Heinrich Heine

Nimfele

Bat valuri plescăind în ţărmul
Pustiu, — şi luna-i sus, pe mare...
Pe dună zace cavalerul
Cuprins de leneşă visare.

Ies albe nimfe din adâncuri,
Un văl uşor e a lor haină;
Crezând că doarme dus voinicul,
S-apropie de el în taină.

Întâia stă, — i-admiră coiful
Cu penele strălucitoare,
A doua şi-află joc cu lanţul
Şi ciucurii la cingătoare...

Şi, fulgerând din ochi, a treia
Îi trage spada sclipicioasă:
Proptită-n spadă mi-l priveşte
Şi-i râde-n faţă, drăgăstoasă.

A patra drăgălaş s-alintă
Pe lîngă el, şoptindu-i glume:
— O, de-aş putea să-ţi fiu iubită,
Drag făt-frumos din altă lume!

A cincea mâinile-i dezmiardă!
A şasea parcă nu se-ndură,
Sfios s-apleacă şi-l sărută
Întâi pe ochi, apoi pe gură...

Şiret, el nu deschide ochii,
Se simte-aşa nespus de bine:
Sub farmecul tăcut de lună
Se lasă răsfăţat de zâne.

Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF