Editura Global Info / Literatură

Grigore Alexandrescu

Mănăstirea Dintr-un Lemn

Mulţumiţi de buna petrecere de la Cozia, ne pornirăm de acolo în dispoziţiile cele mai bune, şi întorcându-ne prin Râmnic luarăm drumul Mănăstirii Dintr-un lemn, care este în depărtare ca la două poştii de la cea dintâi mănăstire. Depărtându-ne de oraş şi lăsând Oltul în stânga noastră, perspectiva luă altă faţă : acum n-aveam a mai vedea nici munţi înalţi, nici ape măreţe. Râuri multe, dar mici, care curg în deosebite direcţii, care aci se împreun, aci se despart şi se întâlnesc iară, ca să intre deodată în râul cel mare, dealuri în proporţia apelor, dar împodobite de crânguri frumoase, în sfârşit, toate mici, dar toate cochete şi elegante. Iată ce întâlneşti de la Cozia până la Mănăstirea Dintr-un lemn, aşezată asemenea în marginea unui deal.

Ca să luăm lucrurile pe rând, trebuie mai întâi să vorbim de tradiţia ce se păstrează asupra zidirii acestei mănăstiri.

Cu vreo treizeci ani înainte de a se zidi biserica, un cioban îşi avea stâna în locul acela pe coasta dealului. Într-o noapte i se înfăţişă în vis Maica Mântuitorului, poruncindu-i să taie stejarul cel mare ce era lângă stână. Ciobanul însă nu socoti de cuviinţă a se osteni să execute porunca: dar visul se repetă în mai multe rânduri, ameninţându-l cu pedepse care îl făcură să se arate ascultător; abia lovi de câteva ori cu securea, şi copacul, ce era sec, căzu. În mijlocul lui se găsi o icoană pe care ciobanul o aduse la biserica satului; dar noaptea, aceeaşi viziune i se arătă, porun- cindu-i să facă biserică în locul unde a fost copacul; ducându-se la acel loc, găsi iarăşi icoana ce dispăruse din biserică. Atunci, ajutat de tovarăşii săi, ciobanul făcu o bisericuţă de lemn, ce se vede încă pe deal din susul mănăstirii; pe rădăcina stejarului este zidit oltarul, şi multe minuni s-au făcut atunci de către icoana aceea.

Mai în jos de biserica de lemn este un alt stejar vechi, nepot al celui tăiat, fiindcă se trage din rădăcinile lui: acesta asemenea face minuni întocmai ca răposatul unchiul său; între altele, este una de care stariţa şi celelalte maici ne-au încredinţat: ele spun dar că, în timpul ocupaţiei turceşti, pe la 1822, unul dintre ei, având trebuinţă de lemne, a voit să-şi facă provizie din copacul cel sfânt. În zadar i s-a zis că aceasta este o nelegiuire grozavă, turcul care nu-şi aducea aminte să i se fi citit în Coran asemenea lucrări, s-apucă de tăiat ; dar la cea dintâi lovitură toporul îi sări din mâini şi el căzu mort. Căpetenia musulmanilor, ca să răzbune nenorocirea mortului, îndatoră pe maici de-l plătiră cu trei sute lei, căci, deşi era bine încredinţat că nu l-au tăiat ele, dar zicea că astfel o cere dreptatea, fiindcă copacul este al mănăstirii.

Cel puţin de această minune nu ne puturăm îndoi, căci toate maicile ţineau minte că au plătit bani.

La sosirea noastră acolo, găsirăm patru dame craiovence, care făcuseră sfântul pelerinagiu pentru deosebite pricini. Am avut plăcerea a le însoţi la vizita ce au dat minunatului stejar, din care, cu multă devoţie, au rupt câteva frunze, s-au închinat, le-au sărutat şi le-a băgat în sân.

Matei Basarab, prinţ religios, ca cei mai mulţi din timpii vechi, auzind de aflarea icoanei de care vorbirăm, fondă pe la 1640, în poalele dealului, în josul bisericii de lemn, o frumoasă biserică, în care se vede că icoana a primit să fie mutată. Devoţia credincioşilor, şi mai ales a femeilor credincioase, a împodobit cu cercei de smaranduri, coleturi şi diademe scumpe această veche icoană, îmbrăcată peste tot în argint de logofătul C. Câmpineanul.

Înăuntrul bisericii, în dreapta, se vede un mormânt a căruia inscripţie abia se citeşte; pe piatră, la cap, este săpată o cunună, în ea vulturul, şi de amândouă părţile câte un heruvim: acest mormânt este al familiei tale, viteazule Şerban, prinţ demn a te odihni în sfântul lăcaş zidit de Matei Basarab; timpul şi oamenii ţi-au lipsit pentru libertatea noastră! dar românii îţi vor fi totdeauna recunoscători pentru bunele tale cugetări; tu ştiai că luminile şi învăţătura, vrăjmaşi ai tiraniei, sînt prieteni şi reazem al prinţilor celor buni. Ocolit de învăţaţi străini, onorând şi încurajând pe ai ţării sale, introducând artele şi întemeind şcoale pentru educaţia publică, tu ai vrut să formezi cetăţeni, şi ai fost din micul număr de prinţi începători ai civilizaţiei şi fala noroa- delor. Odihneşte în pace, măreaţă umbră, ocolită ca de atâtea diademe de suvenirele faptelor tale; şi, când bolta bisericii răsună de gloria dumnezeirii, când credincioşii îşi fac rugăciunea în limba părinţilor noştri, când înţelegem aceea ce vrem şi aceea ce zicem, gândeşte atuncea cu mulţumire că numele tău ne va fi totdeauna scump, pe câtă vreme vom fi români şi vom avea o limbă.

Mănăstirea are un aer de veselie şi se ţine în starea cea mai bună, în curăţenia cea mai plăcută. Aceasta face onoare stareţei de acum şi dovedeşte că femeile au pentru îngrijirea casnică un dar deosebit, la care bărbaţii sau nu vor, sau nu pot a ajunge. Acolo locuiesc vreo nouăzeci de maici, şi eu nu îndemn pe nimeni să le viziteze, de voieşte a-şi mântui sufletul. Multe din ele sînt june, multe încă copile, care nu ştiu nici cum, nici pentru ce se află acolo.

Ar fi de trebuinţă să ridice cineva glasul împotriva nedreptului obicei de a închina la slujba lui Dumnezeu nişte fiinţe a cărora judecată încă slabă nici ştie preţui mărimea îndatoririlor, nici poate avea libertatea alegerii; cu cît mai ales de vom zice că multe sînt silite de părinţii lor sa îmbrăţişeze această viaţă! Oare pentru greşelile ce pot face şi păcatele în care pot cădea, cine trebuie să răspunză, ele sau părinţii? Când în ochii acoperiţi de vălul fecioriei arde focul dorinţelor, când sub rasa călugărească bate o inimă fierbinte, oare sînt ele de osândit dacă, în loc de rugăciuni sfinte, de cugetări cereşti, duc la altar suspinuri înecate şi patimi osândite? A fi primite acolo femeile care dezgustate de lume şi de nenorociri îşi aleg azilul acesta ca liman de scăpare, sau acelea ce au o aplecare hotărâtă pentru viaţa din mănăstiri, nimic mai bun ; pentru aceea s-au înzestrat de fondatorii lor cu dări şi venituri; dar ca un tată, spre a-şi împuţina cheltuielile, spre a scăpa de grijile înzestrării să sacrifice pe una din fiicele sale ca să norocească pe alta, aceasta mi se pare a păcătui deopotrivă înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu. Multe nenorociri, ca să nu zic crime, s-au întâmplat din pricina acestui necreştinesc obicei.

Un boier bătrân cu care vorbeam despre aceste lucruri îmi dete un manuscris în care citii următoarea nuvelă, ce mi se păru a merita să fie cunoscută, şi pe care o inserai aici, modificând puţin stilul manuscrisului ce era anevoie de înţeles.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA