Editura Global Info / Literatură

Ioan Barac

Istoria preafrumosului Arghir şi a preafrumoasei Elena

Cea măiastră şi cu părul de aur, adecă
O închipuire supt carea să înţelege luarea
Ţării Ardealului prin Traian, Chesarul Râmului

(Fragment din partea a II-a)

Tânărul dacă porneaşte
Departe călătoreaşte,
Singur numai cu o slugă
Merge dând Domnului rugă.
O, Arghire, lungă cale —
Lungi necazurile tale —
Ia de-a lungul dealurile
Şi numără jgheaburile
Tot prin locuri necălcate
Şi prin păduri neumblate,
Tot prin văi necunoscute,
Prin locuri nepricepute,
Nededat cu cale lungă
Câte vor să-l mai ajungă.
Câte biruri, câte sate,
Tot întreabă de cetate,
La toţi le părea minune,
Necum ca să-i ştie spume.
Calcă câte locuri toate
Până mai nici nu mai poate
Deci în partea pustnicească
Când era să nimerească,
Dintru o peşteră mare,
Vedea fum că iasă tare.
Şi într-acolo grăbeaşte,
În care dacă priveaşte,
Vede un om mare foarte,
Cât s-au spăimântat de moarte,
A s-întoarce nu cutează.
Gândind fricos să nu-l crează,
Ci ş-au făcut îndrăznire
Gândind: sau trai, sau perire,
Şi în peşteră intrară
Dându-i întâi bună seară;
Iară omul cel prea mare
Dă o groaznică strigare:
„Cine iaste? cine vine?
Cine ce caută la mine?”
Şi când slobozea cuvântul,
Să cutrămura pământul,
Numai cu un ochi în frunte,
Şi părea că-i cât un munte.
Arghir tremura de frică
Şi nu ascundea, nimică,
Ci să ruga de iertare
Numărându-i tot ce are,
Şi-l întreabă de cetate:
Nu ştie încătrău bate?
I-au răspuns omul îndată
Cu vorbă mai aşezată:
„Nu i-am auzit de veaste,
Necum să ştiu unde iaste,
Dar şezi până dimineaţă
Că vin toţi satirii faţă.
Ştiu că trebuie să fie
Vreunul care să ştie,
Şi care va şti mai bine
Îl voi trimite cu tine.”
Atunci Arghir mulţămeaşte
Şi frica-ş mai potoleaşte
Acest uriiaş, îndată
Cu o cină să arată,
În frigare vrând să tragă
O căprioară întreagă.
Face cină boierească,
Ca pre Arghir să cinstească,
Masa lângă foc o pune
La lumină de tăciune,
Şi şăd toţi pe lângă vatră,
Pre câte un jgheab de piatră.
Arghir până să îmbuce,
O ploscă de vin aduce
Dintr-ale sale merinde,
Care foarte bine prinde.
Uriiaşul, dacă-l gustă,
Cu stomah ca de lăcustă,
I-ar fi plăcut ca să tragă
Pre gât o bute întreagă;
Dar tot să îndestulează,
(Nefiind mai mult, să crează).
Aşa până şăd la masă
În sălbateca sa casă,
Pre Arghir îl mai întreabă:
Ce umblă? şi cu ce treabă
Caută acea cetate
Prin ţări aşa depărtate?
Spre care Arghir răspunde,
Tot spune, nimic ascunde,
Să duc apoi să se culce
(Cât e lui Arghir de dulce).
Dimineaţa să sculară,
Satirii să adunară,
Să întrecea care, care,
Aduce cinste mai mare?
Omul începe să facă
Ca toţi satirii să tacă,
Zicând: „Ştiu cum mi să pare
Că aveţi multă umblare;
Nu ştiţi de Neagra-Cetate
Unde, încătrău abate?
Nu vă întreb spre stricare
Nici spre vreo supărare.”
Nu ştia cum să răspunză,
Măcar cât iarbă şi frunză.
Iar un şchiop satir soseaşte,
Şi numaidecât grăieaşte:
„Ştiu eu de Neagra-Cetate”
Dar ei: „Pre unde abate?”
„M-au purtat pre mine dorul
Unde mi-am frânt eu piciorul”.
Atunci omul porunceşte:
„Numaidecât te găteaşte,
Crăişorul de la mine
Să-l povăţuieşti prea bine.”
Iar şchiopul să jeluiaşte
Şi zicând aşa grăiaşte:
„Eu nu cutez a mă duce,
Ca acolo să m-apuce.
Că eu, mă rog, mă ascultă,
Am făcut pagubă multă,
Eram hiară stricătoare,
Piele de lup mâncătoare,
Şi au gând să mă belească,
Cine să mă izbăvească?”
Atuncea omul cel mare
Înceape a striga tare:
— „Mergi! auzi când zic o dată,
N-aştepta vorbă rugată.”
Omul ajută de milă,
Iar şchiopul pleacă de silă.
Arghir mai cu bucurie
Scurtă din călătorie
Bărcuri, câmpuri, văi şi dealuri
Preste ape multe valuri;
Zile multe, cale lungă,
Nu putea să mai ajungă.
Dar odată mai pre urmă
Şi drumul li să mai curmă.
Într-un vârf de deal sosiră
Şi puţinel odihniră,
De unde li să arată
Cetatea de mult oftată
Acum şchiopul nu mai mearge,
Numai înapoi să ştearge,
Cărui Arghir mulţămeaşte,
Apoi iarăşi mai porneaşte...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA