Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Ion Brezeanu

...Fără pretenţie de a decreta talente, dar şi fără nici o ezitare, cutez a spune: Brezeanu este un extraordinar temperament, o natură desăvârşită de artist, unul dintre rarele fenomene cari pun adânc marca lor pe o întreagă epocă artistică. Este un Dragulici, e un Iulian, un Mateescu; probabil ar putea fi un Millo... Ar putea — dacă... Dar despre acest dacă, mai la vale.

Vedeţi — nu vorbesc decât de concepţiile lui mari — pe artistul nostru în «Mort fără lumânare», în «Doctorul fără voie», în «Scrisoarea pierdută», în «Noaptea furtunoasă», în «Avarul», şi judecaţi despre minunata bogăţie a invenţiei lui, varietatea fantaziei lui, puterea stăpână cu care-şi face palpabile concepţiunile. O fibră a fiinţei lui nu s-astâmpără o clipă; toate lucrează potrivit ca într-un trai adevărat şi sincer. Şi ceea ce face să se ridice aşa de sus creaţiunile tânărului artist este dragostea călduroasă cu care el le îmbracă pe toate într-un fel de atmosferă lirică particulară.

Uitaţi-vă la Sganarelle, stricatul cela de lemnar, cât e de simpatic când, cicălit de nevastă, îi spune fierbând: «Te... bat!» cât e de drăgălaş când, scos din fire, chiar o bate! Dar întâlnirea cu doica? Cu ce admiraţie nesăţioasă o priveşte! cum îi sticlesc ochii lăcrimoşi şi cum îşi linge buzele ca de cea mai fină dulceaţă! cu cât de exaltată galanterie se apropie să-i cerceteze laptele! Dar modul vertiginos cu care vechea slugă de doctor debitează frânturile incoherente de fraze latineşti, ce-i sbârnâie încă prin minte!

Uitaţi-vă la Nenea Nae Ipingescu, gravul ipistat din «Noaptea furtunoasă», cu cât tact şi cu câtă discreţie ştie el să cultive amiciţia cetăţeanului Titircă şi stima întregii familii a acestuia! Cu câtă vervă lămureşte pe amicul său asupra binefacerilor sufrajului universal, preconisat de tânărul Rică Venturiano! Cu câtă seriositate desleagă el, la sfârşitul piesei, încurcătura, când recunoaşte pe romanticul publicist, pe care-l admiră prin luminată convingere! — Ipingescu, acest tip de farsă groasă, se ridică, prin interpretarea sobră şi rafinată a lui Brezeanu, la dignitatea adevăratei comedii.

Aceaşi favoare o capătă prin interpretarea lui Brezeanu şi tipul revoltător de trivial al Cetăţeanului turmentat din «Scrisoarea perdută». Artistul nostru se afirmă şi aci ca un talent de elită, confirmând încă odată clasicul precept că şi un monstru urâcios, redat de artă, trebue să placă. Din acel respingător alcoolic, Brezeanu face o nesămuit de interesantă întrupare. Are acest Cetăţean turmentat atâta dulceaţă în ochi şi pe buze, atâta măsură în mişcări, atâta onestitate şi mansuetudine în suflet, încât încetează a mai fi un tip real înjosit; el se ridică sus şi ia proporţiile largi şi demne ale unui tip abstract: simbolul unui popor întreg... Uite-l! În schimbul unei închipuite îndreptăţiri de sufraj, el este, aci îmbrăţişat, aci îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit, — rând pe rând, aplaudat, huiduit, ridicat pe braţe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat şi mistificat; arareori, parcă şi-ar înţelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc iar buimăcit de câte i se-ntâmplă; mâhnit, dar tot glumeţ; beat, dar cu minte; viţios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce, pricepând turbure, simte limpede că se face cu dânsul; apoi, recăzând de bunăvoie în amăgire ca într-o ultimă scăpare posibilă, urmăreşte cu tenacitate suprema lui mângâiere, — sâmburele mistificării! rădăcina soartei lui!—caută mereu şi fără preget să afle de la măcar cine, până nu se-nchide urna: «el!. . . pentru cine votează?... el!». Şi în sfârşit, — lumea noastră nu-i atât de rea cât se spune! — i se dă mângâierea: află în sfârşit de la doamna Trahanache pentru cine votează şi, triumfător, aleargă să-şi exercite, suveranul! dreptul de a stăpâni prin liber sufraj. Pentru aceea, când se serbează victoria electorală, omul ridică din toată inima-i recunoscătoare toastul lui «în sănătatea coanei Joiţichii, că e damă bună!». Dragostea sinceră cu care Brezeanu îşi motivează toastul este o culme teatrală. Cu două vorbe spuse cald din adâncul sufletului, el pune un fel de pecete morală pe o poemă, poate, condamnabilă, pe o operă intelectuală de o moralitate cu drept cuvânt atât de contestată. După toastul lui Brezeanu, un om de inimă nu poate ieşi din teatru fără să se împace, ba oarecum chiar să simpatizeze, cu distinsa damă de lume şi cu beţivul josorât de cârciumă, — două creaturi greşite, rătăcite, vinovate, Dumnezeu ştie din ce pricini, dar bune — zică ce le place ipocriţii ! — cu siguranţă, bune.

Şi când face Brezeanu, cu atâta covârşitoare putere aceste două superioare creaţiuni? — Când încă este caldă memoria celor doi mari predecesori — fie-le dânsa totdeauna iubită şi respectată! — neuitaţii Iulian şi Mateescu...

Cine poate pătrunde intimele jocuri ale spiritului nostru, captiv subtil în greul trup?

Cu cerbicea încovoiată şedeam în fundul unei loji la o reprezentaţie a «Scrisorii pierdute», gândind la acu vreo cinsprezece ani. Melancolia îmi apucase capul bine cu amândouă mânile şi-mi lingea rar şi apăsat fruntea şi ochii, cum linge felina obrazul prăzii pe care o ţine supusă în ghiare, săgetându-o cu privirea până în fundul luminii ochilor. Să mai mai apăr?... degeaba. Am închis pleoapele, acoperindu-le cu stânga, şi, ameţit în întuneric de tortură, am oftat din adâncul ostenitei inimi. Iar spiritul a trecut atunci printr-unul din acele momente de bizarerie cari-i sunt aşa de frecuente; nesocotind povara atâtor ani şi rupând orice solidaritate cu trupul chinuit, a voit să se amuze. Am simţit — lucru ce nu mi se întâmplă foarte des — că ochii mei sunt uzi: erau balele melancoliei. Totdeodată am auzit pe scenă explicaţia Cetăţeanului turmentat, care aduce «adresantului cu domiciliul cunoscut» perduta scrisoare regăsită. Am ridicat mâna de pe ochi şi prin perdeaua lor umedă, sub slaba lumină a lustrului, am văzut alăturea mea în lojă, am văzut bine pe vechiul meu prieten Mateescu. Am vrut să strig, am dat să fac o mişcare, dar am rămas mut şi încremenit pe loc, atât de absorbit urmărea el desfăşurarea priveliştii de pe scenă. Cu ochii-i mari fără clipire, cu degetele înfipte pe rampa de catifea a lojii, cu capul pornit înainte, cu finele lui buze strânse, extaziându-se treptat şi transfigurându-se ca sub farmecul unei nespuse bucurii ce i se apropie şi-l apucă tot mai mult, Mateescu a urmărit toată scena, şi când Cetăţeanul turmentat a ieşit plecând triumfător în fugă la vot, Mateescu s-a ridicat în picioare ş-a început să aplaude frenetic... L-am văzut numai; palmele nu-i sunau... Apoi s-a întors cu faţa radioasă către mine, şi l-am auzit distinct şoptindu-mi: «Ah! ce frumos!». În sgomotul aplauzelor, cortina s-a lăsat; lumina aproape moartă a candelabrelor electrice a reînviat... Mateescu perise de lângă mine — se dusese la locul său...

Am alergat pe scenă. L-am îmbrăţişat pe Brezeanu cu căldura de care eram capabil acum atâţia ani, aşa de cald, că, o clipă, n-am putut şti cine e lipit pe peptul meu — el ori Mateescu.

Fii fericit şi vesel acolo unde-i fi, iubite prieten dispărut! Cetăţeanul turmentat tot trăeşte, e sănătos şi bine, şi mă însărcinează să-ţi spun că, d-aci de departe, te salută graţios.

Cea mai nouă creaţiune mare a lui Brezeanu este Harpagon — o muncă de ani. De câţi?... Vezi acest preţios mărgăritar? Spune-mi ce vârstă are... Cum o să pot socoti la ce moment anume s-a întârîtat un punct pe corpul unei stridii? Cine ar putea afla când anume a căzut într-un creer sămânţa unei opere? Dar mai la urmă, ce-ţi pasă de sămânţă şi de muncile de rodire prin cari ea a trecut? Iată rodul generos — Harpagon întreg.

Pentru cine ştie de ce e vorba, Harpagon este unul din rolurile cele mai grele din câte s-au putut vreodată închipui: tip abstract — întemeiat aproape peste tot pe ideaţiune şi, numai în două trei momente pe acţiune; ascunzând foarte slab, sub o înfăţişare comică şi nu prea, un caracter tragic; antipatic până la hidos; aci naiv până la imbecilitate, aci şiret până la infamie; când ne-ncrezător până la absurd, când credul până la ridicul; totdeauna crud ca o fiară, şi toate astea nu pentru el, ci pentru patima ticăloasă şi blestemată, care-l chinue, îl roade, îl stafideşte.

Brezeanu poartă pe umeri această colosală greutate, cu perfectă siguranţă a ritmului, fără un moment de oboseală, de sforţare sau ezitare. Ce mască! ce ochi! ce siluetă! Sunt prea multe, ca să le pot număra amănuntele acestei desăvârşite creaţiuni, a cărei culme este vestitul monolog de la sfârşitul actului al patrulea.

Acu îl aşteptam cu multă emoţie, fireşte, dar fără nici o teamă. Cu două zile înainte de prima reprezentaţie, am asistat la repetiţie. Fără să-i fi făcut vreo observaţie, că nici n-aveam vreuna de făcut, Brezeanu mi-a spus:

— Mi-e peste putinţă să mai fiu sobru şi concentrat la monolog: trebue să izbucnesc, trebue să-mi dau drumul cu toată puterea.

— Fireşte că trebuie, i-am răspuns.

— Da, adaogă el, după un moment de gândire, da... Dar... Harpagon... stârpitura asta neputincioasă de şaizeci de ani... se potriveşte să aibă atâta putere? Nu cumva trebue să alerg la alt artificiu?

— Ba, deloc!

Şi i-am făcut scurt — e deajuns cât de scurt pentru inteligenţa lui — teoria motorilor animaţi, cari trebuesc să dispună totdeauna de o rezervă de energie înmagazinată. Iată o gloabă spetită şi stinsă de puteri, pe care n-ai crede-o în stare să se mai târască trei paşi. Călăreţul e atacat de vrăjmaşi armaţi, cari descarcă focuri asupra-i. El smuceşte frâul, dă pinteni şi ţipă desperat. Atunci, gloaba năucă dă drumul rezervei de energie; din câteva sărituri supreme, a urcat dealul; într-o clipă a fost departe de primejdie. Poate crăpa în vârful dealului, dar l-a urcat. Este incalculabil în câtă putere mecanică se poate transforma energia înmagazinată cheltuită dintr-o singură dată.

Brezeanu a surâs, mulţumit că, fără să fi cunoscut teoria, îi ştia intuitiv adevărul; şi cât îl ştia de bine ne-a dovedit-o la reprezentaţie. În monologul lui, Harpagon, ridicat la cea mai înaltă treaptă de iritare, s-a arătat în stare să cheltuiască o putere colosală, pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o până aci. Şi atât a cheltuit-o de generos, încât un singur râs n-a venit din toată sala să turbure nepotrivit liniştea care ne trebuia tutulor pentru a contempla acel înfiorător fenomen ce se chiamă cea din urmă nădejde.

Dacă a putut în unele momente să ne facă acest nefericit să râdem de prostiile şi răutăţile la cari-l împinge detestabila-i patimă, de astă dată nu mai e de glumit: stăm îngroziţi în faţa acelui sbucium. E un suflet de om smăcinat până în fundul fundului. Urâciosul acum ne interesează şi ne atrage; încet-încet, văzându-i amarele lacrimi, îi uităm păcatele, îl compătimim, plângem de mila lui, şi rămânem înnecaţi de emoţiune, când, după ce aruncă oribila ameninţare cu casne şi călăi, pleacă nebun să-şi găsească — ori comoara, ori moartea.

O altă creaţiune de mare preţ a lui Brezeanu e, fără îndoială, Vlad, idiotul din «Mort fără lumânare» al d-lui I. Bacalbaşa. În această întunecată tragedie a mizeriei şi a ignoranţei, figura idiotului străluceşte tot aşa de tare ca şi fatalitatea care aruncă în peire pe trei oameni. Este un moment în care idiotul, fără să asculte la cele ce se petrec împrejuru-i, la chinurile de teamă şi de remuşcare ale criminalilor, stă înlemnit în picioare, drept cu lumânarea aprinsă-n mână; nu mişcă de loc; fără să clipească, se uită ţintă spre cer; numai pupilele-i mai trăiesc, dar aşa de puternic, încât se vede bine că-n ele s-a concentrat acum toată flacăra vieţii; ele se strâng încet-încet, arzând din ce în ce mai viu, ca şi cum ar ochi o luminiţă depărtată în firmament, care creşte din ce în ce mai sclipitoare. Momentul acela de extas religios este de o frumuseţe uimitoare. Şi când e silit să se ascundă într-o tainiţă, bunul nenorocit, cât de blând şi de frumos se roagă: «Mă duc... dar... să nu mă omorîţi!... ».

Dar doctorul Purgon din «Bolnavul închipuit»...

Cine a fost la teatru a trebuit să observe, ca şi mine, un fenomen foarte curios. Până la intrarea mândrului savant, piesa merge, spre mulţumirea tutulor, bine; e un entrain remarcabil, cum se vede foarte des pe teatrul nostru. Dar iată că vine demnul doctor Purgon. Cum apare, atmosfera se râdică la o înnălţime neobicinuită. Atunci începe cascada lui tunătoare de indignare, de imputări, de recriminări şi ameninţări. Ce vervă fosforică! Promiţând nenorocitului bolnav moartea sigură ca pedeapsă a revoltei contra ştiinţei, Purgon iese spumând. A intrat, a uimit, a răsturnat, a devastat şi se duce ca o furtună luminoasă, ca un meteor orbitor... Iar după ieşirea lui?... Atmosfera scade repede, aşa că toată lumea, actori şi spectatori, sunt apucaţi de frig, se simt stăpâniţi de o jenă pe care cu greu ar mai putea-o disimula.

Marele Millo — e de mult de atunci — dedea un beneficiu în Teatrul Naţional, cu spectacol variat. Pentru ridicarea cortinii juca un vaudeville din franţuzeşte: Un bal din lumea mare. Ziua, nu putuse face repetiţie generală; era foarte bolnav. Dar nu era chip să se amâne spectacolul — altă zi nu se mai putea obţine la teatru decât peste o lună. Seara l-au adus în trăsură închisă. L-am văzut înainte de ridicarea cortinii. Era perdut, sdrobit de friguri; sudori aci reci, aci ferbinţi îi acopereau chipul; ochii rătăciţi; tremura ca varga ţinându-se de o culisă, pe care o cletina mărunţel. Am crezut că n-are să poată ieşi în faţa publicului, sau dacă l-or vârî cu de-a sila la replică, are să cază în scenă ca o cârpă. M-am dus în cuşcă — eu eram sufleor. Cortina s-a ridicat.

Era o piesă bătrână. Un bărbier, căruia i-a fugit de vreo trei ani nevasta, nu ştie omul cu cine, vine să peptene pe o damă din lumea mare, care dă acum un bal splendid. După ce isprăveşte lucrul, vrea să ieasă; dar greşeşte ieşirea şi se pomeneşte chiar în salonul de danţ. Aci îşi povesteşte scurt publicului aventura cu nevastă-sa, şi, profitând de greşeala lui, îşi împrăştie în toate colţurile reclama de coiffeur. Dar iată că sosesc dănţuitorii. Un cadril nu e complet. Un baron cu baroana şi o altă damă caută un cavaler. Până să se explice bărbierul, dama stingheră îl ia drept un nobil şi-l trage în dans. Dansând, omul vede vis-à-vis în baroana, pe cine? pe trădătoarea lui, pe fugara Fifina.

L-am văzut. Omul acela pe care, cu câteva minute înainte, îl lăsasem într-o stare atât de nenorocită, neputându-se ţine pe picioare, a intrat ca o sfârlează în scenă. Până la intrarea lui, toţi actorii jucau cu o vervă neobicinuită. Cum a intrat frizerul şi s-a aruncat în dans, temperatura s-a ridicat de zece ori mai sus. La solo de cavaler, când, între două entrechats, se face recunoaşterea, Millo s-a întrecut pe el însuşi. Când a ieşit din scenă, se înţelege au trebuit să-l ia pe braţe ca să-l ducă în cabină; dar nu e mai puţin adevărat că în a doua piesă într-un act, în care Millo nu juca, toţi aveau aerul mai moleşit decât varza acră uitată-n ploaie.

Asta e în teatru primejdia distanţării covârşitoare. Ce primejdie! pe de o parte; dar pe de alta, ce noroc! Numai unul care distanţează astfel poate marca o epocă.

Termin aducându-mi aminte de ce spuneam mai sus: Brezeanu este un Drăgulici, e un Iulian, un Mateescu. Ar putea fi un Millo — dacă...

Dacă direcţia teatrului va înţelege că în faţa unei aşa valori individuale trebue deschis un câmp cât mai larg, şi dacă va fi secundat de către camarazii săi cu dragostea ce trebue s-o inspire sufletelor alese superioritatea talentului — atunci Brezeanu va fi fost, cândva, una dintre personalităţile cele mai strălucite ale artei la noi, un spirit dintre acele ce pot evoca o epocă de literatură dramatică naţională, un artist care va fi făcut onoarea scenei române cât va fi fost vremea lui.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA