Editura Global Info / Literatură

Ion Heliade Rădulescu

Mihaida

Fragment epic

Cântul I

  Cânt armele române şi căpitanul mare
Ce-mpinseră păgânii şi liberară ţara,
Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,
Peste Carpaţi trecură de glorie încinse
Şi toţi românii-ntr-una uniră sub un sceptru,
O acvilă, o lege, cum are ca să fie.
În van o crudă soarte i-alungă ne-mpăcată,
În van conspiră iadul să-i ţie-n întuneric
Ş-asupra lor trimite fatala dezbinare
Şi uneltiri străine şi-mperecheri civile,
Căci Domnul îi protege şi-i ţine peste secoli
Şi i-a ales să-şi facă din ei tărie mare.

  O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,
Ce soarele dreptăţii te-ncinde şi te-nspiră!
Mută să fie buza profană ce te cheamă
Să amăgească omul şi cerul să insulte.
Severă deitate, a crimelor pedeapsă,
Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,
Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!
Eroica ta liră acordă cu unirea,
Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare
Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.
Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,
În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;
Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ţi divină,
Şi voi aprinde inimi, voi deştepta românul
Să te aţinte-n faţă, să te cunoască bine.

  Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,
Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare
Ce singur întreprinse şi fapta-ndependenţei,
Şi fapta de unire, cel cuget salutariu.
Cine este eroul ce, credincios al legii
Şi patriei, re-mpinse barbari ce şiroiară
Din Orient încoace să-nece libertatea,
Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge
Sub oţelosul paloş şi oarba neştiinţă,
Sforţând-o să îşi plece genunchii spre-nchinare
La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,
Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
Mihai cel Mare, domnul românilor şi fală!
P-acela cânt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea:
Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
Şi mai fatali dinântru, şi soartea ne-mpăcată
Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
O naţie celebră.
  Întreagă România gemea de ani atâţia
Sub jugul sângeratic osmanului feroce.
Fatală şi rea cobe-ncepuse Demiluna
A se nălţa lucindă pe Dacia smerită.
Şi glasul mueginiu în zi şi-n miezul nopţii
Svola purtat de vânturi ca arpă infernală
De crivăţ şuierată, şi răsuna profetic
Înfiorând creştinul în empia chemare
A numelui sinistru, ţipând: Allah! altà hu!
Cambana solemnelă cu totul amuţise
Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;
Şi ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,
Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare...
Pălită era crucea şi razele ei triste
Ca domnul zilii-ntocmai când, în uimirea lumii,
A umbrelor regină se pune înainte-i
C-o sfaţă infernală ca să însufle spaima
La inime credule pământului în doliu.
Averea cumpătată şi însuşi neaverea
Săteanului nemernic se spulbera din casă.
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
Nici timp, nici loc, nici viaţa n-avea în siguranţă;
N-avea să-şi plece capul, cu ce să-şi ducă traiul:
Fugar, fără colibă, îşi blestema fiinţa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesaţiu:
Domn, sclav, clăcaş, totuna; averi erau pericol
Şi lipsa era foame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
Se-ngenunchea naintea beţiilor de sânge
De ianiceri sălbatici şi crunţi în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mânat să-mparţă ultragiul şi durerea
În locuri transdanubii, în domele ascunse
Dorinţelor sfăţate, orgielor păgâne.
.................................
Eternul preapotente, ce nalţă şi doboară
Rigate mari şi naţii, şi altele realţă,
Din tronul preatăriei cel mai presus de ceruri
Şi-ntins cât preatăria, în mijlocul de angeli
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii şi lumi de stele sânt pulbere de aur
Şi splendidă, ş-aprinsă, în spaţiu avântată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Şi orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede şi-n clipă răstrăbate
Prin cristalinul spaţiu arcanele abise
Şi cele mai ascunse ce faţă-i stau nainte,
Se uită şi s-atinge l-atâtea varii chinuri
A ginţilor române, a ginţilor creştine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Şi stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sântă
Lăsase să izbească, s-ameninţe păcatul,
Ca să cunoască omul cât pierde când îşi uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăţia într-un tată şi sclav face din frate;
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
  Acum pe România plana al nopţii angel
Şi uşura-mpilarea şi dorurile zilei,
Când repede, mai iute decât clipirea însăşi,
Arhangelul s-avântă de pe Carpaţi spre Istru
Şi-şi îndreptează svolul spre vetrele lui Bucur,
În noua rezidenţă, şi iată-l faţă-n faţă
Cu angelul dormirii. Se-mbraţă, se salută.
C-a ochilor dulci raze ce-aprinde simpatia,
Ca două flăcări tineri ce se absorb într-una,
Ca două atribute ce întregesc ideea
În mintea concentrată, se înţeleg în clipă
Şi ambii fac un angel mulţit în atribute.
Ca fulger sunt în curte, ating tot ce veghează!
Soldaţi în sentinelă, în prag adorm custodul,
Străbat la domn în domă, şi scapără lucirea
Din candela ce arde, şi stau în oratoriu.

  Aci viaţa vieţii, simbolul libertăţii
Icoana învierii când în triumf CUVÂNTUL
Dărapănă sclavia a sufletelor moarte,
Şi înnoieşte omul spre cugetul cel mare,
Însăşi acea icoană lucea d-a sa splendoare
Şi reflecta lumina din candela de aur
Ce-şi înălţa la ceruri o flacără-albăstruie
Ce-o aprinsese prinţul cu pietoasa-i mână.
Eroul, după-o lungă, profundă cugetare,
Îşi terminase ruga cea după miezul nopţii
Şi-n jeţul său purpuriu, cu fruntea p-a sa mână,
În planuri salutarii şi varii, şi măreţe
Îşi aţintase mintea către omnipotenţă
Şi ochii pe icoană, a cărei cereşti raze
Împrumuta puterea acelui dulce angel
Ce-alină orice cuget şi-n aromire sacră
Pe cuvioşi adoarme după fierbinte rugă.
Aşa adoarme-eroul; şi serafimu-ndată
Desparte de la sine pe fratele său angel,
Ca pe o calitate abstrasă din substanţă;
Îl lasă la solia-i, şi singur el, arhangel,
În toată frumuseţea-i în umbră se deseamnă.
S-apropie d-eroul, ş-asupra lui întinde
O aripă alină şi albă ca lumina;
Pe splendidele margini de fulguri diafane
Se-ngână, se mărită acele culori varii
A gloriei cu care îşi cinge cerul fruntea
Când răcoritei sfere anunţă abondanţa.
Cu ochii săi cerulii înamorat îl vede,
Preveghetor l-aţintă, să nu-l atingă rază,
Să, nu-l scoale lumina. Astfel o mumă vine,
S-apropie de leagăn la pruncul său cu sânul
Şi cu surâsu-n buze, în pieptu-i cu ardoarea,
Se uită încântată la fructul tinereţii
Ş-al păcii conjugale; acest fel serafimul
Se uită caritabil, ş-ardintea lui vedere
Vorbeşte, spune multe în domnul ce visează.
A cerului decrete acum sunt cunoscute
Lui Mihail cel Mare. Arhangelul e-n ceruri,
Şi domnul se deşteaptă, drept în picioare sare.
Şi caută, ş-ascultă, şi n-aude nimica,
Nimic străin nu vede. A candelei lumină
Se nalţă şi se lasă, şi vasul ei cel sacru
Se leagănă uşure p-aureea-i catenă,
Şi un profum de viaţă dintr-însa se exală.
Mihai pasă la uşă şi pe custod îl află
Dormind în a sa lance cu capul p-a sa dreaptă.
Se-ntoarnă la icoană. Şi mintea-i se lumină,
Îndată-i vine-n cuget ideea învierii
Dezvoaltă, lămurită, acest fel cum la nimeni
Nu mai venise încă. Se cearcă, se-nteroagă
Şi alt cu tot se simte. E plin d-o-ncredinţare
Necunoscută încă. În inima sa simte
Decretele divine, şi braţul ş-a sa minte
Capabile de faptă. Fântâna cugetării
Inundă de-adevăruri, fiinţa îi îneacă.
Repaos cere carnea şi-n svol îi este mintea.
Cămara nu-l încape, şi largii paşi detună;
Străbate, restrăbate întinsa-i încăpere,
Gigantica sa umbră în lungu-i se deseamnă
Şi repede-l urmează, circonferind pereţii.
Vulcan în pieptu-i fierbe divina răzbunare,
Cu miile-i vin planuri întru restabilirea
A drepturilor patrii ş-a ţării re-ntregire.
S-aşează să răsufle. Umbroasa-i, lata frunte
În pumnu-i se-ncreţeşte şi-i încovoaie braţul.
Astâmpăr nu e-ntr-însul şi-ndată se realţă.
Sublim este bărbatul când intră în el geniul
Cereştilor voinţe şi inspirat îl mişcă!
Materia frământă în neastâmpăr sacru
Şi-ncinde carne, minte! E alt Enoh ce svoală
Pe aripa ştiinţei, răpit d-a sa credinţă!
E un profet în planuri, al doilea Elie
Ce pe un car de flăcări s-avântă către ceruri
Să-nveste majestatea c-o frunte radioasă!
Nu poate sta eroul, e drept la orologiu...
E mult până la ziuă! ci poate napoiază!
Şi trece la fereastră să caute afară.
O aură uşure îi mângâie-ncet fruntea
Şi părul îi răsfiră şi-i răcoreşte pieptul.
Se reazemă pe braţe şi se răpeşte-n cuget,
Revine iar în sine, şi orele-i par secoli
Ce trec, cu toate astea, cu viaţa dimpreună,
Ce şi ea ni se pare ca ziua strecurată.
Trec orele şi, iată, cocoşul se aude,
Ce îi strabate-auzul ca ultima cea trombă
Ce cheamă la viaţă pe trepasaţi din secoli.
Răcoarea dimineţii începe să se simtă,
Ş-alboarea nu-ntârzie, la răsărituri spuntă;
Se colorează-n urmă şi purpura-şi destinde
Ridenta auroră, şi pier umbrele nopţii.
Concerte mii de păsări salută dimineaţa.
Natura se deşteaptă, şi cerul îşi deschide
Eterne porţi de aur, şi soarele răsare.

  Primarele lui raze, lucirea matinală
Inundă de lumină peloria lui frunte,
Simbol independenţei la cugete române.
Pe loc el se îndreaptă, se crede faţă-n faţă
Cu însăşi providenţa, al cărei ochi l-aţintă,
Prevăzător îi spune că e deschis asupră-i
Şi răsărit-a ziua. E ora rugăciunii;
Eroul îngenunche şi-nclină a sa frunte.
În rugă totdauna tăcută-i era buza,
Şi inima sa numai se exprima fierbinte
Şi-şi dezvolta simţirea ce limba nu e-n stare
Material să spuie; iar pietosu-i cuget
Pe aripe de flăcări ce-i prumuta credinţa
Svola până la tronul cerescului părinte,
Ca sacru olocaust de umil şi drept suflet,
Şi se-nturna în sânu-i reîncălzit, fierbinte,
Aducător de pace. Aşa-ngenunche-eroul
Ş-aţintă la cer mintea, ce încă ca icoană
Cingea în tot cuprinsu-i cea vizie nocturnă,
Şi graţia divină în toat-a lui fiinţă
O simte revărsată, şi-l face să exclame,
Tinzând a sale braţe: "O, Doamne al puterii,
Ce-n zile de pericol ai fost a mea scutire!
Şi când turbat nimicul cerea a mea viaţă,
Atunci ca prin minune trimis-ai al tău angel
Când îmi lucea în ochii-mi securea ucigaşă¹
A omului de sângiuri, şi îmblânzişi cruzimea,
Făcând a-i cădea arma din mâna-i tremurândă.
Şi mă salvaşi din gheare a fiarelor bipede,
Ca să-mi încrezi la urmă căzutul acest popol
Şi varga domnială. Tu, Doamne al minunii,
Al graţiei ş-al vieţii! binevoişi ş-acuma
A-mi revela arcane decrete, salutarii.
E Domn, Domn, Zeul nostru! Românilor s-arată;
Glorificat să fie trei-sântul al său nume!
Şi-n binecuvântare cerescul său ministru,
Ce-n numele lui vine, o, suflete, măreşte-l!"
Era încă-n genunche Mihai, plin de sudoare,
Şi lacrime eroici ştergea de p-a sa faţă,
Când uşa se deschide şi intră scutierul...
"Ce ştire?" "Preasfinţitul Eftimie..." — "Sosit-a?"
"Cu ziua dimpreună intră în capitală
Şi la metoh aşteaptă, soleşte-a sa venire
A s-arăta la curte". — "Să vie." Scutierul
Se-nclină, tăcut iese a împlini comanda.
"Binevenit să fie al Domnului ministru!
La timp sosi păstorul, şi cerul îl trimite.
Ce cauză îl face Târgoviştea să lase,
Vezi în istorie viaţa eroului.
Să vie toată noaptea? ş-atâta neastâmpăr
A mă vedea îndată?... Mi-e foarte necesariu
Cu el a mă-nţelege. Păstorul ce veghează
Când turma e-n pericol, şi prinţul ce nu doarme
Când îngenunche ţara, din ochi îşi cunosc păsul,
Nici unul nu e iudă... Se cere-aci unire,
Bărbaţi a te încrede, făcuţi a te-nţelege...
Mult poate chiriarhul cu viaţa cuvioasă...
E legea înainte, şi patria, şi fiii,
Ş-averea, şi viaţa... Le-a preţuit românul.
Boierul e rea fiară! el numai se orbeşte
Şi toate şi le vinde pe o speranţă numai
Când are înainte o umbră de domnie.
Ci om e şi boierul, şi omul e amestec
De angel şi de demon... Avem şi partea bună,
Iar partea infernală e rea când e-n putere...
A împilat-o turcul... Să nu pierdem speranţa."

  Aşa cugeta prinţul şi cuvânta cu sine,
Când intră chiriarhul Eftimie, zelosul.
În Domnul îl salută şi-l binecuvântează.
Eroul se înclină cerându-i umil dreapta
C-o demnă curtezie, ce-nnobilă mărimea;
Îl pune jos să şază şi caută în ochii-i,
Şi recunoaşte-ntr-înşii aceeaşi exprimare
Arcană şi divină a visului de noaptea
Ce aprinsese-ntr-însul acea mânie sacră
Şi regeneratoare. — Tu, muză, spune-acuma
Ce vorbe-au între sine păstorii şi cu prinţii
Când îşi cunosc solia şi păsurile ţării,
Când au ca să reforme şi inima, şi mintea
Popoarelor căzute, când răul predomină
Pe mic şi peste mare, şi toţi s-abat din calea
Prescrisă omenirii, şi nu e pân' la unul;
Când au de a se teme de jugul din afară,
De intrigi intestine, şi când conspiră iadul
Asupra învierii a omenirii stinse
În moartea cea morală. Tu spune, sau tu fă-ne
A devina propusul şi planul, şi vorbirea
A doi români ce singuri erau meniţi de Domnul
A realţa poporul ş-a da viitorimii
Exemplu de mari fapte şi cuget necesariu,
Să ştie că românul nu moare, şi-l aşteaptă
O soarte radioasă, serbată-n preursirea
Divinelor decrete. Tu, muză, fă-ne iară
Să ştim că viu e Domnul şi e progres în sine,
Şi-i aşteptăm venirea, ce popolii realţă.
Tu spune toate, zeie! Creştină libertate!
Căci până la noi fama nu ne-a adus nimica
Din câte se vorbiră în doma domnială
      Cu Dumnezeu de faţă.

Cântul II

  Treizeci de zile-asemeni mai răsăriră încă
Pe trista Românie, şi soarele asemeni
D-atâtea ori trecuse peste aceleaşi scene
De cereri fără margini, de pradă, violaţii,
D-ucideri fără teamă, de ţipete, de sânge.
De când în când păstorul se arăta la curte
Şi se-nchidea cu duca în lungă conferinţă.
Boierii între sine aveau adunări dese
Şi chiriarhu-adesea era cu ei de faţă.
În cele de pe urmă, nu înnoptase bine,
Şi adunare mare era la banul Manta.
Era închisă poarta ş-un ferentar sta-n pândă.
În curtea spaţioasă se tot auzeau giruri
De cai şi clunţul zornet zăbalelor spumate
Ş-acea scuturătură ce duduie ca tunet,
Şi baterea copitei, spărgând în neastâmpăr
Gunoiul bătăturii cu iarba încolţită,
  Şi ninchezatul ager.
Feciorii primblau încă chingaţi, înşelaţi caii
Până să-i dea la iesle sub tinsele umbrare.

În case-era-ntuneric; în sus, în capul scării,
O surdă licurire din îngânată lampă
Îşi revărsa lumina în lunga intrătură
Şi arăta vederii bătrâni, gălbui pereţii.
La uşa de intrare a sălii de ospeţe
Sta un fecior din casă cu mâna sa pe cheie.
În fund, în fundul sălii, un pat cât ţinea latul;
O scoarţă purpurie în late vergi florate,
Ţesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,
Şi atârna la vale stufoşi şi mândri ciucuri;
Şi laviţi prelungite în dreapta şi în stânga
Roşeau într-o dimie întinsă-n ţinte albe,
Ţesută iar în casă. O tavolă rotundă
Şi mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,
Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,
Cu tot, de tot de aur; o carte ferecată
În smalţ şi nestemate, şi luminări trichellii,
O vargă pastorală şi sacrele vestminte,
Pontificala mitră lucea naintea crucii.
În cap, în faţa uşii, un jeţ de nuc prea neted
Şi vechi din alte zile, cu perna, rezemântul
De catifea verzuie, cu ţinte pe el galbeni
Ş-auree-n jos funde. La răsărit, icoane
De la străbuni lăsate, ş-o candelă măreaţă
Ardea întru tăcere, în sus, dasupra uşii,
Însemnele băniei în arme-nchipuite,
Cu lănci între stindarde, în jurul unei perne,
Cu un toiag pe dânsa ş-o neagră gugiumană
C-o penişoară albă; şi două steaguri drepte
Drapa băneasca uşă. În partea cea din stânga
Erau două coloane masive, de stil moric.
Din una pân' la alta, o vargă de fier groasă
Ş-o draperie deasă de dânsa suspendată,
Cu ciucuri şi cu funde, ţinea uşor intrarea
Cea largă, spaţioasă, formată-ntre coloane.
Un alt fecior din casă, nepot de sor' lui Manta,
Aci lângă cortină introducea pe oaspeţi
În stanţa afundată, trecând prin intrătura
Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
Bătrânul banul Manta şi banul al Craiovei,
Mihalcea, belicosul, şi vornicul Dumitru,
Şi Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,
Isar şi Teodose, mintoşi logofeţi ambii,
Vistierii Dan şi Pană, spătarul Vintilică,
Spătarul Văcărescul şi aga Vitejescul,
Şi aga Luca-Lungul, şi Radul Bărcănescul,
Tustrei fraţii Buzeştii, Calofirescul Radul,
Şi capul lor, păstorul Eftimie zelosul.

  Era-nvestiţi cu toţii ca-n zile de paradă:
Îmbrăcătura strâmtă, îngust găitănată,
Intra în cizme galbeni ce zornăiau în pinteni.
Pieptare pe corp strânse în găitane late,
La căpătâi cu nasturi; pe umeri chepenege
În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
Pe margini cu hârşie, lovea-ntr-o parte coapsa.
D-o bellică centură ce cuprindea mijlocul
Într-o curea cu ţinte, cu zale aurite,
O sabie-appendută suna-n toată mişcarea.
De gât decora pieptul colana cea de aur,
Cea rămăşiţ-antică de cavalerii Romei.
Pe spalle cădeau plete din mica gugiumană
Şi pusă la o parte, cu fundul lăsat roşu.
Iar banii-aveau, pe umeri, în loc de chepenege,
Un lung şi splendid conteş; la mijloc cingătoarea
Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,
Masive, d-aur copce, ş-o pană-n gugiumană.
Iar chiriarhu-n straie de lână umilită,
Ş-o glugă monahală acoperea cărunte
Şi cuvioase plete, căci pân' atuncea încă
Gâmfarea bizantină nu corupsese clerul.
"Rău se-ncuibă păgânul în ţară, badeo Udreo! --
Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!
Pe când eram eu june ş-aleserăm cu toţii
Din Afumaţi pe Radul, când paşa din Nicopol
Venea ca bei al ţării, cinci bătălii tot una
Avurăm cu păgânii şi-nfrânserăm trufia
Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe ţară!
Cadiu în tot oraşul ! Turcime în tot satul!
Junghieri şi pradă mare! Erau turbaţi păgânii.
Junimea boierească p-atuncea avea sânge;
Cu mic, cu mare, ţara era în arme toată
Şi mi-ţi făcea pe turcul să ne respecte dreptul.
Turcii d-acum sunt loaze, borfaşi, suferiţi trântori.
Câţi cugetaţi să fie cu toţii-n toată ţara?"
  "Sunt mulţi, ucigă-i crucea! — răspunse Dan vistierul;
Vro trei mii rămăşiţe de la domnii trecute
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare
Şi moalea cârmuire, rămaseră în ţară
Ca negustori, să zicem, şi-n faptă ca lăcuste.
Pe lângă ei veniră pungaşi cu punga seacă,
Acei ce-mprumutară pe hoţul de Lisandru
Să-şi cumpere o ţară ca să o poată vinde;
Şi spre-a-şi lua iar banii, luară în arendă
Veniturile ţării cu oameni dimpreună.
Şi datoria-aceea e rea, mare gangrenă,
Din zi în zi tot creşte, se tot mulţesc datornici;
Se-nfipseră în ţară ca lipitori mârşave
Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi şi carnea."
  "Le dai un praf de sare d-a neagră ca şi ele,
Şi-apoi le vezi cum varsă, stârcindu-se, ăl sânge".
Prorupse Rad' Buzescul c-un eroism sarcastic,
Şi râseră boierii c-un râs de răzbunare
  Ce-anunţia mari fapte.
  "Pe lângă-aceste fiare, alţi vro trei mii ne-aduse
Tot ciuma de Lisandru, sa-i fie, biet, spre pază,
Să stoarcă cu ei ţara şi să domnească-n pace, —
Urmă tot Dan vistierul, — căci el le da simbria."
  "Despotul în putere nu e fatal atâta
Ca deşirata iazmă de un tiran molatic, —
Prorupse chiriarhul sorbit în ascultare.
Cea temere vulpeană, cea remuşcare cruntă,
Ne-ncrederea în toate şi frica şi de umbră
Îl fac uimit s-alerge la simbriaşi venetici
Şi-n mână le dă viaţa cu ţara dimpreună.
În dreptul lor acuma ei ca p-a lor avere
În lung şi-n lat o pradă!" "Unde mai pui acuma, --
Urmă iar vistierul, p-aceştia din urmă,
Măriei-sale gvardii, ce din Constantinopol
L-aduseră în ţară şi nu mai vor să fugă?
Spahiii se-ndulciră la mierea şi la untul
Ce cură copioase ca-n raiul ce visează
Păgâna spurcăciune! Mult le plăcu viaţa
Trândavă, vagabondă şi mult le veni bine
Cu traiul cel uşure al celor dinainte
Pungaşi, ş-adică gvardii ce mi-i aflară-n ţară."
  "Noi nu ştim ce le place, adăugi bătrânul,
Nici cum le vine bine. Noi întrebăm acuma:
Stau ei după tratate? Avem vro legătură?
Se află vreun ordin al Porţii spre aceasta,
Ca-n timpii lui Mehmet-bei ce aducea firmanul?
Că, dacă coconaşii nu ştiu cu arma-n mână
Să-şi apere moşia şi să-şi păstreze dreptul
Ce bunii lor, bătrânii, ştiură, cu-al lor sânge,
Să-l lase-n moştenire pe mari, sânte temeie,
Încai să afle lumea că ne-am supus de frică.
E vrun firman al Porţii ce nu va să cunoască
Tratatele-n fiinţă, şi noi, biet, nu cunoaştem
Nici cum se ţine pala, nici cum se-mpumnă lancea,
Şi d-aia turcul astăzi se joacă cum îi vine
Cu casca dorobanţă, cu conciul femeiuţei?
Aceasta voi să aflu, să ne luăm de una."
  Atuncea logofătul, mintosul Teodose:
"O, unchiule, răspunse, se ştie că vrun ordin
Nu este de la Poartă a ne călca tratate,
A ţine turcii-n ţară şi a-i lăsa să-şi facă
Geamii şi locuinţe, să stoarcă pe creştinul,
Să ne batjocorească şi legea, şi credinţa,
Să-şi facă jucărie cu viaţa noastră însăşi.
De faţă vreun ordin e drept că nu se vede;
Vedeţi însă c-aicea e marghiolie mare,
Că e hiclean păgânul şi nu ştie de lege.
Încetul cu încetul, se-ntinde mereu turcul,
Şi noi astăzi de voie, iar mâine de nevoie,
Şi mai târziu de frică, să-i dăm ca de la sine,
Ştii, una câte una, până s-or face toate.
Prin colonii urzite, d-o parte crescând turcul,
De alta stând românul, îţi ia astăzi copila,
Mâine-ţi ucide tata, îţi spânzură flăcăul
De ce să aibă suflet să-şi apere surora
Ş-o mumă disperată; copilul ţi-l turceşte,
Pe desfrânat ţi-i face beşleagă, să momească
Pe alţii ca şi dânsul, până când, iată, ţara --
Curat ţară turcească. Impuneri d-alde astea
Nescrise şi piezişe cu mult sunt mai fatale
Decât cele d-a dreptul, până când mai e sânge
De românel prin vine şi vrun boier ca Manta
Ş-o biată spadă-n mână, că ştii unde te afli,
Şi ori mori ca românul, ori mi-ţi înveţi pe turcul
Să-ţi recunoască braţul, d-a dreptul repezindu-l
În sânul unei hurii." Se bucurau bătrânii
La vorbele frumoase ce deştepta curajul
În inimile june. Cât el de nalt se scoală
Buzescul cel mai mare, ce nu prea vorbea multe,
Şi-şi spune al său cuget: "Ce ordin ori neordin?
Vedem cum merge treaba... De ici se îndreptează,
Şi colo e-ajutorul." Şi sună ţeapăn pala,
Nălţând la ceruri braţul, fierbând de răzbunare.
  "Sunt semne bune! bravo!" strigă banul Mihalcea.
  "Şi binecuvântate să-ţi fie ale vorbe",
Adăugi păstorul, ştergând lacrime calde.
  "Nu s-au pierdut românii! — strigă şi banul Udrea —
Ci staţi, să ştim ce facem. Noi ne sculăm cu arme,
Şi ţara e puţină, de tot dărăpănată.
N-ar fi de cuviinţă întâi să ne-nţelegem
Sau cu vecinii noştri, sau c-o putere mare,
Să cerem ajutoare?" "Ce ajutor, nea Udreo?! —
Precurmă logofătul Isar cu carte multă;
Nu este la loc vorba: pesemne d-alianţă
Ai vrut s-aduci cuvântul; căci fratele moldavul
Şi dincoaci transilvanul e într-aceeaşi stare,
Şi toţi avem nevoie să ne întindem mâna
În strânsă legătură şi unul pentru altul
Să sară spre-ntărire, iar serbul şi bulgarul,
De-şi simte scăpătarea şi jugul, scoată arma
Şi cauză comună cu noi vie să facă.
Aşa înţeleg lucrul. Iar dacă mergi cu mintea
La neamţ sau leah, sau ungur, să cerem ajutoare,
La astfel de-mprumute e camăta prea mare,
Şi lipsa d-ajutoare ce nu le mai poţi duce!
Nu vă-ncurcaţi cu şoangheri şi cu puteri de astea,
Că unii ca aceştia or să ne puie capul
În numele credinţei. D-o fi să scăpăm astăzi
Ca să cădem iar mâine, schimbând mereu la juguri,
Sau să întindem mâna, cerşind când ici, când colo
Scutire şi protecţii, mai bine, fraţi, cu turcul,
Mai bine jugul aspru; devie toată ţara
Un paşalâc în formă: căci tot mai ai d-a crede
Că poţi scăpa odată. Despotul d-altă lege,
Ce nu prea ştie multe, încai te-nvaţă minte
Să poţi fi om odată. Să ştiţi că turcul scade,
Căci legea îi e oarbă; ş-atunci creştinul neted
Îşi ia cele pierdute. Eu, zău, râvnesc la grecul,
C-acum e pus prea bine şi a scăpat de smorfuri,
De titluri bizantine, şi nu-i rămase alta
Decât căzute templuri ş-aducerea-aminte
De gloria străbună, servată într-o limbă
Curată şi divină; şi suveniri c-acestea
Reîntregesc popoare. Să ştiţi că ei odată
Or să mugească astfel cum să-i auză lumea
Şi pe temeiuri bune-şi vor re-ntări fiinţa."
  Se scoală după-acesta Calofirescul Radu
Şi zice mai d-a dreptul: "Boieri, cu alte vorbe
Îmi place mie pala ce-n ambele părţi taie
Şi luce pe dasupra popoarelor corupte,
Şi capul ce se nalţă mai sus de apa dreaptă
Mi ţi-l retează iute, să vie la măsură.
E bună, zău, măsura, şi-n noi capete multe
Le văz cam ţuţuiate". "E bună vorba, tize!
Adăugi şi Radul Buzescul din Craiova;
S-a îngâmfat boierul, s-a sfemeiat cu totul;
S-a dus acea virtute de suflete române,
Ce îi părea batjocuri oricare alte titluri
Ce ies din rânduiala anticelor costume.
Mărimea cea română a fost numai în nume,
Ce-şi face omul singur, şi-n titluri ce posede
Pe-ntreagă demnitate şi numai pe persoana-i.
Acum îl vezi c-aleargă după grăfii străine,
Să-şi împletească coada cu bendă baronală
Şi cruci să mi-şi atârne p-un piept făr' de virtute,
Să iasă de vânzare ca marfa necătată.
Boier e meserie de apărarea ţării,
Iar nu nobilitate; căci nobil tot românul
A fost întotdauna, ca cetăţean de Roma.
Zău, legiuni atâtea ce stinseră dăcimea
Nu mi-au venit p-aicea a domina tărâmul
Sacrat cu al lor sânge, ca să-şi repuie-n urmă
Romanele lor drepturi. De când pierdu românul
Orgoliul de sine ş-uită a sa mărime
Şi începu să lingă străină nobilare,
D-atunci prevăz că ţara e p-a pierzării cale,
Nu scapă până-n urmă de soarta ce-o aşteaptă
Şi vine drept la vorba cu multă cumpănire
Ce zise logofătul. Protecţii d-alde astea
La nepoţeii noştri or să le dea prin piele.
Departe d-aste locuri relaţii d-ajutoare!
Şi eu prefer mai bine o pală ce te-nfrână
Decât veninul dulce din cupă poleită
Ce-mbată şi desfrână ş-omoară de tot statul."
  "O, fiilor, să fie cu dumneavoastră Domnul! —
Mai zise chiriarhul aprins de un dor mare.
Ce bună vă e vorba şi mintea bărbătească!
De ce nu am putere să fac să cugeteze
Pe toţi boierii astfel! căci toate le-aţi zis bine.
E mare tirania când, chiară şi sinceră,
Se dă d-a drept pe faţă şi, nepărtinitoare,
N-alege mic sau mare, egali pe toţi îi face
C-a cerului dreptate. În ea se-nvârtoşează
Şi braţ, şi piept spre luptă, şi suflet se-mbărbată
Spre marea suferinţă a crudelor martire
Şi-ntreaga scuturare a jugului tiranic.
Ea-ţi ia viaţ', avere şi însăşi libertatea,
Îţi luptă legea-n faţă, te sforţă să o lepezi,
Te cheamă la martiriu să întrevezi stâlparea.
Se santifică omul în asprele catene,
Sunt fraţi în fiare sclavii, se întăresc în Domnul.
Se pietrifică braţul la bandele metalici,
Şi când într-însul bate oţelul tiraniei,
Răscapără scânteia divin' a libertăţii
Şi-ncinde inimi, suflet, erou devine sclavul.
E rea acea vulpeană, ascunsă despotie
Ce-n planuri şovăite, c-o mână lungă, lungă,
Sub mască de credinţă confrate se preface
Şi-ţi sapă din temeie străbunul edificiu,
Spoindu-l pe dasupra să crezi că îţi va bine.
Nu-ţi ia a tale drepturi, te face-a i le cede
Corupt, de bunăvoie; insuflă-mperecherea,
Discordia din casă, dezbărbătează suflet,
Dezmădulează corpul, îţi nalţă de modele
Fiinţe sfemeiate, îţi face şi-ţi desface
Fundamentala lege, te face să rupi singur
Străbune legăminte, îţi pângăreşte limba
Şi datini şi costume; şi te orbeşte-atâta,
Să-ţi placă pângărire şi să-ţi conservi, ca naiba,
Drept coarne infamia, să crezi că eşti şi mare
Când, înger al sclaviei şi târâtor ca dânsa
Şi tont, fără simţire, devii singur unealtă
A-ţi amăgi un frate, făcându-ţi-l complice
La-ntreaga subjugare, la moartea generală
      Ş-a numelui cel mare...
Jug cesta se numeşte şi faptă a Satanei;
Iar ceealaltă este o stare primitivă,
Cel mult sălbăticie; e omenirea pruncă
Ce are şi viaţă, şi viitor nainte.
Sălbaticul, barbarul e omul neştiinţei;
Şi dacă te subjugă, cu numărul te-mpilă
Şi peste corp domină, iar nu şi-ntr-al tău suflet.
Barbarul nu străbate în Roma şi Bizanţiu
Decât peste corupţii; vandalul, turcu-apare
Ca angel de urgie dreptăţii cei din ceruri
Când omul uită legea; e foc de lămurire
Ce inima prepară să simtă libertatea
      Şi preţul ei cel mare.
E rău la soare-apune, că trage-a întuneric,
După apus te-aşteaptă că vine miezul nopţii;
D-acolo iezuiţii prepară tirania,
D-acolo fiare-eterne ş-al sufletelor jug.
Tiranii din Europa or să ne puie capul,
Anticrist n-a să fie păgân de altă lege,
Creştin va fi, spurcatul! ca-n numele credinţei
Altarul să profane şi legea să o surpe
      Cu chiar numele legii...
E rău a fi cu turcul; ci iazmă e creştinul
Ce îţi declamă legea ca să te tragă-n cursă:
Cordele de mătase uşor încolăcite
Ce te sugrumă-ndată cât vrei să scapi din ele;
Eşti prins şi te înghite; ţi-e şters din cartea vieţii
Şi însuşi al tău nume. O, fii! cuvântul este
A scutura jos jugul ş-a nu-l schimba cu altul
Mai greu şi mai durabil. Ia să venim la capăt,
La scopul ce ne-adună: ce facem noi cu turcul?"
  "Rezbel şi răzbunare!" strigară toţi dodată.
  "Dar cine ne e capul? — întreabă Bărcănescul,—
Cu cine-avem d-a face? cu turcul şi cu vodă,
Sau numai cu păgânul? Cum am putea străbate
A fi-nţeleşi cu domnul ş-al trage-n partea noastră?
Să n-avem două lupte, căci certele civile
Desfiinţează naţii; de ele tot românul
Să-şi facă sânta cruce, şi cât poate să fugă."
  "Prea bine zici, cumnate, — urmă vornicul Mitrea.
Aici e mult de cuget de unde să începem.
Când te încurci cu domnii, deschide-ţi întâi ochii
Şi-i pipăie la vână. Cunoaştem noi lui vodă
Şi inimă, şi cuget pe toată-ndoitura?"
  Răspunse-atunci bătrânul, păţitul banul Manta:
"Copii, vodă nu este străin, îl ştim cu toţii;
El e Mihai spătarul, e banul al Craiovei;
El a ţinut cu ţara punându-şi în joc capul,
Când vrea ca să-l ucidă spurcatul d-Alexandru.
Nu crez să asurzească acum la vocea ţării."
  "Dar, unchiule,-l cunoaştem, — urmă Isar mintosul.
Îl ştim de pe atuncea când ne mâncam amarul
Cu dânsul dimpreună. Dar astăzi... deh! domneşte;
Şi ştii că-n timpii noştri domnia n-o ia nimeni
Cu degetul în gură: ce legături ascunse
Şi ce de mai promiteri până s-ajungă vodă!
Domnia azi d-afară se cumpără şi vinde,
Alegerea e formă sau intrigi, violare.
Domnia e arendă pe care îţi dai suflet
Şi-n care arendaşul e una cu pristavul
Ce-a mijlocit vânzarea... E bun, biet, tot românul,
Ci intră dracu-ntr-însul cum s-a văzut călare
Cu buzduganu-n mână..."
  "Noi să-ncercăm, nepoate", răspunse banul Manta
Cu aer de om sigur.
  "Ce facem astă-seară? — prorupseră Buzeştii, —
Se pune jurământul?"
  "O, fii, vream mai nainte un soţ nou a propune",
Răspunse chiriarhul.
  "Tătuţă! Suntem siguri, — urmă greu banul Udrea, —
Că noul nostru frate e om de omenie,
Român să pui credinţă, când ni-l propune-o dată
      Păstorul nostru însuşi."
  "Cu toţii suntem siguri; dar cine-e? Cum îl cheamă?"
      Strigară iar cu toţii.
  Atuncea chiriarhul cătă la banul Manta
Şi îi făcu cu capul să nu mai piarză timpul.
  Se scoală banul Manta şi trece-n sala mare;
La uşa cea din dreapta respectuos s-arrestă
Şi-ncet de trei ori bate. Dinântru îl întreabă:
"Sunt toţi?" "Toţi!" îi răspunde... şi uşa se deschide.
Îndată, drept şi sigur, un mare om propasă
Şi repede-şi aruncă ochire acvilee
Şi pasă drept la jeţul ce sta naintea crucii.
Un stat înalt şi nobil, un port de majestate,
O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe,
Scânteietori ochi ageri, sprâncene ebenine,
Un nas roman, o buză pacefică, ridentă,
O barbă marţială, un piept ce sparge soarta
C-o tare paţienţă şi braţe musculoase.
Tunică cârmâzie de catifea deschisă
Cu ghinde, frunzi de aur la piept şi-n jur pe poale,
Cădea p-o-mbrăcătură colana strâmt pe pulpe,
Pe care coturni bellici roşea pân' la genunche
Cu pinteni d-argint ageri. O copcă scânteindă
În suma de brillante strângea a lui centură
Ce talia pronunţă. De dânsa-n partea dreaptă
O pală strălucente sub mână tare-appânde,
E şi-mpumnat mânerul. Mijloc şi late spete
Şi umeri se deseamnă sub mantă purpurie
Şi largă şi uşure, în copci ca două stele
Cavalereşte prinsă. De gât decora pieptul
Colana cea de aur. O pelerină neagră
De samuree piele cădea rotund pe mijloc.
Un coif avea în dreapta, în loc de gugiumană,
Drept bellică emblemă; ne-ncinsă-i era fruntea,
Şi capul drept şi liber; descoperite plete
Cădeau pe pelerină, ca dânsa negre, lucii,
      Eroic onduloase.
O cugetare scurtă umbri creţindu-i fruntea;
Ş-apoi, decis cu totul, aţintă pe ban Manta:
  "Să vie, badeo Manta!" Şi banu-ndată pasă
În stanţele din stânga, şi-ndată iară iese
Cu chiriarhu-n sală. Acesta se înclină
Şi sacrele vestminte cu pietate-nveste,
Plecat pe cap îşi pune pontificala mitră
      Şi-n dreapta îşi ia cârja.
  Iar trece banul Manta în stanţa adunării
Şi-n treacăt ceva spune feciorului din casă.
Intrând: "Boieri! — le zice, — păstorul în vestminte
La jurământ ne cheamă; şi noul soţ aşteaptă
      Unire să conjure."
Cu toţii trec în stanţa intrării şi vecină
Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina se deschide...
Boierii împreună văd toţi pe însuşi vodă!
Toţi repede pun mâna şi-mpumnă strâns mânerul;
Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate:
Şi trădământul negru, ş-a planului plinire.
Ardeau făclii sacrate, splendoarea era mare !
Uimiţi erau boierii la umbră de lumină.
  "Încoa, boieri! — le zice asigurat eroul, —
Cu voi aveţi un frate ce stă naintea crucii,
Simbol creştin de chinuri, de moarte, de martiriu
La care el se-nchină spre mântuirea ţării.
Curajul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă
Şi piepturi credincioase, şi braţele române
Îmi sunt prea necesare la multa mea voinţă
Şi fapta ce-ntreprindem... Veniţi: eu sunt al vostru,
Şi voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu
Eu vă anunţ de bine: o soartă ne aşteaptă
Ş-o glorie comună. Veniţi, c-a mea chemare
      Vă adună aicea."
      "Dar, fiilor, — prorupse Eftimie zelosul, —
Prepusuri la o parte! e mare domnul ţării:
Această adunare ş-unire într-un cuget
Nu este a mea faptă, e planul său ce însuşi
L-a conceput în Domnul; el însuşi mă trimise
Şi-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea
      Şi dorul pentru ţară."

  Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare
Şi focul ce s-aprinse în inime române,
Ce rechema acuma senaturile Romei,
Ce se lupta cu soarta şi-ntemeia mărimea
Împărătesei lumii. Răpiţi erau boierii
În marea bucurie: li se părea-nceputul
La fericitul termen. A lor minte străbate
Pe aripe de flăcări în glorioasa cale
Ce duca le deschide. Vin toţi în jurul mesei;
Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană,
Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul
Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena:
Semn mare că triumfă cel închinat la moarte.
  Cu tarea-i mână stângă eroul scoate brandul
Ce fulgeră-n tot latul şi punta o depune
Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreaptă.
Trag săbii toţi boierii, şi şuieră oţelul,
Şi punta se depune respectuos pe masă,
      Onoare de oşteni.
Ce semăna eroul, o, muză sinaită
Ce-ncorporaşi întruna poporul Israel,
Dând naţiei un nume, un suflet ş-o viaţă?
Fiinţă muritoare pe Mihail-arhangel
Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flăcări;
În mijlocul de angeli când jură-n cer credinţă
Şi curăţă-empireul de impiile duhuri.
Imaginaţi acuma pe Mihail al nostru,
Cu gladiul în mână între române piepturi,
Că jură răzbunare şi curăţirea ţării
De crimele păgâne, şi veţi putea-nţelege
Cereasca curăţire, pe cât poate icoana
Material aduce ideea spirituală.
  Păstorul ia în mână făclie arzătoare,
Şi-ntr-însul intră spiritul cel dătător de viaţă
      Popoarelor căzute.

1844

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA