Heinrich Heine

Ca visurile...

Ca visurile-ntunecate
Clădirile se-nşiruiesc,
Şi singur, învelit în manta-mi,
Tăcut pe trotuar păşesc.

Acuma-n turnul catedralei
Se bate tainic miez de noapte...
M-aşteapt-acasă adorata
Cu sărutări, vrăjite şoapte.

Prietenoasă trece luna
Călăuzindu-mi pas cu pas;
Dar eu m-opresc în umbra porţii,
Strigîndu-i vesel: — Bun rămas.

Îţi mulţumesc, amică veche,
Că-mi luminaşi frumos pe drum;
Treci mai departe, luminează
Şi celorlalţi pribegi, de-acum.

Iar de găseşti pe vreun ibovnic
Ce plînge, tu să nu mi-l laşi;
O, mîngîie-l, precum pe mine
De-atîtea ori mă mîngîiaşi...

Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF