarele mai puţin culte, produseră în mod firesc din partea soţilor ameninţaţi reacţiunea fatală. Cèl mai revoltat dintre ei, inginerul Mişu Ignătescu, interzise formal lui Manaru, într-o seară la Gustav, la aperitive, să-i mai calce pragul. Dar ironiile lui Manaru, incomparabil mai şfichiuitoare ca răspunsurile lui Ignătescu, precum şi felurite gesturi cam nesărate din parte celui dintâi, ca de pildă ciocniri brusce pe trotoar, provenite din întoarceri neaşteptate, prea violence, ca firavul necăjit să nu dea trei paşi în lături, cu un „pardon»! cerut în bătaie de joc; apoi chemarea care nu admitea zăbavă a chelnerului tocmai cînd Ignătescu, singur la o masă opusă celei a lui Manaru şi a numeroasei sale suite, bătea în farfurioară comanda sau poruncea zorit plata; apoi oprirea deodată a muzicei la bal, tocmai cînd surioara lui, venită dintr-un oraş vecin, făcuse primii paşi de dans; apoi, pe lîngă multe altele, un cîntec în sfîrşit cu o strofă ad-hoc, făcînd aluzii prea spirituale, ca să nu devină populară, la nu de mult trecuta administrare a unor fonduri comunale concesionate inginerului printr-un contract foarte îngăduitor; toate acestea izbutiră în cele din urmă să determine pe cel năcăjit să facă singur precum zicea el mea culpa şi să vie cu mîna întinsă la Manaru, asigurîndu-l că s-a lăsat influenţat de îndemnuri străine; că „scrutîndu-şi conştiinţa” s-a convins că nu are dreptul să-i facă nici un „proces de intenţie”; că „vagabondajul” lui Manaru prin domiciliile amicilor îl explică prin „necesitatea inexorabilă” de a-şi deschide sufletul asupra decurîndei lui amărăciuni conjugale; „cui? — celor mai buni duhovnici: femeile”; şi că a văzut în sfîrşit că datoria lui ca prietin şi a tuturor prietinilor, în aceste momente, departe de a-l alunga, dimpotrivă, trebuie să fie a-l aduce în mijlocul familiilor, ca prin viaţa tihnită ce-o duc cu femeile şi copiii şi prin bunele exemple să-l tragă la o parte din drumul pierzării. Iar în surdină, celorlalţi, Ignătescu le mai adăuga că opreliştea stîrneşte curiozitatea şi nesaţul şi că femeia, „fir-ar a dracului ea să fie, domnilor, s-o pui şi-n clopot de sticlă, dacă-i sâmînţă rea, tot degeaba!”

Fireşte, neaşteptata retractare produse consternare tocmai în rîndurile prietinilor celor mai buni ai lui Manaru şi celor mai des vizitaţi de el. Dar nici unul nu mai avu gustul să parcurgă curba descrisă de supăratul din ajun, pentru a reveni ridicoli la punctul de unde trebuiau să pornească. Pe de altă parte, femeile asigurară în mod unanim că, în mijlocul lor, Manaru e de o cuviinţă exemplară, că nu arare este de o tristeţe care-ţi face milă şi că deprimarea lui merge pînă acolo, „încît uneori ochii i se umplu pînă şi de lacrămi”.

— Un băiat atît de bine, atît de corect, cu trăsături atît de nobile, şi de ce să n-o spun, un băiat atît de frumos!… Ce-a găsit idioata aceea de Frosica la rotofeiul de Ramură?… Altfel, dragă Mişule, dacă şi-ar permite…

Cu aceste vorbe îşi termina de obicei doamna Ignătescu părerile ei asupra lui Manaru, cînd „mai discuta” cu bărbatu-său sau în societate.

Şi-n vreme ce soţii surîdeau mulţumiţi, numai ele în de ele observau cu strîngeri nervoase în colţul gurii că ochii celei care a sfîrşit de apărat pe sărmanul năpăstuit planau încă deasupra convorbitorilor, se pierdeau ca într-o ceaţă depărtată, împăienjineau de parcă ar fi descoperit acolo ceva extrem de delicios.

Într-o zi, după ce conduse pe Ignătescu la gară, Manaru se grăbi să sune la intrarea minunatei vile în stil românesc, pe care acela abia o clădise puţin timp după expirarea contractului cu primăria. Cinsti frumos, ca de obicei, pe ocheşica servitoare, ce grăbi să-i deschidă la dinainte convenitul semnal, dîndu-i bineţe cu ochii ei mari, recunoscători. Din salon, glasuri ajungeau lămurit pînă în antreul unde Manaru sfîrşise tocmai de scos blana şi-şi potrivea cu mîna părul negru, lucios, dinaintea cuierului cu oglindă.
Soneria răspunde de-a dreptul la bucătărie, iar sosirea lui fu anunţată, ca şi pînă acum, de către servitoare, doamnei Ignătescu prin semne convenţionale; altfel nu se explică frîntura imprundentă de conversaţie pe care Manaru o prinse distinct, prin uşa puţin intredeschisă a salonului de primire:

— Închipuieşte-ţi, draga mea, venind încoa, nebunul ăla de Manaru m-a persecutat pînă-n poarta ta… Dar ce insistenţe!… Cuviincios, desigur, însă m-ameţise…

Manaru, care, văzînd că sunt musafiri, o luase spre o uşă alăturată, cîrni acum spre salon. Cunoscuse glasul. Era într-adevăr al enormei doamne Mărunţache, singura din oraş pe care-şi impusese s-o respecte, nu atît din cauza dimensiunilor ei neobişnuite ce păreau să aibă farmecul lor, cît a prieteniei cu Mărunţache, cel cu haz mare şi veşnic cu asmuţarea pe buze, cînd Manaru îi încredinţa la ureche ultimele succese şi recentele năzuinţi.

La vederea noului venit, doamna Mărunţache avu un gest de spăimintată surpriză: Manaru nici măcar n-o zărise în ziua aceea, cum nu-şi amintea s-o fi întîlnit de săptămîni întregi. Totuşi (pentru că din vorbele ei îşi văzu imaginea reflectată în dorinţele tuturor, ca într-o încăpere tapetată peste tot cu oglinzi) se prefăcu că n-a auzit nimic şi se purtă într-astfel încît lumină cu totul figura dolofană a statuei de carne — mai ales că apariţia lui, îndată după venirea ei, îi întărea spusele — şi întunecă repede, repede, chipul, pe care n-ai fi ştiut deosebi albul de roz al doamnei Ignătescu, cuprins de mînia roşie-aurie a cîrlionţilor creţi, şi zburdalnici, ca de para unui foc tainic şi de neînţeles.

Vizita se scurtă de la sine şi el fu gata să conducă pe doamna Mărunţache acasă şi chiar să mai zăbovească acolo timpul cît fu nevoie să sădească în tîmplele absentului Mărunţache micile excrescenţe, pe care acesta, sigur de sine, le căuta cu atîta ardoare pe frunţile celorlalţi.

Rămasă singură, doamna Ignătescu fu zguduită de-un teribil acces de lacrimi cu trîmbe de furie, ce fu potolit instantaneu, ba chiar transformat într-un adevărat transport de bucurii divine cînd se pomeni cu Mişu Ignătescu, năvălind pe uşă, ca adus de vîrtejurile crivăţului stîrnit pe neaşteptate afară. Ignătescu povesti că s-a întors de la staţia apropiată, cu trenul ce venea din contra, motivînd că uitase tocmai lucrul cel mai important întru reuşita scopului călătoriei sale. Ori, cu acest negîndit prilej, el arătă doamnei dovezile unei neţărmurite iubiri, aşa cum nu s-a mai întîmplat de cînd o luase. În tot timpul îi sărută mai ales încheieturile degetelor, şi din vorbele lui îngînate ca în delir şi din faptele lui, cineva străin ar fi putut crede că e împins la aceste nebunii subite de-o frenetică recunoştinţă. O ridică în braţe, se îmbătă de aroma părului ei îmbibat cu esenţă de roze, o privi cu duioşie în ochii mari, necontenit schimbători între verde şi căprior şi ceti acolo cea mai limpede, cea mai naivă sinceritate. Pe urmă se despărţiră într-o mare efuziune de şăgălnicii şi noi dezmierdări, el ca să plece a doua oară la gară — de astă dată de-a binele — ea să se aşeze la măsuţa ei trandafirie, ca să aştearnă pe-o foaie, la fel de trandafirie, cuvintele:

„Vino neapărat. Mişu întors inopinat ca să plece a doua oară, liniştit şi definitiv. Amănunte îţi voi da personal. O să murim de rîs. Te aştept.”

Fără, desigur, nici o iscălitură.

O chiti, o puse în plic la fel, şi dînd-o servitoarei, i se păru, privindu-se fugar în oglindă, o petală smulsă din trupul ei, ca să fie purtată pe vînt… vorba cîntecului…

Şi într-o bună zi invidia femeiască plesni ca gheaţa în mai multe locuri, zgomotoasă, în cîteva din saloanele orăşelului, la mesele de pocher. Răsunară violent apostrofări, dezvăluiri senzaţionale, epitete tari, injurii. Dulci intonaţii de privighetoare se schimbară în rîs rău de huhurez sau în indignare de păun. Ieşiri precipitate uimiră servitoarele, uşi trîntite de mîni înmănuşate cutremurară antreele.

A doua zi unii începură să rîdă, dar Manaru rîse mai tare şi le-ngheţă hohotul pe buze. Căci rîsul lui strîngea ca frigul şi era ascuţit ca sloiul de gheaţă. Năsturaş îl provocă în mod public să dezmintă calomniile ce circulau de la o vreme în jurul soţiei sale, „care, domnule, niciodată nu s-ar înjosi să imite tîrîturile altora”. Şi apăsă pe „altora” cu un curaj care stîrni admiraţia auditorilor. Manaru, necontenit rîzător, dezminţi cu plăcere:

— Ei iaca, am dezminţit, Năsturaş, acum cred că eşti mulţumit şi rămînem prieteni.

— Nu aşa, domnule, nu aşa, spumegă de furie Năsturaş în faţa acestei seninătăţi.

— Dar cum, Năsturaş…

— Cum, dar cum? Şi rămase el însuşi atît de mirat că nu mai ştiu ce să mai spună.

Şi pentru că bolboroseala ce-i măcina gîtul, şi din care ţîşneau silabe desperecheate şi stropi de scuipat, tindea să transforme în comicărie eroica lui ieşire, izbuti să rostească de mîntuială:

— Pe cuvînt de onoare, domnule…

— Pe ce vrei, Năsturaş.

Hotărît lucru! Era de-un cinism atît de feroce Manaru in răzbunarea lui pe întreaga lume, încît toţi conveniră că trebuie să se ia măsuri urgente.

— Pe prinsoare că nu e adevărat nici a mia parte din ce se spune, domnule! Însă nebunul trebuie legat! Ne compromite familiile, ne demoralizează nevestele.

— S-a isprăvit! Asta-i tactica lui, să ne zdruncine credinţa în femeile noastre.

— Să credem c-au fiert toate în acelaşi cazan de ciorbă cu nevastă-sa.

O conspiraţie avu loc în grădina „Grandiflora”, lipsită de scaune şi mese în miezul unei nopţi călduţe de februar. După dezbateri extrem de însufleţite, în timpul cărora se respinse cu majoritate covîrşitoare propunerea tragerii la sorţi a celui care avea să aducă singur la îndeplinire mandatul conspiraţiei, se votă în unanimitate o bătaie la care să ia parte toţi cei prezenţi, pînă la complecta scoatere din funcţiune a celui condamnat.

Livizi, cum le şade bine unor conspiratori, îşi dădură mîinile cruciş, înfăşuraţi ca nişte miri romantici ai nopţii şi ai întunecimilor în beteala firavă a lunii.

Cineva scoase ceasul. Discutaseră cam mult. Era ora patru dimineaţă. Şi tuturor de faţă li se păru că aud patru lovituri grele, grave, sinistre, bătînd darabana destinului. Sentinţa era deci pecetluită de vrerea sorţii.

Porniră hotărîţi şi tăcuţi. Ţepile metalice ale bastoanelor căzură surd pe pămîntul înţelenit.

La poartă se opriră.

„Unde-o fi? Unde-l găsim? Unde-l pîndim?”…

Zambiloiu, care mergea în frunte, fu oprit de tăria acestei probleme, aruncată din urmă ca o piatră în capu-i învolvurat de dorul răzbunării. Într-adevăr unde ar putea să fie. Poate s-a retras din vreme şi s-a culcat ca un om cuminte! Păcat de bunătate de avînt. Pînă mîne le trece imbecililor ăstora… Aş, ce să se culce? Manaru, pe luna asta! Doamne fereşte! Cine ştie cu nevasta căruia din dobitocii de faţă împarte acum dulceaţa aşternutului! În orice caz, la el, la Zambiloiu, nu putea să fie… şi avu parcă un vag simţimînt de uşurare…

Rînji şi strigă cu veselă răutate:

— E, la care… o fi acuma? (Era să zică „dintre noi», dar îi fu frică.)

Însă siguranţa că la el nu mai poate fi îi schimbă repede ironia în durere. Şi i se păru bucuria lui dintăi un pumn de apă aruncată de la etaj şi îngheţînd la mijlocul drumului.

— Aşa-i, Zambilică, ai dreptate, pe la tine a trecut demult!

Atunci ochii lui scînteiară iarăşi răi şi începu deodată să fredoneze:

Unde-o fi
Unde-o însera,
Pe-a cui mînă s-o culca.

Un freamăt trecu printre conspiratori la auzul groaznicelor versuri:

— Mi se pare, şopti Gorunescu, că-l văzui spre seară apucînd-o pe Tudor Vladimirescu.

— Cum ţi se pare? tresări nervos Goruneanu.

— Adică, vorba ta, nu mi se pare deloc…

— Ţi s-a părut.

— Nu mi s-a părut deloc. Era pe strada ta şi da tîrcoale cam prin împrejurul tău.

— Pentru ce nu mi-ai spus pînă acum…

— M… mi-era greu… mă-nţelegi… Însă, dacă nu mă înşel, parcă s-a ridicat puţin în vîrful picioarelor, în faţa ferestrei, aia… luminată cu roşu…

— "Parcă, dacă nu mă-nşel… mi se pare!" Să nu crezi că sînt d-ăia cărora să… pe care să… care să…

— Auzi acum şi p-ăsta… eu spun ce văzui, băiete, şi zic… să-l aşteptăm cum intri pe Tudor… asta e…

— Şi eu spun că e la nevastă-ta…

— Nu fi porc.

— Porc eşti tu…

— Staţi, nu vă certaţi, interveni Ignătescu… Apoi dac-o luaţi aşa… niciodată… uite d-asta şi-a bătut joc şi de unul şi de altul… pentru că am ascuns… Ascultaţi ce vă spun eu: Goruneanu… poate să aibă mai multă… dreptate…

— Adică vrei să spui că eu, întrerupse Gorunescu.

— Nu tu! Goruneanu are dreptate. De cîteva zile dă necurmat tîrcoale pe Regina Maria…

— Trebuie să fii nebun şi tu… Păi cînd îl văzui eu pe Vladimirescu…

— L-oi fi văzut… Eu îl văzui pe Regina Maria, dinaintea porţii tale, şopocăind cu băieţaşul ăla care-l ai în curte.

— Măi Ignătescule, ştiu, dragă, că ai interes ca să le cobori pe toate la nivelul… (şi bătîndu-se cu mîna peste gură)… În sfîrşit, nomina odiosa… Însă vezi şi tu… că…

O palmă puternică răsună deodată în tăcerea desăvîrşită.

— Şi ce dai aşa, măi păcătosule? răcni de astă dată Luncescu… Ce te mai fereşti în dosul palmelor? A ajuns scandal public povestea cu nevastă-ta. De şase luni de cînd ţi-e musafirul cel mai credincios…

Bărbia lui Ignătescu începu să tremure. Palma lui descrise din nou, fulgerător, o frîntură de cerc spre obrazul negru şi uscat al lui Luncescu. La jumătate de drum, însă, se opri, împiedicată de brusca şi imperioasa nevoie a unei explicaţii.

— Ei şi de ce crezi tu, măi dobitocule, că vine de atîta amar de vreme? Să spun eu! Pentru că întîmpină rezistenţă, neghiobule; pe cînd la tine şi-a făcut omul treaba demult, a scuipat şi a plecat… n-auzeai cum îşi bătea lumea joc de tine?…

Luncescu se clatină, cît era de lung şi de subţire, ca un par desţepenit din strînsoarea voinică a pămîntului.

Şi micului discurs al lui Ignătescu, îi urmă repede deschiderea ostilităţilor, care fu marcată printr-un ropot grăbit de palme, ca o ţăcăneală de mitralieră.

Pe urmă bastoanele intrară în funcţiune şi tabăra se-mpărţi în două.

Numai Zambiloiu sta deoparte şi contempla trist împrejurarea: cu ce plăcere şi-ar fi întins şi el spinarea acestei ploi binefăcătoare, dacă i-ar fi rămas numai o sămînţă de nădejde.

Lupta trezi resentimente vechi. Cuvinte, de luni întregi oprite în gît, îşi făcură loc mînioase. Bastoanele şuierau. Pumnii, bizar, cu cît deveneau mai grei, cu atît săreau mai agil. Gardistul speriat din somn începu să fluiere; iar prepusul domnului Alexandru Cocoşel pentru a-i păzi grădina peste iarnă, cu ochii cîrpiţi şi îmbrăcat pe jumătate, începu să se văicărească milog:

— Aoleo, boierilor… cîrmiţi mai pe stradă, că-mi spargeţi geamurile!

O lovitură greşită îl reduse însă la tăcere.

Dar atunci un glas îngrozitor, pătrunzînd în noapte ca o voce supranaturală din scripturile sfinte, răgi un chiot prelung umplînd toată bolta cerului şi tot oraşul întunecat. Şi ca la un semnal divin, taberele se depărţiră; combatanţii înlemniră cu gesturile în aer.

Din neguri, în mantia-i de cauciuc, apăru silueta zveltă a lui Manaru.

— Ce dracu v-a apucat, dragii mei?

El înaintă cu pasul lui larg, cu ochii rîzători in bătaia becului infirm al străzii, cu sufletul beat de cine ştie ce nou succes. Mîna lui despică grămada ca barda voievodului şi de îndată se găsi tocmai în inima încăierării, unde degetele lui Gorunescu stăteau încă încurcate în chiotorile jiletcei lui Goruneanu; dar el îi desfăcu pe loc cu tăiuşul braţului de fier.

— A, va să zică îi ţii parte! strigă Gorunescu, zbătîndu-se furios să-şi apuce din nou prada.

Însă cînd se trezi drept în gard, în loc să schiaune şi să ameninţe, cum avea obiceiul, începu deodată să aplaude:

— Foarte bine! Foarte bine! De ce să nu-i ţii partea? Te înţeleg, cavalerule ocrotitor… Bravo, te înţeleg, îţi dau dreptate şi te scuz.

Cuvintele acestea, ca şi teribilul rîs, ce urmă, al conspiratorilor, plesniră ca plumbii cnutului în obrazul lui Goruneanu. Într-adevăr, la fel cu toată lumea de faţă, pînă şi el observase că-n descăierarea asta, luarea-aminte a lui Manaru se concentrase toată în jurul lui şi că, vădit lucru, îl părtinise mai mult sau mai puţin. Oare să fi fost cumva vreo răsplată? Şi cînd afară de întrebarea aceasta, scrisă cu litere de sînge, el nu mai văzu nimic altceva în golul minţii, ochii i se dădură peste cap şi cu disperarea poltronului, degetele i se înfipseră în beregata protectorului.

Conspiratorii, cîştigaţi de interesul scenei şi liniştiţi de minune despre partea drumurilor bătute de Manaru în astă-noapte, se dădură liniştiţi de o parte şi de alta. Lupta fu desigur scurtă şi Goruneanu adus repede, repede, cu mîinile la spate. Totuşi Manaru se purtă neînchipuit de uman cu învinsul, ceea ce stîrni aclamaţiile vesele ale mulţimii complect cucerite, ba chiar îl sărută pe frunte, asigurîndu-l şi pe viitor de neţărmurita lui prietinie. Şi atunci nebunia lui Goruneanu de asemeni nu mai cunoscu ţărmuri; degetele lui se împlîntară crispîndu-se nervos în buzunarul de la spate şi, la lumina searbădă a felinarului municipal, tocul de piele de căprioară al revolverului îi răsări în stînga, cenuşiu şi gras ca un pitpalac, în vreme ce dreapta desfăcea febrilă încheietoarea de portofel. Însă dreapta lui Manaru fu mai promptă, aşa că în secunda următoare asistenţa putu vedea ţeava revolverului însuşi lucind în mîna lui Manaru, iar tocul dezumflat în aceea a lui Goruneanu.

— Frumos trofeu, declară Manaru, contemplîndu-l. Apoi îl puse în buzunar: să pofteşti mîine să-l ridici de la domiciliul subsemnatului. Vezi? Ar trebui să nu ţi-l mai dau. Dar te iert; mi-eşti scump şi te iubesc, Gorunule dragă! (Şi-nainte ca el să se apere, îl sărută din nou.) Toţi sunteţi nişte suciţi! continuă mustrător Manaru… Născociţi o grămadă de bazaconii şi pe urmă singuri nu ştiţi cum să vă scăpaţi de ele. Ascultaţi-mă pe mine: mîniaţi-vă pe fapte, nu pe vorbe…

Cuvintele acestea spuse verde şi neted în noapte, cu timbru şi tîlc apostolic, avură adînci ecouri în inimile de faţă. Nu mai trebui mult ca pacea şi armonia să se reîntoarcă şi cu toţii porniră înfrăţiţi şi însufleţiţi.

În urma zgomotosului grup, dibuia ca un orb Zambiloiu. El doar era mîniat pe fapte şi nu pe vorbe. Totuşi marea veselie dinaintea lui strecura o rază de veselie şi în urmă: „Te pomeneşti c-o fi tot vorbe… Parcă, he! Cine ce-a văzut?…”

Tot în piaţa oraşului, în dosul cafeului "Gustav", se află şi berăria-varieteu, cu titulatura curioasă „Hotel Bucureşti“ (are camere numai pentru „artiste“), localul de iarnă al domnului Cocoşel. Casă străveche, lungăreaţă şi scundă, hotelul îşi sticleşte ochii roşii în nesfîrşitul nopţilor de iarnă, şi pufăieşte fum pe coşuri, ca un tren gata de pornire. Aici samsarii statoresc ruptoarea vinurilor, aici se beau adălmaşele, aici se înteţesc chefurile hibernale, care pot dura cîte trei zile cu nopţile lor. (După care, cînd descind pe pămîntul ce se învîrteşte cu ei, de atîta drum, muştereii lui Alexandru declară c-au călătorit cu „transsiberianul”.) Un pian automat zdrăncăne cu înverşunare la fiecare nouă monedă împinsă în cutiuţă; iar pe cîteva scaune aliniate de părete, patru fete vopsite moţăie monoton şi bat toate odată tactul cîntecelor mecanice, cu o viteză de parcă ar fi puse în legătură, prin sîrme invizibile, cu sipetul muzical. Sînt artistele care-şi aşteaptă rîndul. Deodată pianul tace şi începe brusc marşul vioarei, al cobzei şi al ţambalului; ţiganii în haine negre-verzui („olive”, cum spune vătaful lor) se încovoaie mlădioşi pe instrumentele afumate şi salută obişnuiţii localului, cu surîsuri largi, dezvelind danturi albe şi puternice. După cîteva tacturi, marşul se transformă neapărat în vals. Şi iarăşi după cîteva tacturi, se schimbă în altceva necunoscut, un fel de introducere bizară şi zgomotoasă, ai zice vin început de jazz, dacă una din artiste, cea mai nou-venită, n-ar sări de la locu-i, de lîngă pianul automat, şi nu s-ar propti într-un picior, plimbînd pe celălalt în urmă, cum ar da un animal dintr-o coadă vîrtoasă, întinzîndu-se în chip de salut graţios peste rampa lăutarilor. Arcuşurile se grăbesc atunci să isprăvească introducerea şi chiar cele mînuite mai repede sfîrşesc înaintea celorlalte; iar prea de tot rămasele în urmă întrerup cîntecul pur şi simplu. Artista se aşează de astă dată solid pe amîndouă picioarele, îşi dă pieptul înainte şi porneşte cu accent energic:

Blé-riot s-a supărat
Im tam… tam, tam…

Publicul o priveşte cu ochii crunt de judecător: ce are a face Blériot? Asta-i poveste scoasă din lada de vechituri! Dar ea surîde îngereşte uităturilor de lup, care-i înfulică picioarele lungi, mijlocul strîns, sînii prea tremurători. („Asta-i prospătură, nea Niculae!») Aşa i s-a spus de către cine a învăţat-o: să zîmbească într-una, cît ţine „numărul». Şi ea zîmbeşte cu încăpăţînare grozavilor ochi sticlind de parcă-s boabe de chiciură sub lună. În cele din urmă tot îi topeşte, îi îmblînzeşte; în orice caz e bine făcută! Aplauze pornesc răzleţe din colţuri; două, trei şi mor. Succesul e hotărît. Cu farfurioara în mînă se avîntă la chetă. Surîsul n-a părăsit-o, ba chiar a crescut, căci buzele înroşite pînă peste margini fac o pată roşie atît de mare pe faţa văruită, de parcă ar ţine o garoafă între dinţi.

Deodată, surîs, ochi dulci, garoafe dispar; o mască sinistră cu ochi mici şi răi, brăzdată de creţuri adînci, cu o gură exagerat de mare, de strîmbă şi de roşie, ca şi cum i-ar fi smuls cineva limba, s-a aşezat pe chipul zîmbitor. Se aude un: „porcule!” îndesat şi demn. Cineva, desigur, fusese obraznic pe sub masă. „Eu nu sunt d-alea, mojicilor!” şi cu privire de regină ofensată, ea lasă în grabă masa mojicilor, care se văd după haine cîte parale fac, căutînd parcă aprobare departe de tot, în fundul sălii, unde grupul Manaru s-a prăpădit de rîs, de la începutul cîntecului şi pînă acum. Şi zîmbetul, prins din veselia mesei înecate în fum de tutun, la început nehotărît, pîlpîie cu tot mai multă stăruinţă şi luminează iarăşi masca de var.

În timpul intermezzo-ului, adică al chetei, orchestra delectează pe auditori cu „naţionale”. E rîndul chitaristului:

…Toate lămpile s-au stins,
Numai la fereastra ta
Arde lamba ca o stea.

Dar cheta se sfîrşeşte, cîntăreaţa s-a aşezat între Manaru şi Mărunţache. Ea chirăie ostentativ, cătînd mîndră la tovarăşele rămase la rînd şi rîde grozav de zgomotos, căci glumele pe sub masă au început să-i facă plăcere. (Nu uită totuşi să mai arunce din cînd în cînd ochi plini de cel mai nemărginit dezgust spre masa mojicilor.) Iar cîntăreţele celelalte se perindează pe estradă în pîcla din ce în ce mai groasă. Miroase a vin proaspăt şi a rom. Apoi deodată mirosul pătrunzător al fripturii la grătar umple nările aţîţător. Cîntă acum artista a treia; cîntă pe franţuzeşte — e franţuzoaica localului:

Ninon, Ninon!
Ne dis pas non...¹

Şi vocea ei plîngătoare se întinde spre masa boierilor ca o mustrare dureroasă. Lîngă Manaru, pînă ieri, era locul ei. Sub cununa părului oxigenat, ochii parcă-i lăcrimează în lumina clipicioasă, iar cutele pe care fardul topit de sudoare le dezvăluie nesimţit pe faţa puhavă par a fi urme de plîns. E tragică în disperarea cîntecului. Însă deodată îşi revine şi ca o franţuzoaică veritabilă ce se simte, îşi aruncă mîndră capul îndărăt. Cîntecul e altul: sprinten, săltăreţ. Piciorul îi bate nervos tactul; apoi porneşte cu paşi mărunţi şi măsuraţi înapoi, se opreşte bătînd pantofii, revine majestuos cu mîna la tîmplă, salutînd milităreşte:

Je suis la belle Margot
Im-tam-im tam-im-tam, tam…
J’y viens de Chicago²
Im-tam-im tam…

Şi glasul ei devine din ce în ce mai eroic în învălmăşagul de mirosuri şi de zgomote, în privirile de entuziasm timid ale practicanţilor de la judecătorie şi ale vînzătorilor din magazine, neînţelegători ai acestui jargon, pentru ei păsăresc, uimiţi de bravura ei galică.

E un zbucium grozav în gîtlejul de contraltă cvadragenară al franţuzoaicei, naufragiată în umilul orăşel oltenesc. Vocea a început să-i gîlgîie falş, căci, atacînd refrenul, corul lui Manaru nu s-a grăbit, ca de obicei, s-o însoţească cu urlet tunător de bas, cu darabană bătută zgomotos în masă, cu clinchet de cuţit în pahare. Nu, Manaru, acest gaillard³ înalt, subţire şi brun, vesel, vorbăreţ şi chefliu ca şi cel mai autentic marseiez, era aproape întors cu spatele spre estradă, gură în gură cu nou-venita. Toată masa părea că ascultă la glumele lor; Ramură singur mai privea cu ochi focoşi la scena cea scundă, pe care acum se juca o puternică dramă. Însă „la belle Margot” nu putuse pune la inimă pe acest bucălat blond şi roşcovan; vocea ei şuiera acum de gelozie şi de mîndrie înfrîntă; o clipă şovăitoare, îşi reveni cu puteri înzecite. Aplauze răsunară în toate părţile; chiar şi la masa boierească. Nu se duse la chetă. Cînd se făcu din nou tăcere, un bătrîn lung şi galben, cu faţa încreţită, se ridică în picioare şi trosni deasupra capului din trei degete.

— Un pol şi-o roblă! declară el cu o voce de parcă ar fi vorbit printr-un butoi gol.

Porniră rîsete şi asmuţituri.

— Şezi jos, nea Niculae!

Dar nea Niculae tăie ceva cu arătătorul în aer şi se aşeză grav la masă, trecîndu-şi printre două degete mustăţile umede şi parcă înverzite.

— Negustor, n-auzi?

Şi făcu cu ochiul la sticla goală, plescăind dintr-un colţ de buze. Apoi fredonă:

Marioară… dintre monţi…

Pe urmă înghiţind în sec, ca un fel de pauză, reîncepu acelaşi unic vers, încercîndu-l pe mai multe tonuri.

Franţuzoaica se lăsă tristă pe scaun, singură la masă. Ea privea cu zîmbitoare melancolie îmbierile nenumăraţilor admiratori, făcute cu gesturi muţeşti sau într-un idiom cu totul necunoscut filologilor francezi.

— Que-ce-qué-les vous, ma chère?⁴

— J’ai vous l’honneur, ma’m’aselle!⁵

Dar ochii îi luceau într-atîta, că parcă stau să podidească în lacrimi.

Ramură veni la dînsa. Ochii ei albaştri se umbriră. Consolarea acestui inoportun, pe care, hotărit, nu-l putea suferi, o umilea şi o indigna, iar complimentele lui neghioabe, ca şi imprecaţiunile la adresa lui Manaru, că poate să neglijeze „une colombe si blanche”⁶, o scoteau din sărite. Tocmai atunci Manaru întoarse privirile.

— Venez ici tous les deux!⁷ Îi pofti el îndată.

Ramură avu o uşoară încruntătură fugară; franţuzoaica păru că ezită; cu totul altfel ar fi vrut să fie chemată.

— Iată, s-a întors iar la pupăza aceea! strigă Ramură triumfător şi repetă pe franţuzeşte, pentru că la belle Margot era nedumerită asupra cuvîntului,,pupăză” (îl traduse cu pie, ceea ce tot aduse un zîmbet pe figura amărîtă).

El era chiar gata să se aşeze din nou la acest zîmbet pe scaunul de pe care, urmînd mişcarea ei, tocmai se ridicase, însă franţuzoaica alunecă zglobie de lîngă dînsul şi se opri la stînga lui Manaru.

Ramură se luă după ea şi se aşeză alături. Noi comenzi răsunară. Margot nu asculta deloc ce-i spunea Ramură. Urechea ei dreaptă sta ţintită la şoaptele lui Manaru şi la chicotele coţofanei; atît de atentă că luase şi puterea urechei stîngi. Aşa că Ramură trebuia să repete de trei şi de patru ori aceleaşi vorbe. Totuşi el nu se da bătut; stăruia cu îndîrjire în propunerile lui:

Ne dis pas non, Ninon…⁸

Franţuzoaica, distrată, părea să consimtă. Dar cînd el se grăbea, atunci, să precizeze termenul şi condiţiile, ea se ferea îngrozită:

— Mais qu’est-ce que j’ai dit, moi? C’est toujours non…⁹

— Vous avez consenti…¹⁰

— Je n’y faisais pas attention.¹¹

Ramură spumega. El, care avea faima cuceritorului irezistibil, era compromis cu totul în faţa amicilor de la masă, căci cocota asta răspundea prea tare şoaptelor lui. Refuzul unei cîntăreţe, şi încă cvadragenare, îl scotea din sărite. Şi doar despre dînsul se dusese vorba că nu lasă să treacă o artistă pe la localul de iarnă al lui Alexandru Cocoşel fără ca să nu treacă şi el pe la dînsa. Şi vorba se mai ducea că el nici nu plăteşte vreodată — privilegiu unic în acest orăşel, de cînd există într-însul un café-chantant. Iar el auzise vorba asta şi părea că nu-i displace deloc. Ba dimpotrivă.

El îşi răsucea colţul mustăţii roşcovane cu sălbătăcie, totuşi pe figura contractată de supărare păstra necontenit un zîmbet pentru asistenţi şi-l însoţea adesea de un clipit din ochi, cu înţeles, fără să observe că aceştia nu-l luau în seamă, prinşi de vîrtejul rîsului zgomotos din jurul lui Manaru şi al pupăzii. De la un timp chiar Margot se-ntorsese aproape complect cu spatele la dînsul şi părea că ia parte directă la hazul general. Însă Manaru, probabil din nebăgare de seamă sau pentru a-şi aşeza şi mai bine cotul pe masă, îi întoarse la rîndu-i tot spatele său voinic şi arcuit. Gestul acesta îndîrji cu desăvîrşire pe franţuzoaică. Ea reveni la Ramură, fără un pic de sînge în obraz, şi surîse cu un rînjet zdrobit, care-i lungi buzele pînă-n sfîrcul urechilor galbene, ca de cadavru proaspăt.

— Ah, dis-moi que’ q’chose.¹² Pentru ce tăcut?

Gura lui Ramură se întinse şi ea pînă la urechi şi părea că dacă ar fi avut loc, s-ar fi întins şi mai departe.

Tocmeala nu dură mult. Tratativele fură împuternicite prin strîngerea unui genunchi al ei între genunchii lui şi printr-o strîngere de braţ, mai sus de cot.

Localul începuse să se golească. La masa mojicilor o violentă controversă se iscă între chelnări şi consumatori asupra numărului comenzilor, a preţului şi a calităţii consumaţiilor. Domnu Niculae, care stătuse, ca de obicei, singur tot timpul serii, vroi să plece.

— Ha, ha, domnu Niculae, ai luat faţa de masă după dumneata.

Domnu Niculae se uită cu ochii împăienjiniţi înapoi şi pe urmă fixă încruntat pe interpelator:

— N-am plecat de tot, strigă el sus şi tare, agitîndu-şi arătătorul în aer, apoi ridicîndu-l brusc spre tavan, asigură: „un pol şi-o roblă!” Pe urmă fredona scurt:

Marioară dintre monţi…

Şi porni în volte scurte, inegale şi în sensuri diferite, dar în aşa fel că ultimul sens fu de-a dreptul în uşa ce parcă-l aspiră ca o gură de întuneric.

Curenţi reci se strecurară şerpuitori prin spatele întârziaţilor.

— Hai să mergem, şopti Ramură la urechea franţuzoaicei, înfrigurat şi tremurând ca o piftie, aşa cum de obicei devenea înaintea femeilor, în momente hotărîtoare.

Dar ea refuză să meargă de pe-acuma. Cînd se va închide localul, da! Atunci pleacă toate fetele. Acum s-ar supăra chiar patronul.

Ramură mai aşteptă puţin şi pe urmă deveni şi mai insistent. Ea trebui să cedeze, aruncînd o ultimă privire în ceafa lui Manaru. Dacă el vrea astfel!

Dar atunci se-ntoarse Manaru. Privi cu mirare la Ramură, apoi coborî ochii pe franţuzoaică.

— Margot, strigă el… Tu erai aci, lîngă mine, frumuseţe în declin, îi spuse el mîngîind-o pe guşa moale şi albă… Pe domnişoara Blériot o cunoşti?… Faceţi cunoştinţă, dragile mele….

Ramură rîdea prosteşte şi pe nevăzute trăgea pe franţuzoaică de haine. Dar Margot se scutură deodată ca un curcan înfuriat.

— Fiche-moi la paix!¹³

Şi pentru că, de ciudă, el o ciupi cam adînc, ea izbucni într-un şir de blesteme franco-române, printre care nu uită să strecoare cîte-o trăsătură din portretul lui Ramură, aşa cum îl vedea acum, cu ochii holbaţi de furie. Impresiunile ei, în faţa acestui portret, ce se reconstituia astfel bucată cu bucată, erau aşa de groaznice însă, că Ramură roşi, apoi îngălbeni. Mînia ei culmină într-un persiflaj de foburg, la adresa neghioabelor („puisque j’ai entendu que vous êtes’ci une sorte de don Juan”¹⁴) care au putut să cedeze unui astfel de caltaboş… „Pfui!…”

Şi scuipă cu atîta greaţă, că Ramură simţi cum stropii sar din podea în obrazul lui. Un hohot formidabil se dezlănţui la masă. Doar Manaru rîdea puţin cam încruntat şi foarte încurcat, neştiind dacă trebuie să se-nveselească mai departe sau să se supere.

Atunci se întîmplă ceva cu totul neaşteptat. Ramură, roşu ca o sfeclă, ridică deodată palma lui grăsună deasupra franţuzoaicei; Manaru i-o opri în cădere şi amîndoi se priviră adînc — deşi un moment numai — foarte adînc şi răscolitor.

Dar Ramură se însenină cel dintîi.

— N-am ce-ţi face, rînji el, şi dinţii albi apărură mici, de şoarece, din dosul lăuzelor cărnoase. Eşti mai tare… Ai un succes… care mă dezarmează…

Însă păli deodată, căci ochii lui Manaru recăpătară luciul acela groaznic de oţel.

Fu ca repedea sclipire a două tăiuşuri ce se ciocnesc. Pe urmă Ramură se grăbi să iasă. Manaru goli trei pahare pe nerăsuflate, cum făcea cînd era rău întărîtat, şi bătu cu pumnul în masă.

— Să ridicăm şedinţa, strigă el sălbatec. Eu rămîn cu franţuştele ăstea, declară apoi, mîngîindu-le pe amîndouă sub bărbie şi privindu-le pe rînd cu un surîs larg, beţiv. Mergem cîteşitrei… facem figuri…

Şi plesni iarăşi cu pumnul în masă, de se cutremurară sticlele şi paharele.

Abia într-un tîrziu se trezi din mînie, singur în tot localul, cu fiecare din ele pe cîte un genunchi. Le ridică pe amîndouă cu cîte o mînă, ca pe două pachete, şi porni pe uşa din fund, în vreme ce fetele chicoteau de spaimă şi admiraţie subt strînsoarea muşchilor de piatră.

După cîţiva paşi se opri.

— Nu! strigă cît îl lua gura, frîngîndu-şi uitătura dură de statura arămie şi gheboasă a domnului Alexandru Cocoşel. care apăruse mic în prag, ca un cîne roşu cu cap de om… Nu aici!… La mine acasă, în patul conjugal…

Şi izbucni în rîs grozav dinaintea acestei idei năstruşnice. Iar fetele, lipite de pieptu-i, se priviră rîzînd fugar, redeveniră apoi serioase şi-şi întoarseră spatele cu dispreţ.

Ieşiră.

În urmă-le, Alexandru Cocoşel îşi săltă ghebul şi-şi frecă mînile punctate de pistrui. În lumina roşie obosită a becurilor, părul lui roşu părea că luase foc. Se strecură printre mesele pe care le întrecea doar cu tidva şi începu să urle la slugi:

— Mai repede, că se face ziuă!

Apoi se îndreptă spre „casă”, legănîndu-şi într-o parte şi într-alta capul ce ieşea din cocoaşe ca dintr-o cutie.

În coloanele groase de praf, stîrnite de măturoaie, şi-n răceala aerului năvălit prin uşile larg deschise, domnul Alexandru îşi făcu şoptind socotelile. Capul i se legăna într-una, automat, ca o jucărie curioasă, neobişnuit de mare.

Fetele plecară de la Manaru a doua zi, puţin înainte de ora prînzului în văzul întregii lumi. Manaru le primise chiar în camera de culcare şi se trînti cu ele în cele două paturi conjugale, alipite unul de altul în mijlocul odăii. Toată noaptea se petrecu o orgie sinistră, cu ţipete şi chirăituri sălbatece, care trezi servitorii, îi aduse spăimîntaţi în antreu şi-i făcu să se privească buimaci de somn şi de neînţelegere. Pe urmă unul descoperi un colţ al perdelei şi ochiul îi scormoni în lumina mare dinăuntru. Îşi perindară apoi rînd pe rînd văzul la colţul viclean, şi cum îl puneau acolo, ochiul şters al fiecăruia se-acoperea deodată de-un luciu sticlos. Începuse să se îndese unul într-altul şi să-şi dea brînci. Privirile lor luau acum înfăţişări turburi, mînile lor îndrăzneţe se zbăteau lacome şi ascuţite ca nişte cîrlige asupra fetei din casă, care abia îşi mai putea feri pieptul şi înăbuşi chicotele, făcînd-o s-o ia la fugă în lungul sălii, urmată de aproape de suflarea caldă a rîndaşului. Pe urmă, în tăcerea nopţii, răsună puternic trîntitul unei uşi depărtate, zgomot care scoase din minţi pe Marin, băietanul argat trimes de la vie. Îl făcu să-nlănţuie cu putere pe bucătăreasa Ilina, ţigancă cu părul pe trei sferturi argintiu, trăgînd-o de la fereastra unde rămăsese zgîită, molfăind vorbe neînţelese din gingii şi făcîndu-şi cruce.

Dar peste cîtva timp, cîteşipatru erau iarăşi grămadă la pîndă. Una din artiste descoperi chiar ochiul iscoditor, pătrunzînd lucios şi împungător prin colţul perdelei, de parcă tocmai luciul lui mistuitor dăduse sfredel petecului de geam. Ea se înspăimîntă şi ţipă atît de tare, că îndată cîrdul de servitori o luă la goană, în lungul sălii colţurate, cu baba în urmă.

Înăuntru tropotul neregulat veni ca un zgomot material şi fetele se cutremurară, vîrîndu-se sperioase subt subţioarele lui Manaru. Dar el rîse nespus de voios de această întîmplare; văzu ştafeta pornind cu precizie în zorii zilei spre Dealul Verdei şi inima îi crescu de fericire.

.................................................................

Manaru trece zîmbitor prin lumea toată a orăşelului, multă şi bălţată, de duminecă. El ceteşte în mintea tuturor scena din noaptea trecută, amplificată. Nu ştie de ce sufletul îi ride de fericire; poate pentru că de acum nici un ochi nu-l va mai deşira cu compătimirea lui! Ah, ochiul ăsta scormonitor al mulţimii cum taie şi cum sfîşie, cum doare! Acum i-a înfrînt tăria, l-a uluit, l-a înfricoşat. E cu neputinţă să nu exulţi la priveliştea acestui ochi răpus, umilit, cu multiplele-i lumini frînte şi piezişe!

El îşi leagănă acum corpul înalt şi subţire într-un grup de prietini, care-l tachinează cu glume proaste. Îi priveşte cu indulgentă superioritate şi-n gîndu-i face socoteala de cîte ori avusese pe fiecare din nevestele lor. Şuvoaiele de burghezi se desfac de grupul zgomotos al boierilor, ca apele încontinuu reînnoite ale pîrăului de un pietroi colţuros. Se împreună apoi la un loc, după ce salută cu plecăciuni adînci şi zîmbesc, închizînd dintr-un ochi:

— Conu Iorgu Manaru…

— A dat iama prin femeile boierilor.

— Dec, dar lui Ramură n-are ce să-i facă.

— Nu ştiţi… I-a poruncit să se însoare cît mai curînd… altfel…

Manaru priveşte deasupra oraşului întreg, strîns în juru-i în ziua aceasta de sărbătoare, ca un stăpînitor clientela ce i se închină. Tot ce aduce a cît de puţină frumuseţe dintre femeile acestea, care trec în foşnete de stofe şi-n legănări ritmice, el a cunoscut, a avut, a stăpînit. El ştie toate dedesupturile lor şi-i place să şi le amintească, privind pe subt gene cum îşi plimbă în grup siluetele elegante în costumuri fumurii sau în tonuri stinse de iarnă, în saluturile exagerat de ceremonioase ale meşteşugăreselor, înzorzonate ţipător, comentînd, în şoapte respectuoase, numele animalelor în pielea cărora cocoanele s-au îmbrăcat.

Şi toată această perindare de tonuri şi culori, pătată de sîngele soarelui ce moare, i se pare un imens dans pe care concetăţenii i-l oferă, nemernici şi temători.

În adîncurile bolţii, albastrul ia o culoare rece, metalică; în apus au rămas doar nori lungi, tăind cerul de la o margine la alta, şi sulemeniţi diferit, strigător şi încurcat. Ai zice gratii suspendate în infinit, pe care s-au cocoţat pasările măiastre ale amurgului; un învălmăşag de aripi, care se zbat uşor, îşi potrivesc un loc mai bun, se înfrăţesc subt împăcarea somnului. Iar plumbul înserării le înfăşură în valurile uitării, pe nesimţite — ca o mînă duioasă de gospodină — tot mai mult…

Prietinii au plecat.

Manaru se simte mulţumit peste fire: în gît îi izvorăşte parcă un gust dulce, de licoare îmbătătoare. Şi-i simte parfumul răspîndindu-i-se prin toate membrele, umplîndu-i tot corpul. Amurgul, lumea aceasta care zîmbeşte, petrecerea din noaptea trecută, petrecerile din nopţile trecute, atîtea femei de tot felul: slabe, corpolente, blonde, oacheşe, înalte, mici, femei cu pielea albă ca laptele sau roză ca aurora, de un brun sidefiu, mistuindu-se în invizibile flăcări violacee, subţiri şi reci ca vinele marmorei, sau de-un brun arămiu, cald şi poftitor ca dulcea coloare a ciocolatei, cu feţe ovale sau prelungi, cu pieptănături linse sau zburlite; cu ochi sfărămături de oglinzi cereşti, verziu ca tremurul frunzei în soare sau fulgere negre, rostogolindu-se ca privirile de tigru în orbite şi apoi fixe şi pironitoare, ca uitătura fascinantă a şarpelui… Toate, totul, întregul, nemărginitul strîns în două braţe omeneşti, în braţele lui! Pînă acum era doar o singură femeie pe care şi-o amintea cu o neobişnuită claritate în cele mai ascunse amănunţimi ale corpului şi sufletului: o vedea parcă la picioare-i şi parcă o cerceta cu o lupă uriaşă şi atotcuprinzătoare, căci o vedea toată deodată, în toate ale ei… O vedea şi-i venea să rîdă: atîta ciudă, pentru atita lucru… cînd braţele lui puteau cuprinde nemărginitul.

— N-aţi mai venit pe la noi, domnule, şi lucrul âsta o să te coste amarnic! Îl ameninţă în treacăt, din vîrful buzelor, silutea înaltă, învorvorită în blănuri, a doamnei Ignătescu.

Ea se mai îndepărtă cîţiva paşi, apoi se întoarse, şi aproape de tot lîngă dînsul, din fularul uriaş de castor, picură iarăşi în urechea lui chemarea sfielnică, tremurătoare:

— Mîine, la cinci, sînt singură…

Păru că ar mai vrea să spună ceva, dar vocea se opreşte de emoţie. Ea trecu, dar Manaru rămăsese înecat în atîta zbucium cît putu vedea doar printr-o ochire fugară, în sufletu-i trecător. „Sărmănica, ea mă iubeşte încă!” şopti el înduioşat, amintindu-şi vocea timidă şi moale, de parcă ar fi fost udă de lacrămi. Se va duce! Îşi strînse pumnii şi se întinse de umeri cu voluptate reţinută. „Ah, viaţa!” făcu el şi aruncă din nou privirea de cuceritor peste mulţimea de capete, peste care forfota dihăniilor imateriale ale întunericului începuse să se lase în haite mai compacte…

Atunci fu deodată o tăcere; apoi trecu ca o rumoare: orişicum, prin urechile lui Manaru a vibrat ca o rumoare. Lumea trotuarului parcă se despică în două, ca să facă loc unei părechi, ce înainta agale spre dînsul, răspunzînd cu simplitate şi binevoitor la neîncetatele saluturi. Înainte de a-i zări bine prin negura crescîndă, îi ghici. Cum nu se gîndise niciodată la dînşii?

Erau domnul şi doamna Moraru, sau cum li se spune în orăşel: Moraru şi Morăriţa. Se apropiară amîndoi, cu acelaşi pas nezorit de nici cea mai mică grijă, legănaţi de acelaşi ritm de gînduri, zîmbind cu acelaşi zîmbet, care părea că se continuă de pe buzele unuia pe buzele celuilalt.

Manaru salută adînc.

Şi el n-avu ochi să vadă decît răspunsul Morăriţei: o repede înclinare a capului, mai degrabă o simplă plecare a pleoapelor, pe faţa smeadă de întuneric, pe care totuşi o simţeai albă, strălucitoare în volvura blănilor şi a părului negru, scoţînd cîrlionţi ispititori de subt pălărioara ca o căciuliţă. Şi el observă bine: nimic, nici o mişcare în întreaga-i făptură nu tocmai înaltă, nici măcar o uşoară mişcare a capului către bărbatul ei şi nici a acestuia cătră dînsa, nici mai apoi, cînd trecură de el, îndreptîndu-se în aburii întunecimii, mănunchi de suflete înfrăţite.

Manaru înţelese că ei nu aflaseră deloc, sau ştiau prea puţin, de cele ce se şopteau prin oraş. Altfel, oricum, apariţia lui solitară în noaptea ce umplea orăşelul cu salve surde de neguri i-ar fi făcut să se cutremure, în orice caz, numai de oroare…

El rînji puţin zgîriat în amorul propriu, dar în sufletu-i simţi că-şi face loc o vrajă nemaiîncercată, avu impresia că parcă i se topeşte ceva cald în adîncuri.

În urechi îi răsună vechea şi cunoscuta zicală în oraşul acesta: „Se iubesc ca Moraru cu Morăriţa”… Şi toată fiinţa lui se înfiora de grijă şi de bucurie, la răsunetul vag al acestui de demult ecou.

"Aici vom poposi puţin!" rînji el din nou, încordînd privirile în noapte şi săgetîndu-le drept în spatele doamnei Moraru. I se păru atunci un lucru ciudat: i se păru, din cauza întunericului, pe care numai lumina stelelor îl mai trăsvea puţin, i se păru că subt puterea ochilor lui, care o ajungeau din spate, Morăriţa se oprise. I se vedeau desigur paşii, mutîndu-se unul după celălalt; dar la oarecare distanţă, în negură, paşii aceştia păreau că se mişcă fără să înainteze şi silueta fină a Morăriţii se străduieşte zădarnic să iasă din magnetul puternic ce-o ţintuie.

Manaru avu exact această părere, pe care deseori ţi-o dă noaptea începîndă sau depărtarea prea mare în zile de arşiţă. El îşi aminti de Mephisto, oprind pe Margareta la operă, cu gestul lui magic. Aruncă atunci privirea sus spre stele şi plimbă ochii siguri pe liniile frînte ale constelaţiilor, ca un vraci pe semnele bizare ale unei cărţi sibilice. I se păru că dincolo de noaptea aceasta este o lumină şi un foc neisprăvit, care se întrezăreşte în ciurul întunericului prin lacrimile stelelor; şi razele acestora se lungeau pînă la el în smocuri care-l încununau, iar unele îi pătrundeau drept în ochi şi el avu atunci senzaţia unei contopiri cu infinitul, cu veşnicia, un moment de atîta mulţumire, de atîta încredere în sine şi atîta înţălegere a sensului lucrurilor, încît i se păru totul al lui, încît i se păru că, numai să vrea, şi totul i-ar cădea, ca la un semn, la picioare. Crescu atunci atît de uriaş în noapte, încît avu senzaţia că dacă ar fi întins mîna cu bastonul, ar fi stins stelele ca un paradisier cu capacul prăjinei lumînările bisericii, după denie; şi i se păru foarte curios acest lucru, cu atît mai mult, cu cît azi toată ziulica nu pusese picătură de vin, rachiu sau bere, pe limbă. Să fi rămas drojdia din ajun care-l lungea şi-l scurta astfel?

Nu, era cu totul altceva; Manaru simţi cu precizie; era o dispoziţie cu totul particulară, licoarea aceea nouă, cu totul imaterială, care i se vărsa în gînd şi-n simţuri ca o inspiraţie… În seara aceasta era înzestrat cu puteri diabolice!

— Toate, toate, toate! murmură el ca un descîntec, zdrobind în cuget un gînd nou, şovăielnic.

Şi îşi plăcu mult, văzîndu-se cum boscorodeşte astfel nemişcat, învăluit în pardessus-ul pe care-l răsucise în juru-i ca pe o togă antică sau o pelerină medievală. Crezu acum că, subt magnetul privirii lui, Morarii se opriră, se-ntoarseră şi crescură apropiindu-se de dînsul. Cînd ajunseră dinainte-i, ea îşi refugie, în ochii bărbatului, privirea neliniştită de porumbiţă, în faţa primelor semne ale vijeliei.

Mişcarea aceasta bucură la culme pe Manaru: fluidul diabolic ajunsese la ţintă; era începutul. Acum crezu de-a binelea în orice izbîndă. Iar piaţa se udă îndată de lumina felinarelor electrice, care izbucniră, şirag brusc, ca o confirmare.

Chiar în cea dintîi zi de lipsă a lui Moraru din oraş, Manaru se înfăţişa Morăriţei. El ştia, din lungul şir de îndrăzneli, cu care dovedise pînă acum, că o femeie e pe jumătate cîştigată de curajul nemărginit al celui ce ştie să-l arate. Se întîmplă însă să nu nimerească drept în odaia în care credea că va găsi pe stăpîna casei, şi asta îl făcu să se întoarcă tiptil în antreu şi să sune ca orice vizitator. În alte împrejurări, Manaru ar fi dat buzna prin toate încăperile şi ar fi răsărit, ca un cavaler din legenda frumuseţei închise pe viaţă, în iatacul ferecat al zmeului. De astă dată picioarele îşi îndoiră puţin coardele lor de oţel şi vitejia i se lăsă ceva mai jos de nivelul obişnuit, pe arcurile slăbite. Era de-ajuns să vezi numai cum stăteau aşezate jilţurile acelea bătrîneşti cu spetează înaltă, înşirate de-a lungul zidului şi îmbrăcate în apărători albe de pînză, ca nişte bunicuţe umflate de crinoline, moţăind visul fără sfîrşit al trecutului, ca îndată să ţi se taie orice îndrăzneală. Şi asta încă n-ar fi fost nimic; dar uşa cea mare de la antreu, pe care o găsise descuiată, ca şi cum în casa asta teama de neprevăzut n-ar tăinui în nici un ungher! Ascultînd ţîrîitul stins al clopoţelului în depărtare, probabil în vreo sală din dos, Manaru se gîndi puţin uluit la îndîrjirea pe care, cu un moment mai înainte, i-o insuflase aceeaşi uşă deschisă şi la pasul viteaz cu care intrase, fără să bată, fără să cheme, la siguranţa cu care străbătuse camerele, de parcă ar fi mers la dînsul acasă, şi la credinţa nestrămutată c-o va găsi în a treia odaie din dreapta, colţul dintre stradă şi curte, unde le ştia demult iatacul şi unde voinţa lui, de puterea căreia nu se mai îndoise de vreme îndelungată, îi poruncise din depărtare, prin uşi şi prin păreţi, să-l aştepte.

Acum însă se întîmplă ceva ce-i mărea şi mai mult nedumerirea: sunase de trei ori, aşteptînd cîte trei minute după fiecare împungere a butonului, şi nici un semn de viaţă din casa asta, care parcă era goală. Sună a patra oară, hotărît că, dacă nu va veni nimeni, să cotrobăiască iar odăile, încăpăţînat la culme să ajungă la un sfîrşit oarecare sau — Doamne! — la un început! În orice caz, să nimicească orice gînd de opunere, cît de neînsemnată, cu îndrăzneala şi repeziciunea mişcărilor lui!

Ci iată, că uşa cea mare se deschise în sfîrşit. Adică se crăpă atît cît ar lăsa să iasă un cap cu păr roşu, zburlit, şi o faţă rumenă şi aburită, pe care vreun glumeţ parcă lipise un gogoşar. Gogoşarul făcu o mişcare de animal marin şi lăsă să se vadă cele două găuri ale nărilor, care părură să adulmece pe cel venit. Manaru avu impresia că fu privit cu nările, căci alte urme de ochi nu se mai zăreau pe faţa aprinsă şi informă, şi asta-i tăie iarăşi curajul.

— Domnul e la Bucureşti! auzi o voce surdă, care i se păru că vine de departe şi nu de sub gogoşarul ce se zbătu întruna cît ţinu vocea aceea, ca o echinodermă pe nisip.

— Vreau să vorbesc cu cucoana…

— Cucoana?… Aici vocea ascunsă făcu o pauză mai lungă. Echinoderma se zvîrcoli dureros, de parcă ar fi fost presărată cu sare, şi iarăşi se auzi ca de sub apă.

— …nu se poate… Domnul nu este aici…

Uşa pornise să se închidă peste strania apariţie, dar mîna puternică a lui Manaru apucă vînjos clanţa din afară; cîteva clipe uşa aceasta se zbătu între Manaru şi arătarea roşie, dar braţul lui fu desigur mai tare.

— Du-te de cheamă pe cucoană! se răsti atît de puternic Manaru, că gogoşarul se făcu mic pe faţa rotundă şi abia acum se deschiseră deasupra lui două crestături negre, lungi şi înguste ca două urme de creion.

Apoi îndată capul se vîrî în burduful dedesupt, încotoşmănat în şaizeci de boarfe, şi toată această alcătuire diformă se porni brusc, în mişcare grăbită şi nemodificată, ca un ghem de petece împins cu piciorul. Drept la jumătatea antreului se opri:

— Cine sunteţi dumneavoastră? se auzi vocea din stomah.

— Un domn…

Ghemul porni iarăşi. Dispăru prin uşile din fund şi reapăru după minute de aşteptare.

— Cum te cheamă?

— Un domn, ţi-am spus! urlă Manaru scos din fire; am treabă cu stăpînu-tău sau cu stăpînă-ta…

Din ghemul de boarfe, se desprinsese iarăşi ghemul mai mic al capului, apoi amîndouă se contopiră şi arătarea se mistui din nou.

Şi iarăşi trecură minute.

Manaru se aşezase cu spatele spre fundul antreului. Era bine să nu fie văzut chiar de la început. De aceea nici nu întoarse faţa cînd se auzi uşa. Se prefăcu plin de luare-aminte pentru albumul de fotografii de pe masă, întorcînd cu mult interes paginile cartonate, în vreme ce urechea prindea cu atenţie de asasin pîş-pîşul pantofilor de pîslă, pe covoraşele lungi, ca nişte poteci.

Manaru tresări cu prefăcută putere numai cînd simţi pe Morăriţa aproape de tot de dînsul. Atunci se înclină adînc, îi apucă mîna albă, pe care o trase spre buze, smulgînd-o, cu afectată delicateţe, pînă deasupra cotului, din mîneca largă ă capotului cu desemne egiptene, şi braţul prea alb îl cutremură.
Ridică îndrăzneţ ochii şi-i împlîntă în ochii Morăriţei, care-l cerceta severă şi neînţelegătoare:

— Ce doriţi, domnule?…

…A, va să zică, nu "domnule Manaru"?

— Nu mă mai cunoaşteţi, doamnă?

— Ba da! Domnul Manaru!

— Chiar el, chiar el…

Ş-apoi tăcere, căci el dăduse acum drum să vorbească ochilor, care scînteiau jucăuşi ca flăcările acelea infime pe metalul înroşit în spuză.

— Căutaţi pe bărbatul meu?…

— Da… o afacere urgentă… unde aş putea să…

— …să?…

— …discutăm…

— Să discutăm, dacă socotiţi că vă pot lămuri cu ceva, chiar aici, domnule…

Vocea ei, la început semeaţă, păru mai prietinească acum şi faţa i se discordă; Manaru o privi din nou pătrunzător, dar şovăi puţin, simţind că-i lipseşte cuvîntul din gît. Şi asta îl făcu să-şi strige singur în gînd cuvinte aspre şi insultătoare!

Pe figura ei se cumpănea încă mirarea cu bunăvoinţa. Birui cea din urmă. Clipa aceasta păru s-o fi aşteptat Manaru, căci abia acum îşi reveni. Şi ca să n-o strice de la început, bătu puţin cîmpii, departe. Ea-l privea uimită şi se vedea din mobilitatea întregei figuri cum se sforţează să înţeleagă ceva.

Era frumoasă, grozav de frumoasă, asta e! Părul negru, tăiat într-o parte de-o şuviţă argintie ca de-o cărare abia perceptibilă, cu vîrfurile încîrlionţate în toate chipurile şi strîns in grabă într-un coc destrămat. Figura nepudrată păstra o albeaţă mai mată, mai intimă, iar umerii obrajilor luceau de la sine cu rozul lor aprins de cărbune. Gulerul capotului, cu desenuri vişinii, se închidea tocmai cînd începea şănţuleţul sînilor, tăind, pe pieptul puternic, un triunghi alb.

— Domnule, eu nu înţeleg deloc ce spuneţi dumneavoastră…

— Doamnă, nu înţelegeţi că aiurez, că vă iubesc…

Ea făcu un pas înapoi, mai mult surprinsă, ca şi cînd convorbitorul ar fi înnebunit brusc dinaintea ei. Migdalele negre ale ochilor îşi întoarseră vîrful de inimioară şi mai mult spre tîmple şi fruntea i se încreţi, iar toată faţa, cu triunghiul pieptului cu tot, se acoperi deodată de-o roşeaţă aprigă. Ea-l măsură apoi de sus pînă jos, răsuflînd scurt şi şuierător, se-ntoarse spre fundul antreului, privindu-l încă peste umăr, cu buzele schimonosite de tot dispreţul de care era în stare, şi porni cu pas de sus, rar si apăsat.

Însă în adîncul negru al privirilor acelora, Manaru, ochitor dibaci, prinse din zbor două unde căprii de teamă; pasul ei tocmai se grăbea, cînd el o ajunse din urmă şi o apucă în laţul de oţel al braţelor, pe după mijloc.

Fu o luptă scurtă şi mută, o. grindină violentă de sărutări pe ceafă, pe umerii care se dezgoleau şi se acopereau necontenit, unul după altul, în zbaterea ei înverşunată, pe părul al cărui coc se desfăcuse de tot. Ea începu să strige, dar din gîtul umflat de nebunia indignării nu porniră decît cîteva sunete aspre, guturale. El văzu în dreapta uşile larg deschise ale dormitorului, plin aproape tot de cele două paturi alăturate, cu tăbliile uriaşe, galbene-lucitoare ca lămîia; dintr-o smucire îi întoarse faţa spre dînsul şi-i prinse buzele strînse între buzele lui, înăbuşindu-i orice putinţă de strigăt şi împingînd-o încet, dar sigur, spre întinsoarea desăvîrşită a macaturilor roşii.

În prag ea-şi îndoi, îşi întrei forţele, fără izbîndă, şi acum, albă ca hîrtia, cu figura răvăşită de cutele groazei adînci, cu părul despletit, cu ochii măriţi de tot mai spăimîntată mirare, orbiţi de roua lacrămilor disperării, ceda, milimetru cu milimetru, spre marea de roş a macatului întins pînă la nemărginire.

Dar pe somiera ce se scufundă adînc, o luptă se încinse, de astă dată crîncenă, necruţătoare. În cele din urmă, ea scăpă izbindu-l cu un sfeşnic electric mobil, apucat de pe măsuţa de noapte, şi se năpusti prin uşa cu canaturile de părete, înecîndu-se subt sugrumul înnebunitei respiraţii.

Manaru rămase întins într-o prostraţie desăvîrşită, scîrbit, descurajat, nu de lovitura care-l pălise cu nădejde, dar de această îndîrjire furioasă, de care nu se mai împiedecase niciodată şi care îl neliniştea — lucru nespus de straniu — ca o grozavă presimţire. Nu i se părea deloc neexplicabilă, dar absolut deloc, încăpăţînata rezistenţă, şi totuşi neliniştea creştea…

Un gol mare în cap, în pîntece şi în suflet îl ţinea încă printre cuverturile şi cerşafurile vrăşulite. Atunci urechea prinse un foşnet uşor, de fantomă, şi închise ochii, prefăcîndu-se ameţit de-a binelea. Desigur, intrigată de nemişcarea lui, ea se întoarse să vadă efectul loviturii; dacă avea să se aplece asupra-i, să-i încerce bătaia inimii, o va apuca iarăşi, de astă dată cu toată furia deznădejdii, îi va sfîşia vestmintele, o va muşca, o va zgîria cu ghearele, cu dinţii…

Dar ea nu se grăbea deloc. O simţea nemişcată, fixîndu-l dintr-un colţ; crăpă puţin pleoapele şi-o văzu într-adevăr privindu-l liniştită, superbă, frumoasă. El aştepta încă, doar o va păcăli în cele din urmă.

— Dacă nu pleci mai degrabă, voi chema slugile să te îmbrîncească.

El nu răspunse. Auzi atunci zgomotul uşor al pantofilor de casă depărtîndu-se. Era de tot sigur că se va opri după cîţiva paşi, ca şi întîi; dar zgomotul acela continua să se audă la intervale sigure şi hotărîte. Acum se îndepărta prin antreu. Sări din pat şi se luă după dînsa. O găsi în mijlocul antreului, aşteptîndu-l căci gemătul somierei uşurate o prevenise. În mînă avea un revolver foarte mare şi contrasta glumeţ cu mîna ei micuţă, dar în cutelc feţei se desemna în linii tari accentul hotărîrii.

— Ei bine, cheamă-i! spuse el. Voi rămîne necontenit în pat. Îmi voi scoate haina, toate hainele şi mă voi vîrî în aşternut. (Începu să rîdă răutăcios.) Şi n-aveţi decît să mă daţi afară şi să aruncaţi hainele după mine! Cred că oraşul se va amuza mult de această împrejurare.

Aiura înainte, inventînd ameninţări de copil; şi le spunea hotărît, căci se simţea în stare să mearga chiar pînă acolo. Dar rîsul pe care ea i-l aruncă în faţă ca un stropşit de salivă, îi dezbrăcă şi cel din urmă văl al curajului. Se simţi atît de mic, atît de urît, atît de slab, că picioarele i se tăiară. Se lăsă pe-un scaun.

— Iartă-mă! bîigui. N-am ştiut ce fac. M-am purtat ca un rîndaş. Dar nu mai sînt de mult stăpîn pe faptele mele…

Ea-l privea încruntată şi totuşi în ochii ei se vedea o picătură de înţelegere; din instinct ea înţelegea totul şi-i primea vorbele care urmau, pentru oricine altul fără fir, neclintită, cu linişte şi — Doamne! se înşela el? — cu interes şi compătimire.

— Ha! Ai putea să-mi spui dacă ea s-a… zbătut la fel… spune, şi îndată, îndată plec…

Apoi deodată se ridică în picioare, clătinîndu-se, înălţîndu-se parcă şi scăzînd ca umbra agitată de o lampă zgîlţîită. Ochii îi scînteiau ameninţător şi pumnii i se încleştaseră.

— …toate femeile pe la care am trecut, şuieră el printre dinţi, mi-au dovedit că nu-i decît o glumă, o nebunie trecătoare. Mi-au limpezit sufletul de veninul roşu, şi iată, acum, mi l-ai turnat iarăşi înăuntru…
Figura i se strîmbase fără încetare, de durere şi de nebunie; apoi deodată creţurile acelea, întretăiate sinistru, începură să se descîlcieze; chipu-i luă acuma înfăţişarea blîndeţei.

— Spune, se rugă el milog, aşa-i că dacă nu eram astfel, violent… cum să spun, dacă m-aş fi purtat altfel… dacă… delicat… altă dată… mai tîrziu… tîrziu de tot…

I se păru că ea e gata să izbucnească iarăşi în rîsul falş şi batjocoritor şi parcă-i fu frică de ascuţimea rîsului aceluia, căci făcu o mişcare bruscă. Dar faţa ei rămase liniştită şi corpul parcă i se descleştă din atitudinea ţeapănă şi bravă. Ea-l privea acum cu toată compătimirea, dar buzele îi rămîneau pecetluite.

— De ce nu răspunzi?…

— E de prisos…

— …de prisos…

Ea nu mai zise nimic. El o privi încă neîncrezător, dar îl uimi siguranţa ce se cetea pe chipul ei; de bună seamă c-aşa trebuie să fie, se gîndi el, şi mai spuse stins:

— Bună seara! deşi era la nămiazi.

Porni clătinîndu-se şi la uşă se odihni puţin, răzemat în mînerul de alamă.

Şi înainte ca să dispară cu desăvîrşire, se întoarse, în acelaşi timp ameninţător şi rugător:

— Voi mai veni o dată… nu ştii ce mare nenorocire… se va întîmplă… dacă nu mă vei primi…

Crezînd c-o ameninţă pe dînsa, ridică din umeri, plictisită…

A doua zi Manaru se deşteptă cu durere mare în tîmplă; în cameră erau transparentele lăsate, întuneric şi frig. De cînd cu hoinărelile lui, servitorii ăştia îşi băteau joc; făceau foc de mîntuială, cum de mîntuială le făceau pe toate. Dincolo de cuget, Manaru întrezări cum s-ar putea îndrepta aceste neorînduieli. Dar închise repede pleoapa gîndului, gonind cu scîrbă din lumina lui pe cea menită să-i readucă tihna căminului.

Întoarse butonul electric; undele galbene umplură îndată odaia şi el le văzu chiar izbindu-se de portretul Frosicăi, ca razele răsăritului de o răzleaţă stîncă marină; păreau că toate s-au adunat acolo, ca s-o facă să strălucească într-un nimb nesuferit.

Văzul lui se opri astfel fără vrere pe chipul celei care, de şapte luni şi mai bine, îşi ispăşea exilul în dealul viilor. El îi cerceta acum mersul cutelor feţei, arcuite cu rotunjită măiestrie de fotograful „în culori” de la Viena, să vadă care din ele ar fi putut deveni accentul acela sever de energie şi scîrbă, o! mai ales de scîrbă, de pe figura severă, din ajun, a Morăriţei.

Le luă pe rînd pe toate, şi toate, adîncite sau întinse, dau boiului zîmbitor, expresii de plăcere, de extaz chiar, sau cel mai puţin de cochetărie, de închipuită pudicitate: „Ei lasă, lasă, ce faci? Eşti nebun, vai, dar eşti scandalos!” Şi nimic mai departe. Puţină rezistenţă, o zbatere cu mişcări prefăcute, stîngace, dînd cîştig de teren tot mai mult lui Ramură, care înţelege că trebuie. În orice caz săvîrşit acest ritual şi care se luptă alene, sigur de izbîndă.

Durerea din tîmplă apasă acum ca un vîrf de cuţit. Inima lui Manaru bate în ritmul, din ce în ce mai grăbit, al mişcărilor spurcate pe care le vede cu închipuirea. Sare din pat, neputincios să mai reziste vedeniei. Pe înaltele-i picioare, trupul de oţel vibrează ca o lamă călită. Se repede la lavoar şi potoleşte jarul din piept cu pumnii plini de apa grea şi rece. Se îmbracă şi trage transparentul.

Ninge; pe prichiciul din afară, rozetele de nea îşi tremură convulsiv picioruşele înflorate, parcă se înfricoşează şi ele die suflul aprig al năvalei de deasupra. Sfinţii s-au pus să-şi scuture preşurile cu nădejde. Pe Manaru îl orbeşte puzderia de steluţe albe; clipeşte, strînge ochii în pleoape, dar roiurile necurmate îl orbesc din nou. Şi simte în ochi o plăcere, c uşoară plăcere, care se întinde tot mai mult înăuntru, trezeşte începuturi de amintiri vagi, aşa cum tresar clapele pianului vechi subt slabe apăsări de fantomă, în odaia neumblată a unui mort demult.

Dar iată, apăsarea amintirii atinge acum o clapă al cărei vuiet, aspru şi dureros, îl cutremură de sus pînă-n picioare, îi clănţene dinţii, îi zburleşte toţi nervii, parcă i-ar fi apăsat pe-o bubă. Primii fulgi de anul trecut! Sărbătorirea apariţiei lor, în trei: Frosica, Manaru, Ramură… Oare trecuseră atunci peste formalitatea luptei?

Manaru iese în fugă, trîntind uşile; şi afară îl întîmpină bucuriile celorlalţi şi ale vieţii. Zăpada a prins; şi fulgii rîd cu toţii de bucuria omenească. Parcă-i un miraj multiplicat la infinit de dinţi rîzători; pretutindeni domneşte rîsul.

— Prinde! Prinde! Asta-i bună! Cam tîrzie, dar e bună! Îşi dă cu părerea moş Mitrică Dranovete, misit, cotar şi la nevoie chiar comisionar, scuturînd voios cizmele de pecingenea albă. Salut boierule! Să trăieşti şi la mulţi ani!

Şi el apucă răspunsul lui Manaru cu un surîs, din zbor, trecînd înainte vesel că poate vesti şi altora părerea lui bună.

— S-a prins, se prinde!

Bietul moş Mitrică, el n-are poate lemne nici pentru o săptămînă şi se bucură ca şi un copil ce-şi curăţă tărlia în şopru.

— S-a prins, se prinde!

Vor urma poate viforniţe, geruri peste fire şi atunci desigur va blestema iarăşi „vremea asta afurisită, parcă-şi face de cap Dumnezeu!”, cum zicea anul trecut, dar acum e fericit că zăpada e lipicioasă şi covorul alb se întinde cu sîrguinţă, astupînd urîţenia glodului.

Manaru simte şi el, curios! parcă în afară de conştiinţa lui, undeva, departe, în hău sau în vreme, mijeală de bucurie. Dar de acolo, din depărtarea aceea, pînă în adevărata-i, imediata-i conştiinţă, e o distanţă de temut, un abis în care se întretaie şi scapără norii grei ai amărăciunilor, îndoielilor şi dezgusturilor. Albeaţa asta nesfirşită, care altă dată îi umplea sufletul de toate bucuriile căminului, de la focul din sobă, pînă la albeaţa identică a Frosicăi goale, în căldura de subterană adîncă a odăii de dormit; de astă dată i se pare stricată de ceva negru, distonant şi supărător; un punct inexistent şi totuşi persistînd să întunece vederea ca acele neguri subite din coltul ochilor, care te sperie pe neaşteptate, te fac să întorci brusc capul, pentru a nu surprinde nimic real, şi totuşi împăienjenind necontenit izvoraşul secat al lacrimilor, înceţoşeri nedefinite şi insezisabile, ca o veste a nevăzutului, ca o prevestire sinistră.

Piciorul lui Manaru despică acum pîrtii prin mahalalele depărtate, apoi coteşte spre Olt, prin ţarinile înzăpezite, în care talpa lasă urme pe covorul alb. Pe aici parcă n-a nins aşa ca în oraş şi, Doamne! parcă nu mai ninge deloc. În văzduh a rămas un fel de fulguială neputincioasă şi leneşă; ultimele steluţe de nea de-abia sosesc legănate şi batjocoritoare ca acei soldaţi beţi şi nedisciplinaţi ce-ncheie totdeauna coloanele lungi, sure şi posomorîte. E parcă un făcut, trebuiau să-i arăte şi ele lui Manaru că totul nu-i decît un fel de glumă şi o bătaie de joc.

Miriştea înzăpezită, buburoşată de cuiburile negre ale porumbilor tăiaţi, se sfîrşeşte repede în poalele zăvoiului. Talpa lui Manaru stîrneşte acum foşnetul de metal subţiat al frunzelor căzute. Pe aici zăpada n-a prins decît insuleţe-insuleţe, pe subt ochiurile mai largi dintre copacii trişti şi pudraţi. Cîte unul se deşteaptă din somnul hibernal, vede desigur că a încetat ninsoarea şi scutură cu dispreţ buleandra de gheţuşuri de pe umăr, care se năruie toată în capul musafirului nepoftit. Însă Manaru răzbate îndată la capul podului, pe şleahul larg, stă în loc şi priveşte în urmă-i: mare ocol a făcut! Apoi o ia tot înainte pe scîndurelele răsunătoare ale podului, dispuse în chip de trotoar.

Dedesubt Oltul curge, între două chenare înguste, argintii, de nea, în şuvoaie grele şi adînci; găurile învîrtitoare, ochi de bulboană privesc lumea de deasupra cu hăinoşia întunecată a adîncului. Ochii aceia mulţi şi toţi se fixează asupra lui Manaru, de parcă divinitatea răului s-ar fi ridicat duşmănoasă şi pînditoare la suprafaţă. Sprîncene crunte de unde gălbui îi înconjură în curgere necurmată şi-n vuiet fără oprire; braţe de apă se desfac din trupul înmugurit de ochi şi alunecă lacome prin maluri; apucă hrăpăreţe la subţioară ostroave întregi, înrămate de zăpadă, şi se înfundă iarăşi în buzunarele mătcii, pierzîndu-se în zăvoaiele depărtării.

Pretutindeni un zbucium necurmat de scăpare din sine şi pretutindeni o întoarcere ruşinoasă, înfringere şi neputinţă.

Manaru retrăieşte lupta din ajun şi abia aici, în mijlocul sănătăţii aspre a naturii, începe să se îndoiască. Hm… Oare să fie într-adevăr vreuna… Una singură…

Şi întrebarea asta neterminată îl luminează deodată. Rîde cu voioşie privind şuvoaiele groase şi galbene; dar ochii vuitorilor îi moaie puţin veselia. Se îndepărtează de albul parapet metalic şi-o ia agale, înapoi spre oraşul depărtat ce-şi scoate cupolele şi vîrfurile ascuţite dintr-un nor despletit de ceaţă, de parcă ar fi luat foc din vale, pe dedesubt.

Drumul se întinde negru şi ridicat, lasă burtă la mijloc şi urcă iarăşi spre oraş; subt bolta de plopi centenari, hăt, la jumătate, i se năzăreşte, în tulburul zilei, o căruţă înaintînd mică şi domoală ca o jucărie.

Scăpat de obsesia rîului, el rîde acum zgomotos. Se revede părăsind pe Morăriţa… Îşi aduce aminte de toate vorbele, de scîncelile lui… Şi la fiecare, cîte-o nouă undă de ruşine îl loveşte în obraz. A putut el să se poarte atît de slab! S-a făcut de rîs! Totul trebuie îndreptat astfel ca să se creadă într-o prefăcătorie a lui, un rol jucat în mai multe chipuri, cel lăcrămos de la urmă fiind coarda de rezervă a canaliei care nu dă îndărăt de la nimic…

Manaru era satisfăcut; el coborî costişa podului cu pas alene, cu faţa iluminată. Cuvîntul „canalie” l-a înzdrăvenit complect.

În vale, între dînsul şi orăşel, ceaţa începuse să presare mici incendii, ca exploziile obuzelor pe cîmpul de război. Pe urmă, o fumăraie deasă cutropi totul, parcă pămîntul întreg s-ar fi aprins. În dreapta şi-n stînga drumului, pînă cît mai ţinea ochiul, zarea se înecă în aburul de pîclă. Şi-n desimea lui inegală, fiinţele omeneşti luau dimensiuni de fantasme. Colea, aproape, în vale, păzitorii zarzavageriilor, strînşi la foc, unde parcă incendiul subteran răzbise prin crusta pămîntului, se vedeau ca o ceată măruntă de liliputani; iar dincolo, departe, lucru nemaipomenit, peste Olt, pe culme, prin fumul necontenit mai opac, un călăreţ părea tot atît de înalt cît dealul pe care-l călca; ai fi zis că dă de cer cu vîrful căciulii.

Manaru ridică din umeri neînţelegător; i se părea că păşeşte într-o lume stranie, ireală. I se părea că străbate acum funduri de ocean. Tristeţea îl copleşi iarăşi. Se întreba din nou: „E oare cu putinţă să existe într-adevăr ceva întreg, în totul şi în totul întreg, neştirbit de vîrcolacul nici celei mai slabe umbre?… Un suflet femeiesc?”

Şi privi în juru-i, aşteptînd răspunsul din nepătrunsul ceţei. Dar nu venea nici un zgomot, nici cel mai mic zgomot. Liliputanii se înecaseră de tot în negură; iar pe creasta dealului, trupul calului şi-al călăreţului dispăruseră; şi numai capul cu căciula lunecau deasupra abisului ca o lună din închipuiri de troglodiţi, ca o arătare sinistră şi cobitoare.

Demult, de nu se mai ţine minte, pentru întâia oară acum Manaru îşi făcu semnul crucii.

Ca în toată iarna aceasta, nici acum zăpada nu se prinse deloc. Pe străzile umede, noroiul plescăia sub tălpi, care-l zvîrleau departe în şiroaie groase-păcurii. Doar dimineaţa pojghiţa gheţei de peste noapte mai ţinea împietrită această revărsare murdară de glod, care reîncepea odată cu pasul omenesc. Puţin, după faptul zilei, urmele încălţămintei se-ntipăreau ca-n ceară; erau urme de bocanci grei cu ştiftori, încrucişîndu-se cu găurelele dispuse geometric, lăsate de galoş; urme de talpă largă, bărbătească, distanţate la intervale rari, printre care peceţile ascuţite ale paşilor femeieşti se legau în lanţ mărunt ca un şir de rîndunici; parcă le şi vedeai în mers zorit, abia ţinîndu-se de călcătura destinsă şi apăsată a cizmei voiniceşti.

De cînd tot se ducea la piaţă dis-de-vreme, Manaru prinsese toate aceste deosebiri; căci abia în zilele de tîrg mai putea avea prilejul să revadă pe Morăriţa.

La cea dintîi întîlnire, a salutat-o larg, ştrengăreşte, însă ea nu l-a văzut, sau poate s-a făcut, preocupată de modul cum servitoarea trebuia să aşeze în coş, fără să le strice, cîteva bucheţele de ghiocei, rămăşiţă a zăpezei ce se luase. Manaru îşi făcu loc printre două vînzătoare şi se postă drept în faţa ei, în dosul liniei lungi de ţărănci chincite cu picioarele sub şezut, cu braţele cruce în sînii cojoacelor, îmbrobodite şi cocoşate de frig, nemişcate dinaintea ştergarelor cu grămăjoare de bunătăţi, ca o galerie de idoli vechi de piatră înnegrită, în faţa cărora credincioşii se prosternă în mătănii asidui de cumpărători aprigi la togmă. Şi Manaru zîmbeşte la priveliştea şiragului de idoli precupeţindu-şi singuri ofrandele; apropierea asta barocă îi suflă iarăşi de sub capacul ţestei un vînt de înviorare. Ar fi vrut să fie peste tot o răsturnare grozavă din vîrf pînă-n temelii, şi-şi dă seamă că simte această nevoie acum mai mult ca niciodată; o simte în sînge şi în măruntaie; ca foamea şi ca setea, chinuitoare şi neogoiată.

Şi iată că femeia asta neaşteptată se aşează de-a curmezişul prăbuşirii generale. Şi iată că îndată atunci el vede lumea restabilită în temeliile pe care le ştia întăi şi pe care începuse să se înveţe a le socoti pe urmă prea învechite, bădărănesc cioplite, putrede, mincinoase.

Încurcat în păienjenişul tuturor întrebărilor fără răspuns, ca un halucinat, el se învîrte în jurul Morăriţei, apare în dosul vînzătoarei care o serveşte, se trezeşte cot la cot cu dînsa, sare peste şiragul de idoli, în zarva de mîrîieli şi protestări acerbe, pentru a-i fi necontenit în faţă sau alături. Vorba pe care ar voi să i-o spună se îngrămădeşte în gît, se preface în salivă, tot plimbînd-o cu limba de colo pînă colo. Şi tot nu începe să îndrăznească. Îl apucă iarăşi necazul pe sine; niciodată nu i s-a părut sie însuşi mai bleg ca acum. Şi simte din nou o plăcere neînfrînată să-şi dea în gînd epitete caraghioase. Un singur lucru îl mai încurajează; ea desigur se preface că nu-l vede şi nu pare deloc contrariată de ocolurile lui tot mai apropiate. În sfîrşit a izbutit să se amestece într-o togmă cu o vînzătoare mai încăpăţînată. Dumnezeule, vocea ei e liniştită şi privirea-i limpede nu pare a mai păstra nici un necaz.

Dar, lucrul naibei! Acuma tocmai seninătatea asta îl încurcă! Cuvintele îi fug din cap ca un stol de vrăbii la o apariţie neaşteptată. Şi se ţine astfel după dînsa, prostănac şi caraghios. În cele din urmă îşi aduce aminte comparaţia cu idolii şi i-o spune, întinzînd cuprinzător mîna deasupra întregei pieţe. Ea zîmbeşte: va să zică i-a plăcut. Şi i se ţine iarăşi încîntat pas după pas. Dar, repede, repede, o îndoială îl pune din nou în cumpănă: dacă ea a zîmbit numai aşa, a bătaie de joc, pentru că el a glăsuit-o, floricica lui de imaginaţie, dintr-odată, fără nici o legătură, ca pe ceva aflat din altă parte, sau amintit dintr-o carte. Trebuia desigur să i-o spună încă de pe cînd se aflau în marginea pieţei; de acolo s-ar Ci văzut mai bine justeţea-i şi ar fi părut într-adevăr o improvizaţie! Aici vînzătoarele stricaseră şiragul şi-l ştirbise pe distanţe mari. El privi speriat peste întreg cuprinsul pieţei; respiră uşurat. Comparaţia tot era bună, dar tristeţea nu-l părăsi, căci inspiraţia secase iarăşi şi pe urmă grija de ce va fi zicînd dînsa de vorbele lui fără legătură şi de tîrcoalele necurmate reîncepu să-l neliniştească peste măsură. Vai! Niciodată nu s-a gîndit ce-ar putea zice vreo femeie de stăruinţele sale. Totul era să nu se gîndească la nimic şi să dea buzna! Şi acum, cînd doamna Moraru, mulţumită de cumpărături, îl salută fără nici un cuvînt, cu o scurtă şi severă înclinare a capului, care-l încunoştiinţă că ascultarea ce i-a acordat a luat sfîrşit, el rămase pe loc, nemişcat, ca la o poruncă fără chip de răstălmăcire.

Şi-l trezi din starea asta de nemişcare zgomotul tîrgului, care începu de-abia de acum să-i pătrundă cu adevărat în urechi.

— Boierule, boierule, trei poli perechea…

— Aici la mine, boierule, le-am lăsat la doi cincizeci… ieri le-a ouat…

Iar cleştele grătarului cu mititei birui totul cu zgomotul infernal:

Arde şf frige
Şi n-are gură să strige,
Mitite-i-ii!

De cîteva ori s-a prezentat la Moraru cu planul unei ingenioase afacerii, care-l încerca de ani, şi la roada căreia ar fi vrut să fie unic culegător. Lui Moraru i-a surîs ideea şi l-a primit cu tot entuziasmul. Dar atunci casa i s-a părut goală de orice altă fiinţă, aflară de bărbatul priceput în treburi, de comerţ fulgerător şi de misilie în mare.. (Aflase el ceva? Afecta liniştea şi ignoranţa pentru a arăta nepăsarea sau pentru a-şi bate joc?)

Într-o a doua zi însă, după plecarea Morarului la Bucureşti, Manaru a sunat cu violenţă la intrarea asociatului, chipurile pentru tradiţionalele ,,hârtii uitate pe biurou”, dar n-a venit nimeni să-i deschidă. A bătut stăruitor trotuarul din faţa casei, mai bine de un ceas, cu aer — ce i se părea căznit dinlăuntru — de om de afaceri stânjenit şi contrariat, în mersul vertiginos al operaţiilor, de un lucru cu totul lipsit de importanţă. Îşi exprima chiar cu voce tare nedumerirea şi ciuda faţă de cîţiva prietini trecători, care nici gînd n-avuseseră să-l întrebe de rostul lui în faţa acestei porţi. Dar cît strigă de tare, nimeni nu veni să-i deschidă. Poarta de dreve era înlănţuită şi lăcătuită atît, de strîns, că abia de făceai zgomot, când o zguduiai cu toată puterea.

Din ziua aceea, nopţile ce urmară începură să-i fie grozav de chinuitoare: spiritul Morăriţei îl vizita fără preget la fiecare jumătate sunătoaare a pendulului ca o fantomă rea. O vedea intrând pe uşă, uşoară ca un vis, necontenit destrămându-se şi veşnic refăcîndu-se ca norul de ţigară. Apoi prindea din ce în ce mai multă consistenţă, o vedea aidoma, trup şi viaţă, privindu-l lung şi languros. Capotul de casă i-e prins într-o cataramă de jartieră, şi lasă să se vadă aproape toată pulpa tare, rotunzindu-se lunguieţ. Mîna lui se întinde tremurătoare şi ochii fixează fantoma, hipnotizînd-o, imobilizînd-o. Nebunia curiozităţii îi dilată nările, ochii, sufletul întreg, îi scurtează respiraţia, făcînd-o gîfîitoare. În faldurile capotului albastru stă ascuns tot ce face gloria acestei femei; o singură aruncătură de ochi şi totul ar fi redus la obişnuitul profan şi impur. Închipuirea lui Manaru atinge cu mîni tremurătoare marginea capotului, însă acesta rămîne nemişcat, ca faldurile de ceară ale veştmintelor de păpuşi. Închipuirea îmi innebunită doboară atunci şi smulge; dar vestmîntul apărător rămîne nemişcat, unul şi acelaşi cu misterul învestmîntat, ca îmbrăcămintea imaginilor din lentilele răsturnătoare. Şi atunci în sufletul lui sfîrîie şi mai arzător jăratecul poftei, peste care cade încontinuu picătura de păcură a imposibilităţii.

Şi timpul îl duce astfel în goana-i necurmată şi necruţătoare; lui i se pare că-l duce învîrtindu-se ca un zănatec în jurul său însuşi, fără spor şi fără preget. Ca pe unul din asteroizii aceia mărunţi şi sterpi învîrtindu-se în goană nebună şi de prisos în jurul lor şi-n jurul soarelui. Cînd îi veni întîi această idee, Manaru se cam înspăîmîntă; ea-i veni cu atîta intensitate şi-l obsedă într-atît, încît îi aminti un fost prietin, pe care-l vizita la un ospiciu, învîrtindu-se fără să ameţească şi asigurîndu-l că-i burghiu. Ş-apoi imaginea asteroidului reveni din ce în ce mai des, mai sigură şi mai precisă, de parcă şi-ar fi arătat din ce în ce mai temeinic existenţa în obiectivul lunetei unui astronom descoperitor. Acasă, gândindu-se la ea, pe stradă, la cafenea, la un prietin, într-una cu gîndul atras de magnetul puterii ei ascunse în misterul depărtării, el avea tot mai mult impresia că se răsuceşte deodată în juru-i ca un vîrtej şi astfel o ia razna de-a lungul străzilor, în neostoiat tîrcol pe lângă casa Morăriţei, ca pe lîngă palatul din poveşti al soarelui.

Timpul îl ducea astfel în spirală dîn ce în ce mai strînsă spre monomanie, pînă cînd el se răzvrăti deodată. Primăvara venise demult sau, mai bine, acum era primăvară adevărată, adică nu acel sfîrşit de iarnă care-i mănîncă primele luni cu murdăria şivoaielor şi a noroaielor revărsate, cu zăpezile acelea apătoase, mari şi destrămate în bob, ca scamele de bumbac. Căzuse acum zăpada fiorilor, orbitor de albă cît cuprindeai cu ochiul sau, uneori, de colori diferite, tot aşa de orbitoare, de parcă pe-un timp de omăt te-ai fi uitat printr-un ciob de sticlă colorată.

Se pregătea deschiderea „Grandiflorei”. Chiar se împărţise micile afişe boite în tot chipul, care anunţau marele eveniment: „În curînd deschiderea «Grandiflorei», grand cinema şi teatru de vară, complect renovat, mititei, fleici, antricoate şi tot felul de băuturi spirtoase vor sta la dispoziţia onor. P.T.T. public la orice oră din zi şi din noapte”. Afişe ceva mai măricele dau şi unele amănunte asupra îmbunătăţirilor aduse de patron stabilimentului său estival. Se vedea într-însele pana încercată a d-lui Cocoşel, care mai ţinea şi corespondenţa evenimentelor din orăşel la ziarele bucureştene: „Răzoare de garoafe, mixandre, zambile, pansele şi zorele, ca şi tufişuri de trandafiri vor îmbălsăma aerul, dînd mirosului ales al fripturilor, parfum de esenţe rare, iar onor. P.T.T. public consumator impresiunea edenului pe pămînt”.

Anunţurile acestea cutremurară de sus pînă jos pe Manaru. „Grandiflora”! Zeiţa nocturnă a atîtor chefuri şi-atîtor delicioase măruntaie de berbec sau de văcuţă fragedă! De cînd nu mai pusese el strop de vin pe buze. de cînd nu-i mai umpluse nările mustul sfîrîitor al grătarului!

De cînd cu Morăriţa, se înstrăinase încetul cu încetul de prietinii buni şi de chiulhanurile trecutului. Şi cum se resimţea de această dezertare! Căzuse pradă ideilor de nebun, ajunsese văduv de orice nădejdi, slăbise ca un ogar şi-n sufletu-i se împîclea, tot mai stăruitor, nerăbdătoare şi halucinante nelinişti.
Reîntoarcerea la „Grandiflora”! L’embarquement pour «Grandiflore»! Începu să strige chiar de-a doua zi, cuprins de o ciudată veselie subită, prietinilor care-l întrebau de sănătate: „Fiţi pregătiţi, ca să nu vă găsească în voi cu duhul rău”.

Rîdeau şi Mărunţache şi Ignătescu şi Goruneanu şi Gorunescu şi toţi ceilalţi, pînă şi Zambiloiu îşi întindea buzele într-o parte şi într-alta, fără să le dezlipească, neştiutor dacă trebuie să se înveselească de-a binelea sau să dea dracului „Grandiflora” asta, care-i adusese atîta necaz. („Cine dracu m-a pus să mă nimeresc tocmai în seara aia acolo!”)

Şi ei. cu toţii, se lăsaseră de drăcovenii. Într-adevăr „ce însemna «Grandiflora» fără Manaru!” îşi spuseseră chiar in ajun, privind cu melancolie afişele roşii, albastre şi verzi; şi acelaşi lucru îl spuseră astăzi cu toată bucuria lui Manaru, cînd acesta înainta spre dînşii, fluturînd ca pe-un steguleţ vestea tipărită.

— Dar ce înseamnă Manaru fără „Grandiflora”! le răspunse el, scuipînd cu dispreţ. Să vă spun eu: un biet păcătos şi un poltron… S-a dus cu bietul Manaru! E timpul să ne întremăm cu sîngele Domnului… la edenul lui Alexandru…

Vinul curgea gîrlă şi hohotele de veselie deveneau tot mai nestăpînite. Manaru plutea în plin romantism. Din grotescul petrecerii, ochii lui se ridicau adesea spre înălţimile cereşti. Întunericul tocmai se spărsese în răsărit, şi prin spărtură, apa luminii gîlgîia potop, diluînd cătrăneala de deasupra. Manaru părea că aude acel gîlgîit, căci sufletul lui se înfrăţea acum iarăşi cu toate, pătrundea în toate, înţelegea toate; era ca într-o stare de supraexistenţă, se simţea tronînd deasupra tuturora, în nori de extaz şi de fericire nemărginită.

Atunci îl picură în urechi cuvintele hotărîtoare:

— Eşti sigur că Moraru vine azi?

— Da, da, hotărît.

— Atunci mergem amîndoi la gară…

Era o frîntură de conversaţie dintre Gorunescu şi Goruneanu, din care pînă acum Manaru prinsese, fără voie, numai cuvinte răzleţe, „vagon”, „cinci mii la chilă”, „corpuri străine”…

I se păru că gîtul răsăritului s-a căscat acum de tot şi prin beregata străpunsă de cuţitul luminos al nevăzutului năvăleşte potop o zarişte roşie, diafană, umple totul de foc şi de-un fluid neînţeles şi dulceag, tot mai dulceag, care-l îneacă. El priveşte vrăjit, acolo, în spărtura de lumină, şi vede cum se furişează spre dînsul, în galop turbat, ca vîntul şi ca gîndul, trei raze, trei păreri de raze, ca trei cai înaripaţi. Îi ajung drept în minte şi iarăşi sunt atraşi înapoi în cer pe razele întinse, ca pe sîrme, acum mai mult de trei, o herghelie imensă, şi pe urmă vin din nou în aceeaşi goană şi-n aceeaşi strălucire de aur şi pietre scumpe. Nu-i încă soarele vrednic al zilelor de iunie, dar e soarele gîndului care-l dogoreşte acum ca-n nămiaz de vară.

Manaru se ridică şi buzele lui rostesc parcă în somn: „Acum!”

E toată un vîrtej aprig şi o hotărîre nestrămutată mintea lui „acum”. Se scoală, tremurînd din tot corpul, ca apucat de un frig năprasnic, şi porneşte printre mesele zburlite de scaune întoarse, ca printr-o turmă de arici fantastici, încremeniţi în somn. De sub prunul gîrbov, cu renclode electrice, prietinii îl strigă întrebător. Dar el s-a pierdut de tot.

— Lăsaţi omul să-şi facă nevoile! spuse cineva.

Manaru grăbea acum pe asfaltul trotoarelor jilăvite de rouă şi i se părea că în înaintare corpul lui destramă palele de întuneric de cele de lumină. Ajunse la casa Morarilor cu ultima bineţe a cocoşilor. Dimineaţa era încă turbure; dar în văzduh pluteau fulguiri de raze.

Zgîlţîi fără nădejde poarta de fier, se uită cu duşmănie la lacătul umflat ca un ghem, ce-l privea la rîndu-i sarcastic, prin ochiul zgîit, în toate chipurile, al cheii.

Ca unul care le socotise toate de mai înainte, el alunecă zorit de-a lungul grilajului argintat, cu suliţe galbene în vîrf, şi dădu alături, la Ristea dogarul. Ristea era, doar, omul lui. De i-ar fi ieşit cumva înainte, îl potolea din două vorbe. Poarta acestuia era scundă şi de lemn; Manaru mai aruncă o ultimă privire în lungul străzii ce se încovoia într-o parte şi în alta şi apucă solid de vîrfurile a doi stacheţi, la distanţă potrivită. Îl izbi atunci drept în urechi un pocnet puternic ca de beşică umflată, plesnită în palmă, urmat de-un horcăit lugubru de om părind că se îneacă de mai multe ori şi care, apoi, găsindu-şi un ton potrivit se schimbă într-o aghioasă lungă şi tremurată de uşurare. Manaru clătină din cap cu deplină ştiinţă; Andrei, vardistul, îşi îndeplinea ca de obicei conştiincios veghea matinală pe cimentul cerdacului deschis al conului Iancu, avocatul.

Se avîntă. Poarta gemu şi se zbătu subt greutate. Dar el era acum deasupra, sprijinit voiniceşte în muşchii de oţel; îşi petrecu picioarele dincolo, se legănă şi sări. Se pierdu repede printre turnuleţele pătrate de doage înnegrite, dispuse simetric, ca nişte sonde mici. Se trezi într-o vraşilă de butoaie desfundate, rupte, înjumătăţite; se împiedecă de cercuri de fier care, apăsate de talpă, se ridicau de subt aşternutul de aşchii şi gunoi, viclene şi tăioase ca nişte fălci de curse, coperite înadins. La urmă de tot fu simţit şi de javra curţii, ce-şi făcea somnul, pătrunsă de umezeala zorilor, sub o ruptură de hîrdău.

Manaru împinsese un butoi lîngă gardul cu sîrmă ghimpată al Morarilor. Acum era sus; iar cinele rămăsese deodată uimit, aşteptînd cu ochii lui de fosfor, ca mărăcinişul de metal să dea înapoi pe îndrăzneţ. În Manaru era însă numai voinţă şi se simţea el însuşi făcut dintr-un metal mai brut şi mai dur decît al ţepilor zburlite pe fire. Cu siguranţă rece în mişcare, îndepărtă sîrmele rar, deschizîndu-şi loc destul printre ele, ceea ce aţîţa necazul tînguitor al dobitocului dedesubt. Se cocoţă maimuţeşte, încălecînd uluca, strîngînd din dinţi, cocoşindu-se, ferindu-se de ascuţişuri, zdrelindu-se, sfîşiindu-şi hainele; o mişcare îi scăpă însă şi căzu destul de greu dincolo, pe pavajul neted de piatră tăiat în pătrăţele galbene. Dar era dincolo! Stătea încă jos pe piatră şi rîdea. Simţea cum triumfă toată carnea dintr-însul, odată cu durerea ce i se alina în trup.

Alături, javra lui Ristea se jelea amarnic, urlînd a mort; atunci se auzi şi hămăitul scurt şi gros al zăvodului Morarilor. Cînd Manaru se ridică, îi văzu capul enorm ieşind neîncrezător din cuşca lipită de gardul opus. El ezită un moment, îl crezu legat şi înaintă. Dar din cîteva salturi, zăvodul i se opri înainte, mîrîind ameninţător şi ţintindu-l cu ochi de flăcări.

Alături căţeaua lui Ristea — nu putea fi decît o căţea, gîndea cu drept cuvînt Manaru — deşteptase toată mahalaua… O polifonie lugubră de lătrături, de schelălăituri. de vaiete infernale, adevărate ţipete canine, prelungi şi înfiorătoare, aprinsese de zgomot curţile vecine pe o întindere respectabilă. Iar zăvodul fulgera doar cu ochii, tăcut şi groaznic. La cel mai mic semn şi mai apoi la mijeala oricărui gînd de înaintare, fălcile se deschideau şi se închideau într-un clămpănit sec şi metalic.

Manaru înţelese greutatea împrejurării; era ameninţat să rămînă, pînă la deşteptarea celor din casă, în această situaţie destul de nepotrivită cu măreţia planului său; dimensiunile cînelui erau într-adevăr cu totul şi cu totul ieşite din comun.

Audaces fortuna!¹⁵ răsună, din înţelepciunea claselor de liceu, ca din depărtarea secolelor, în mintea lui, după cinci minute de nemişcată aşteptare, lungi cît cinci ceasuri; o uşă scîrţii undeva sus; apoi jos, la uşa ce răspundea în curte, clampa începu să se agite.

Era chiar ghemul de petice, de care dăduse întăi, cînd pătrunsese în casa aceasta. La bălţata-i apariţie, zăvodul se înverşuna şi se năpusti la Manaru; dar acesta răcni cu atîta putere şi atît de poruncitor, că zăvodul se opri la mică distanţă, iar faţa servitoarei, abia ieşită din burduful de boarfe, prinse ochi.

— Cheamă cînele! tună iarăşi, poruncitor, Manaru.

Femeia săvîrşi după poruncă; zăvodul îi veni la picioare, se gudură, apoi se întoarse iarăşi mînios. cînd Manaru îndrăzni în cele din urmă să facă un pas. Servitoarea se dădu înapoi şi ochii i se deschiseră şi mai mult. Atunci Manaru se scotoci prin buzunare şi îndată flutură în aer cîteva bilete de bancă albastre şi foşnitoare.

— Le vezi? Sînt ale tale, o asigură el. Şi poftim, uite, îţi mai dau! se grăbi să-i arăte cît mai multă dărnicie. Încredinţat că nu se mai găseşte vreun alt suflet prin curte căruia să-i păstreze tain. Îţi dau cît vrei. Numai du-te şi vezi-ţi de treabă… şi lasă-mi uşa deschisă aici. Du-te la piaţă şi pe urmă ai să spui c-ai uitat-o deschisă. Nu sînt hoţ, n-am nici cuţit, n-am nici pistol la mine. Vreau să fac dragoste cu cocoana; asta vreau! Doar nu s-o dărîma lumea…

Zăvodul tăcuse, părea că ascultă şi el, de vreme ce mîrîia tot mai fără convingere. Numai ochii ghemotocului de cîrpe se căscase de astădată enorm, ca sub puterea unor farmece teribile şi repezi.

Vocea lui Manaru se tăie atunci şi păru că ia alt ton; el scoase încă tot ce mai găsi prin buzunare şi, zugrumat de emoţia clipei hotărîtoare, dădu ultimele lovituri:

— O să închizi poarta, poftim… Şi cu asta nu poate să-ţi spună că te-ai înţeles cu mine… Şi uşa de aici o uiţi deschisă… Ce, nu ţi s-a mai întâmplat s-o uiţi deschisă?… Cum ar putea să-ţi dea în gînd că ar veni cineva peste un gard cu atîţia ghimpi şi cu un aşa zăvod în curte, dacă nu m-ai vedea… Ia banii şi nu fi proastă…

Femeia făcu o mişcare pe loc şi dispăru. Manaru şuieră o înjurătură de ciudă… Ah, în casa asta ferecată pînă şi slugile sînt de fier!

Dar, după o clipă, servitoarea apăru cu coşniţa la braţ; cînele, care-şi încovoiase iarăşi autoritar şira spinării, se lăsă jos, gudurîndu-şi ciotul scurt.

Femeia îi făcu semn să intre.

Manaru îi aruncă banii în coşniţă… O mai întrebă:

— Ce face stăpîna ta?

— Doarme, doarme, nu ti teme… Şi pînă acolo nu-i cheie…

Va să zică, şi-n casa asta, coada dracului poate găsi o gaură pe unde să se strecoare! Va să zică, nu-i chiar aşa de ermetic închis cuibul Morarilor!

Curios! Un presentiment vag şi trecător, că şi sufletul Morăriţei ar putea să aibă vreo portiţă deschisă, îl întristă la început. Dar se miră singur de acest simţimînt neaşteptat şi atît de absurd în împrejurarea în care se găsea. Iar cînd se află dinaintea canaturilor albe şi înalte ale uşii cu îngeraşi ce varsă coşuri de flori roze, plutind pe nori albaştri deschis, redeveni complect el. O dori ca şi pe celelalte, la fel de prefăcută, şi de perfidă. O dori uimită în faţa îndrăznelii lui, căzînd fulgerată de teamă şi de admiraţie; o dori strigînd de patimă cu gîndul gol de orice imagine a Morarului, dacă nu, cu imaginea unui Morar înşelat, nepricepînd nimic, caraghios.

Şi inima lui îi bătea ca un pumn pe cînd gîndea astfel; în vreme ce, totuşi, cu nespusă atenţie, examina clanţa uşii şi gaura cheii.

Cu mare migăială izbuti să clintească fără zgomot astupuşul încleiat de vopsea al broaştei; cînd îl dădu într-o parte, cheia înfiptă pe dinăuntru îşi arătă călcăiaşul picnit de rugină, oprind orice vedere şi tăind nădejdea oricărei strategii.

Dar Manaru nu disperă. Era ca într-o inerţie de acţiune, aşa că ideile noi îi veneau în creier ca verigile unui lanţ învîrtit de scripet; şi veneau de-acolo, din fîntîna gîndului, prefăcute gata în fapt.

Începu să bată uşor tăblia canatului, subţiindu-şi vocea:

— Cucoană! Cuconiţă!…

Se auzi dinăuntru ceva, o mişcare a patului şi apoi un cuvînt neînţeles, bolborosit Manaru îşi cîntări iarăşi mişcările şi începu: toc! toc!

— Cucoană, cuconiţă!

Acuma se auzi distinct:

— Tu eşti, Dumitro?

— Eu, cuconiţă.

— Cine e? Ce vrei, frate, ce te-a găsit?… Hai, intră odată…

A, va să zică uşa nu era încuiată! Manaru o şi repezi în lături şi pentru a nu da nici o secundă de reculegere celei culcate, nu mai stătu să contemple efectul negînditei lui apariţii. Dintr-o dublă săritură fu lîngă pat şi în clipa următoare bustul ce se ridicase instantaneu, într-o simplă cămaşă, al Morăriţei spăimîntate se frinse sub greutatea vijelioasă a pieptului său. Lupta corp la corp se încinse din nou şi deveni din ce în ce mai violentă din amîndouă părţile.

O greşală a ei, încercînd o mişcare disperată, fu pentru dînsul un punct cîştigat. Atunci ea gemu:

— Lasă-mă… nu acuma… acuma nu se poate… Singură te voi chema…

Cînd se ridică triumfător, ea rămase în aceeaşi poziţie lubrică, neruşinată. Părea că nu se mai sinchiseşte de nimic şi chiar Manaru se miră de atîta nesimţire. Ea ţinea ochii încleştaţi şi tremura. El o acoperi. Ea izbucni atunci într-un plîns fără lacrimi, un şir de vaiete lungi, zugrumate, care apoi încetară sau mai degrabă se-năbuşiră în gîtul ce sforăia sub apăsarea lor.

Manaru o mîngîie: nu va şti nimeni! El a sărit prin dos şi nimeni nu l-a văzut. A pîndit numai ca servitoarea să plece în piaţă, aşa că nici ea nu ştie nimic. Cînd va fi să se ducă şi el mai tîrziu, căci acum putea bate la ochi, îi va deschide singură. În sfîrşit, nimeni nu ştie şi nu va şti nimic, afară de cîne cu care a dus o luptă straşnică, grozavă, corp la corp.

— Aveţi un cîne, doamnă, scumpă doamnă, într-adevăr că vă seamănă… Haide, lasă, nu mai plînge, la toţi s-a întâmplat… şi mie… ia pipăie-mă… am nişte corniţe mici…

— Înţelegi, mă durea să ştiu că mai există cineva, în orăşelul ăsta al nostru, lipsit de astfel de podoabă… Acum pot să dorm liniştit… Uite… Am să-mi chem nevasta… o iert… nu vezi… fapta dumitale de-acuma are o înaltă semnificaţie morală: aduci pacea în familii… Fiind cu toţii la fel, nu mai avem ce să invidiem…

El trăncănea înainte, jumătate glumeţ, jumătate serios. Glumea ca s-o îmbuneze pe ea şi s-o potolească, dar singur se minuna de cît adevăr cuprindeau spusele lui. Ea continua să plîngă. Însă din ce in ce mai tăcut şi din ce în ce mai dureros. Nu se mai împotrivi la nici una din mîngîierile lui, nici chiar cînd ele deveniră dezgustător de îndrăzneţe. I se lăsa ca o cârpă pe care poţi s-o întorci în toate chipurile. El înţelese că aceasta este începutul îmblînzirii. Plînge. dar se lasă! Mîne se va lăsa zîmbind, iar poimîne rîzînd cu hohot. În sufletul lui coborîse acum o pace fără seamăn, ca un răsărit întîrziat de lună pe întinderea de mult adormită. Şi îndată imaginea Frosicăi îi apăru în minte. Îl cuprinse un dor puternic de dînsa; o va chema! Chiar o şi văzu în închipuire, apărînd dinainte-i înfricoşată şi tremurătoare. Păstră mai mult sub pleoapele închise această imagine, înfricoşată şi tremurătoare. Se închipui vorbindu-i cu voce grea, chemînd-o mai aproape; şi ea căscînd ochii mari — frumoşi ei ochi negri — cînd, în locul loviturii, mîna lui se va lăsa mîngîietoare pe frunte-i… Dorul abia răsărit se preschimbă în dorinţă aprigă, arzătoare. Femeia de alături nu-i mai spunea nimic. Ce poate să spună o femeie mai mult decît alta? Se ridică şi politicos o sărută pe frunte. O întrebă dacă trebuie să treacă în odaia cealaltă, cît timp ea va chema servitoarea, ca el să poată ieşi, fără cumva s-o întîlnească. Dar Morăriţa nu-i răspunse nimic; ea plîngea necontenit, din ce în ce mai aspru şi mai zugrumat. Se întoarse cu capul in perni şi acolo înăbuşea sughiţele care-i cutremurau tot corpul.

Manaru ridică din umeri, salută respectuos. Ieşi prin uşa cea mare de la stradă; de ce n-ar fi fost văzut… de ce să nu se ştie de toţi că totul e unul şi acelaşi?

Înainte de a deschide uşa, se gîndea: „Cu cine m-oi întîlni? De-ar fi Mărunţache, el e gura cea mai spartă”… Dar nu era nimeni… Numai în zare, deasupra caselor, pe profilul abia desemnat al dealului albastru, înecat în nelămuritul depărtării însorite îi apăru deodată, mare cît luna, la răsărit, chipul mustăcios şi crispat, cu căciula cît un turn de biserică, al călăreţului decapitat. Manaru se opri cu ochii măriţi. Apoi rîse vesel şi vedenia dispăru. „Hm, ce-o vrea ăsta, de-a început să se ţină după mine?” glumi fără a putea alunga din urechi gîlgîitul monoton al plînsului Morăriţei. Dar îndată ridică din umeri ca dinaintea unei gîndiri absurde.

Fu o firavă şi trecătoare închipuire.

Manaru umblă prin toate părţile tîrgului, pretutindeni purtînd cu sine icoana Frosicăi. Degeaba, nici una din oraşul ăsta nu face cît dînsa! Chiar astăzi trimete docarul s-o aducă…

Numai la bărbier văzu în ce dezordine se află. Faţa galbenă, unsuroasă, ochii obosiţi, părul încîrlionţat în inele mărunte, lipite de sudoare, hainele boţite, cu urme de noroi uscat. Se duse acasă şi porunci să se ia aşternutul din biurou şi să se pregătească dormitorul, ca înainte. Spuse să i se scoată pijamaua şi papucii, de care nu se mai servise de aproape un an. Dorea să primească pe Frosica echipat complect de casă. Iar viziteul primi ordin să pună îndată caii şi să plece.

Pînă să se mai aerisească dormitorul, ieşi iar în oraş.

Locomotiva mai aruncă în aer trei ţipete scurte; ajunsese în gară. Manaru se-nveseli şi mai mult; începu să bată darabana în fierul înflorat al porţii şi, din gît, surd, aproape în gînd, imitînd trompeta, întonă marşul de bună venire.

Dar mîna îi rămase deodată suspendată: i s-a părut sau parcă s-a zguduit ceva în aer, încă o dată şi încă o dată… Dar de auzit n-a auzit nimic; desigur vreo părere; halucinaţii ale spiritului obosit! (Ca şi capul de pe cer, cu căciulă ţurcănească.) Lasă numai să treacă Moraru, numai o zdravănă strîngere de mînă… Şi pe urmă se va întinde cît e de lung şi cît e de lat în somn adînc, potolit, în somn grozav de adînc!…

Acolo, în piaţă, parcă e ceva; lumea se agită. Iată-i cu toţii se opresc în loc, se strigă, se adună şi pornesc în grupe, dînd din mîni. Fluierături rupte şi repezi de alarmă… „Ce s-o fi întîmplat? Aha, trece Moraru! E pe jos şi duce la subţioară pachetul de carton, tîrguieli pentru ea. Bată-te să te bată, Morarule!”

— Hai noroc, Morarule!

— Noroc, Manarule!

— Venişi?

— Venii.

— De la Bucureşti?

— De la Bucureşti.

— Ce crezi? Iese? Ai pregătit terenul?

— N-avea nici o grijă… numai un bob zăbavă…

Moraru se îndepărtează zîmbind fericit ca întotdeauna. „E obosit săracul de-o noapte nedormită şi totuşi ce fericit se îndreaptă spre căsuţa lui. Săracul, bietu Moraru… E timpul să facem nani, boier Manarule”…

Manaru se întinde şi cască şi totuşi nu se grăbeşte să intre. Petrece cu ochii pe Moraru pînă coteşte în piaţă şi bate darabana pe gînduri în poartă. În gura pieţei apare acum moş Mitrică Dranovete; Manaru bate înainte darabana; se întrerupe să se întindă şi să caşte. Şi pe urmă iarăşi bate marşul de bună venire.

— Să trăieşti, boier Manarule.

— Bună ziua, nea Mitrică.

— Ori auzişi ce se-ntîmplă?

— N-auzii nimic, nea Mitrică.

— Păi, nevasta lui domnu Moraru.

— Ei, ce-i cu ea?

— Se împuşcă adineaori.

— Ce spui dumneata?

— Se împuşcă adineaori… Or glumeşti, n-auzişi?

— S-a împuşcat?

— Păi cum, săraca… trei gloanţe.

— Ce vorbeşti, domnule… cînd, nea Mitrică?

— Uite acum, nu sunt nici cinci minute… Tocmai aştepta pe bărbatu-său de la Bucureşti, şi cînd fluieră trenul în gară, haid şi ea: pac, pac, pac, trei gloanţe… păi cum… Păi să trăieşti, cu bine… Dacă vrei, du-te şi dumneata d-o vezi.

Şi moş Mitrică trecu înainte, făcînd semnul crucii şi minunîndu-se: „…Păi cum, trei gloanţe… Doamne păzeşte”…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În piaţă fierberea creştea. Aşa ceva nu se mai întîmplase de foarte multă vreme, dacă s-o fi întîmplat cumva vreodată aici în orăşel.

Manaru trecea palid de la un grup la altul. Însă tot ce comentau oamenii ăştia strînşi în pîlcuri zgomotoase nu i se putea deloc lega în cap. Se pare că unul vorbea de ceva analog, petrecut mai demult, iar altul pomenea de-o oarecare teorie, presărată cu nume străine, răsunătoare. Mai încolo, Zambiloiu se agăţă de el în treacăt, ca un bob de scai, rînjind cinic, cu o nuanţă de necaz în glas.

— Asta ţi-a scăpat, Manarule! (Zambiloiu regreta sincer, într-adevăr, după cum sincer urmărise şi se bucurase de toate succesele lui Manaru, pe care le colporta prin ungherele tîrgului cu satisfacţie copilărească.)

Îl goni cu o încruntătură de ochi.

Şi întrebarea nemiloasă i se puse iarăşi în cuget ca o pasăre rea ce ţi se înfige în carne să n-o mai poţi smulge. Cum a avut puterea asta… Iar aripele grele şi negre se zbat zadarnic. Nimic, nici un răspuns. Să-i fi fost teamă de servitoare, să se fi temut că au simţit vecinii? O atît de mare putere pentru un atît de neînsemnat lucru… Dar, nenorocita, aparenţele se puteau ascunde… dar nu începuse el s-o înveţe ce trebuie de făcut… A auzit ea vreo vorbă din toate celea… ea nu asculta decît plînsetul ei… bocetul ei de moarte… Se jelea singură.

Acum Manaru nu mai aude decît vaietul acela fără sfîrşit de-acum cîteva ceasuri. Ce monoton şi groaznic! Şi uscat! Un plîns uscat! Parcă dăduse drum unui ooean ascuns, să curgă printr-o gaură de sfredel!

O moartă care plînge! Căci nu se poate să nu fi fost moartă chiar din momentul cînd o răzbise cu puterea lui. Într-adevăr, ce era părăsirea aceea de sine, cînd se bucurase pentru a doua oară şi pentru a treia oară de trupul ei! Avusese un cadavru! Nu avusese nimic!… Nimic, nimic… şi cuvîntul acesta îi bate în ureche ca un dangăt interminabil de clopot crăpat. Fără urcuş, fără scoborîre… şi la intervale largi… trist şi vechi şi pustiu… vechi de cînd cu lumea: nimic… nimic… de ce cînd cele trei fluierături… tocmai atunci… tocmai în clipele… nici măcar un minut, o secundă mai pe urmă.

— Dar ce are Manaru?

Mut şi palid, el trece ca o fantomă printre grupuri. Abia se opreşte lîngă unul şi îndată a şi pierit ca să răsară într-altul, de parcă-i reflexul unei oglinzi pe care un mucalit o smuceşte de colo pînă colo. Nu, nici nu vede pe unde merge; el s-a răzleţit de tot de lumea înconjurătoare, el merge în gîndul lui turbat, ca leul în colivie. Cei care şi-l mai aduc aminte îl revăd în noaptea aceea, la „Grandiflora”, cu Ramură în faţă, sub lumina renclodelor. În cearcănul roş al ochilor scînteiază oţelul teribil. Da ce l-a găsit?

— Regretă că i-a scăpat o frumuseţe, glumeşte unul, dar toţi întorc capetele, de parcă a căzut pe neaşteptate ceva murdar între dînşii. Şi glumeţul retractează: Morăriţa a fost o femeie! Pe onoare că nu mai înţeleg nimic!

Ramură apare de după colţul străzii. E ca întotdeauna pudrat şi elegant şi parcă aduce de departe mirosul acela al lui, de săpun, sau de om care a isprăvit să se spele. E schimbat la faţă; şi-a ras mustăţile lui galbene-roşioare, ca două pitulici muiate în vin ruginiu. Îi stă desigur mai bine aşa, cu faţa grasă, rasă din proaspăt. Dar nimeni nu observă nimic. El e puţin înţepat de această nebăgare de seamă. Toţi par preocupaţi, consternaţi, dau din mîini violent, toţi deodată. Ce dracu i-a apucat?

— Dar ce s-a întâmplat, frate?

— Uite, ăsta nu ştie?

— Cum, tu nu ştii, n-ai auzit?

— Nevasta lui Moraru…

— Morăriţa… de…

— Ei, ce-i cu ea? A fugit?…

— Şi-a tras trei gloanţe.

— A murit?

— O, ho!…

— Ce vorbiţi? Păi de ce, domnule?

Ramură respiră uşurat; acum putea şi el să-şi explice cum nu se observase tăierea mustăţii. Pe urmă dădu din umeri şi ridică ochii în sus. Era un albastru atît de dulce sub soarele acesta potolit, că simţi pacea lui îmbibîndui-se în suflet, ca o tinctură în piele. El aspiră profund licoarea începutului de vară şi, la senzaţia lui plăcută, domoli cu greu o mulţumire ascunsă, care-i gîdila buzele. Într-adevăr, pactiză el cu propria lui conştiinţă, ce să nu dăm cărţile pe faţă; nenorociri de acestea rare mai vin din cînd în cînd să-ţi mai arăte că viaţa de toate zilele, cu micile ei neajunsuri, nu-i chiar aşa de groaznică, precum, iacă, se arată uneori. Poate, fără întîmplarea asta, n-ar fi băgat de seamă cît de frumos e albastrul cerului astăzi, iar foamea care-l devorează ar trece nepreţuită, ca o necesitate banală şi dobitocească. Biata Morăriţa! A încercat într-un rînd să-i facă puţin curte, dar a văzut că-şi pierde vremea degeaba. Ispititoare femeie, cu adevărat! Încolo, ce-l priveşte pe el, ce poate să-l privească! Atît numai; păcat de ea, era frumoasă…

Şi se uită întrebător la Manaru, care se apropie dus de neîncetatul cuvînt din minte. „Ce ne priveşte…”
Manaru s-a oprit la cîţiva paşi şi-l ţinteşte cu ochii ficşi şi metalici, şi tace, şi e o ameninţare teribilă în tăcerea lui. Şi Ramură tace; el ar vrea să-i spună glumeţ: „Ce-i, măi, ce te uiţi aşa la mine, de parcă ai sta să mă mănînci?” Dar nu ştie de ce, i-e cu neputinţă să-şi compună o figură glumeaţă şi cuvintele i se topesc în gît.

În cele din urmă, în tăcerea ce se lăsase, vocea lui Manaru pronunţă clar şi cadenţat ca orologiile turnurilor în nopţi:

— Morăriţa s-a împuşcat; ai auzit?

— Da, am auzit, răspunse Ramură ferindu-şi ochii de sub puterea ochilor lui Manaru.

El ar mai fi vrut să adauge: „Ei, şi ce ne priveşte!” însă fără să-şi dea seama cum, începu să simtă deodată că este o legătură strînsă între el şi moartă, cu toate că n-ar fi putut spune care.

— Cu trei gloanţe de revolver.

— Cu trei gloanţe…

Manaru priveşte tulbure la cei din jur şi i se apropie de ureche:

— Înţelegi, atunci, unde am fost de dimineaţă?…

— Înţeleg, făcu Ramură maşinaliceşte, căscînd ochii mari, căci nu înţelegea nimic.

Manaru se apropie şi mai mult de dînsul, îi trecu mîna pe după gît şi-l scoase afară din grup. Părea foarte încurcat.

— Uite ce… te rog… dar sincer… Îl ţinea de gît prietineşte, ca şi cum i-ar fi vorbit de-un lucru fără însemnătate sau cel mult de-o afacere oarecare… spune-mi: ea s-a… împotrivit…

— Cine?

Manaru ridică din umeri plictisit:

— Frosica! spuse el, cu un ton care adăuga de la sine: „Ce mai mă întrebi?…”

Ramură îl cerceta lung şi timid. Şi nu ştia cum să înceapă. În orice caz, situaţia era caraghioasă, îi venea să zîmbească, dar pe creieri i se aşezase zăbranicul unei presimţiri.

— Din două vorbe! reteză scurt aerul Manaru.

Dacă i-ar spune că nu s-a apărat deloc, cum a fost într-adevăr, l-ar jigni, desigur. Şi nici nu l-ar crede… Afurisită împrejurare!

— De ce nu răspunzi?

Se hotărî:

— Ce întrebare? Desigur că s-a apărat… ca orice femeie…

— Va să zică, nu s-a apărat?

— Ba s-a apărat, de, ce să zic…

— Mult, mult?

Pauză de scurtă, dar adîncă gîndire, de ochi care se întrestrăoung pînă-n obscura vizuină a cugetului celui mai ascuns. E, cum ar putea să spună, că s-a împotrivit aşa, de formă?… Odată ce-a apucat-o pe calea asta? In orice caz, asigurîndu-l, mîndria lui nu poate fi decît gîdilată… şi, fără îndoială, împăcată…

— Auzi ce te întreb?

— Mult, desigur…

— S-a zbătut, a strigat, a ameninţat cu revolverul? Spune, ce stai? răcni deodată Manaru, bătînd nervos din picior.

Ramură crezu că o ieşire bruscă l-ar scoate mai de-a dreptul din penibila încurcătură şi ar aduce la realitate pe nebun. Încercă deci, fără a mai sta mult pe gînduri, dar glasul îi tremură.

— Ia lasă-mă în pace, măi. Ce te-a găsit? Astea sunt lucruri care nu se spun…

Făcuse chiar mişcarea de desprindere şi ochii lui fugiră după curaj, înapoi la grupul care-i privea nedumerit. Dar Manaru îl înşfăca numaidecît de braţ şi dintr-o smuncitură îl aduse cu nasul drept în nas.

— Ai să-mi răspunzi, aici, pe loc! mîrîi el cu vocea scăzută. Ea de ce n-a tras?…

— Foarte simplu: pentru că nu avea la îndemînă…

— De ce n-a tras pe urmă… pe urmă… rînji Manaru, arătîndu-şi colţii.

— Ce vrei să-ţi răspund?… ridică din umeri Ramură şi ridicatul acesta din umeri, de om gras şi satisfăcut, de don Juan nepăsător şi fără răspundere, îi pecetlui osînda în ochii injectaţi ai celuilalt.

— Ah, ţi-ai ras şi mustăţile! răgi el răguşit, ca şi cînd acest ultim amănunt ar fi fost hotărîtor.

Şi înainte ca Ramură să se dezmeticească din stupoarea în care îl cufundase acest bizar dialog, mîna lui Manaru se înfipse în gîtul alb şi gras. Se clătinară şi se rostogoliră. Ramură bolborosea ajutor, astupat, cu ochii holbaţi, care păreau să spună: „Am minţit, nu s-a apărat deloc!” Dar Manaru stringea.

Ceilalţi se repeziră. Îl apucară de subţiori, de mîni; era cu neputinţă să-l dezlipească de corpul de care se încleştase; iar braţele învinsului se bălăbăneau în aer. Şi ochii bulbucaţi dădeau afară lacrimi mari, rotunde, opale, de parcă Manaru strîngea de-o beşică pe care voia s-o stoarcă de ultimele picături.

— Puneţi mîna, domnilor, ce staţi?

Strigau astfel cei mai din urmă. Căci era într-adevăr curios cum o grămadă de oameni să nu poată să-i despartă. Şi cu toate astea, cei mai apropiaţi îşi dau zădarnic silinţa. Toate braţele apucaseră şi trăgeau vînjos de braţele lui Manaru. Dar, Doamne, parcă nu puneau prea mult suflet. După cum nici cei din urmă nu puneau parcă destul suflet în îndemnurile lor. Ei strigau, făceau gura mare şi gesturi largi, dar fiecare simţea că larma asta nu era decît de formă. Orăşenii ăştia tihniţi, excitaţi de cele trei gloanţe ale Morăriţei, voiau în adîncul cugetului lor lucruri mari, evenimente catastrofale. Însă laolaltă, în văzul şi auzul general, ei se agitau şi se indignau:

— Dar ce fu astăzi, domnule?

— Puneţi mina, domlor, acum stăm de filosofie?

— L-a omorît?

— Mai gata… şi uite, domnule, cum stau…

Erau într-una cei din urmă, care stau ca pe spini; ei vreau să se termine odată.

Şi, într-adevăr, se termină. Braţele lui Ramură se desfăcură cruce; figura umflată şi învineţită holbase ochi mari de spaimă şi de întrebare: Cum, atîta lume în jur, şi totuşi să fie omorît, aşa pe încetul… poate că era o înţelegere.

Manaru se ridică galben, zburlit…

— Ce, s-a terminat? întrebă el uimit.

Şi se plecă iarăşi, punînd urechea pe pieptul întinsului la pămînt.

— Ei, asta-i bună… Puneţi mîna, domnilor… Ce staţi ca idioţii?… Respiraţie artificială… şi în glasul lui era ca o ciudă pe imbecilii ăştia, care-l lăsaseră să meargă aşa departe.

Singur îi luă mînile şi începu să le ridice şi să i le lase în ritm, ca pe mînerele unei pompe.

— Nu, figura asta era rezervată Frosicăi! se scuza el celor de faţă, pompînd zadarnic viaţă în trupul stîns pentru totdeauna.

Manaru mergea repede spre biroul poliţiei. Drumul duce pe şoseaua judeţeană, apoi coteşte spre biserică, pe strada Sfîntul Ilie. El venea ca o vijelie, în pas gimnastic, cu capul gol — căci pălăria îi căzuse în luptă — cu părul vîlvoi. Lumea privea cu teamă această arătare grăbită, care creştea pas cu pas, dîrză şi ameninţătoare. Cravata într-o parte, hainele în dezordine, părul ridicat în coarne şi-n corniţe, răsucite de vînt, lovindu-se unele de altele, albul ochiului stricat de firişoare sîngeroase, călcătura solidă din plin, făcînd să dîrdîie tarabele cu căciuli întinse pe şanuri şi stacheţii orizontali bătuţi cu cuie încovoiaţi de greutatea cojoacelor atîrnate.

Cînd coti spre biserică, ţignalul energic al comisarului îl ajunse din urmă. Manaru văzu ţipetele ascuţite ale fluierului întrecîndu-l, ca două ascuţişuri de suliţi de-o parte şi de-alta. Şi îndată, din toate părţile, ţîşniră sunete ascuţite de ţignale. Păreau că se întretaie ca fulgerele, căutîndu-l prin cotloane şi prin văzduh. Erau atît de prelungi şi de sfîşietoare ţipetele acestea, că Manaru simţi deodată vîntul hotărîrii, care-l ducea încoace, răscolindu-se pe loc, de parcă şi-ar fi schimbat brusc cursul. Cum, să fie adevărat că de-acum, din clipa asta, nu se va mai mişca aşa cum va vroi el, că alţii vor hotărî de drumurile lui? În inimă şi-n tot corpul i se făcu deodată gol: picioarele continuau totuşi să-l ducă înainte. Şi aşa, fără să ştie singur cum, se trezi în grădina de cruci şi morminte a vechiului cimitir. N-a vrut să fugă, dar nici să se închine, cum a depus mai pe urmă la cercetări, neştiind ce altă explicaţie să dea acestei curioase abateri din drum. A vrut, o clipă numai, o ultimă clipă de libertate, în amintirea trecutului fericit şi zburdalnic, care acum se închidea cu lacăt greu, să revadă icoana aceea a iadului, ce-l uimise atît în copilărie, zugrăvită cu puţină ştiinţă şi cu multă fantezie pe păretele bisericii, dedesubtul edenului, cu coline pînă la glezne şi cu copaci pieptănaţi regulat, pînă la genunchi, de unde Adam şi Eva erau fugăriţi de paloşul Arhanghelului sub ochiul lui Dumnezeu, răzbătînd crunt şi fioros prin triunghiul infinitului. Cu zvîcneli repezi de inimă, socotind după ureche timpul cît îi mai rămînea, din dreptul unde tropoteau acum cizmele greoaie ale agenţilor pînă la poarta cimitirului şi de acolo pînă în pridvorul, unde se găsea, al bisericii, el împărţi în intervale egale tot patratul ocupat de infern pe zid, începînd de la mîna ce cumpăneşte balanţa cu suflete şi pînă-n colţul opus unde un Scaraoschi de culoarea castanei tronează, rîzînd de satisfacţie, pe falca de jos a unui monstru uriaş cu gura ferăstruită şi cu ochi sîngeros, aducînd la seamăn cu capul de ştiucă.

Agenţii îl înconjoară tocmai la imaginea din mijloc, pe care o căuta şi care-l tulbura odinioară mai mult, în copilăria depărtată, încropindu-i sîngele şi făcîndu-l să vîjîie, a unei femei pe care doi draci o ţin chincită pe pirostii, astfel ca flăcările pedepsei să-i mîngîie, cu limbile lor arzătoare, izvorul de plăceri şi de vieţi, prihănitul izvor al vieţei.

Agenţii dau semne de nerăbdare; văzînd că zăboveşte, îl invită politicos. El trebuie să se urnească şi porneşte, ducînd cu sine, în creierul aprins, imaginea Frosicăi pe pirostiile infernului. Vai, dacă mai aştepta puţin, dacă mai avea cît de puţină răbdare, barem pînă după-masă! Şi se închipuie aşteptînd-o în antreu, dudnd-o în culcuşul pregătit din nou, dezbrăcînd-o în mîngîieri şi cuvinte dulci şi obscene, ca pe-o mult aşteptată amantă, şi zugrumînd-o în clipele plăcerii, încetul cu încetul, făcînd-o să expire în spasmul suprem. Dar nu e mulţumit nici de imaginea asta şi închipuirea lui scormoneşte acum alte născociri mai groaznice, cu pirostrii de foc, cu cleşte înroşite, în vreme ce, înconjurat de agenţi, urcă treptele şubrede ale secţiei de scînduri roase, cu noduri ca bătăturile picioarelor bătrîneşti.

Şi îndată totul se şterge dinainte-i, totul se umple de văzduhul gol, şi pe geana orizontului apare capul tăiat şi fioros, plutind încet şi galben ca un astru al iadului.

Viaţa românească, an. XVIII, nr. 2, 3, 4, februarie-martie, aprilie 1920; vol. La „Grandiflora”, 1920.