Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Discurs la marea întrunire de la Roman

Domnilor,
Fiindcă orele sunt destul de înaintate, daţi-mi voie să vă fac... istoria ţării... de la 1866 încoace (ilaritate). Voi căuta să fiu cât mai complet; şi, se înţelege, trebuie să aveţi puţintică răbdare; orice istorie completă are nevoie de comentariu, de note şi de note la note (ilaritate). Încep.

Constituţia noastră de la 1866 s-a făcut ca prin farmec, ca printr-o vrajă: o Constituţie întreagă de nu ştiu câte capitole, paragrafe, articole, s-a făcut... foarte iute... Englitera şi-a făcut-o pe a ei nu ştiu după câte lupte seculare; ţara românească şi-a făcut-o, fără multe necazuri — într-o noapte (mare ilaritate, aplauze). Pesemne că de aceea Constituţia engleză a ieşit aşa de proastă: au pierdut prea multă vreme la ea; prea au migălit-o — n-au putut-o nimeri dintr-o dată... Noi am nimerit-o! Scurt, într-o noapte... şi este — cum o vedem (ilaritate, aplauze).

Din două curente a rezultat atunci această importantă operă: curentul înaintat, aproape iacobin şi curentul retrograd, regulamentar. S-a recurs, pentru a nu se întârzia marea operă cu prea multe hărţuieli, — n-aveam vreme de pierdut, — la o formulă de reţetă doftoricească... Recipe: 50 la sută retrograd; 50 la sută iacobin; amestecă frumos şi... e gata: avem Constituţia! (ilaritate, aplauze).

Din greşeală pesemne, spiţerii au scăpat de partea retrogradă 51 la sută, iar de partea iacobină numai 49 la sută (mare ilaritate, aplauze). Iacobinii au protestat şi au început straşnică luptă, supăraţi, nu pe spiţerii care greşiseră alifia, ci pe Vodă, care nu înţelegea s-o mai dreagă: luptă înverşunată contra Suveranului (aplauze). Şi astfel n-a trecut mult timp şi capul statului s-a găsit, la un moment, într-o mare... nu tocmai primejdie, dar desigur supărare şi mâhnire... Greu, foarte greu moment!... Partidul Conservator, în care pe lângă retrograzi se găseau şi spirite moderate şi patrioţi cuminţi, aceia care obţinuseră de la retrograzi concesiunile ce se putuseră obţine, au luat cu bărbăţie situaţia în mână, au mângâiat şi încurajat pe Suveran, şi au condus ţara şase ani de zile, începând să aplice încet-încet Constituţia. Luptând cu multe piedici atâta vreme, au obosit; pe de altă parte, împrejurări politice exterioare reclamau pentru cârma statului nostru un partid cu puteri proaspete.

Conservatorii s-au retras de la putere cedând locul lor Partidului Liberal, care venea acum amestecat şi el cu elemente moderate. Am avut după aceea guvernul de doisprezece ani al liberalilor, un guvern cu aşa putere şi aşa avânt, încât, ha-ha! către sfârşit, să leşine cu totul Partidul Conservator (mare ilaritate, aplauze multe).

Doisprezece ani de opoziţie, domnilor... doisprezece ani!

Un ilustru conservator spunea aceste memorabile cuvinte: „Ce să mai facem noi conservatorii dacă o parte din noi, pretinşi conservatori, şi încă tineri, au ajuns «opoziţiune miluită», iar noi, propriu-zişii conservatori, am rămas atâţia în club încât nu putem adesea să găsim pe al patrulea pentru o partidă de preferanţă” (mare ilaritate, ovaţiuni). Au început aşadar conservatorii să se gândească serios. Erau între ei, în fruntea lor, iluştrii răposaţi Lascăr Catargiu şi Alexandru Lahovari, care şi-au zis: „E poate şi vina noastră că nu ne gândim să evocăm elementele care trebuiesc să fie în poporul acesta înclinate către ideea conservatoare. Oare şcolile de când le avem; oare munca câtă se face; agricultura, micile industrii — nu trebuiesc să posede elemente care necesar să fie conservatoare?

Le-au căutat şi le-au găsit; au găsit pe mulţi, mai ales dintre tineri, şi între aceştia au găsit — pe d-l Take Ionescu (ovaţiuni furtunoase şi prelungite). Scrupulele de pietate ce le aveau aceşti tineri faţă de doctrina liberală demodată, din care rezultase viziriatul liberal, au fost rupte. Aceşti oameni s-au dus la Partidul Conservator, şi Partidul Conservator, care era cât p-aci să-şi dea sfârşitul, a început a reînvia, ca Lazăr, pe care l-a luat Hristos şi, suflându-i în faţă, l-a pus iar pe picioare (ovaţiuni furtunoase). A reînviat Partidul Conservator şi a avut şi el pe urmă atâţia ani de activitate şi de glorie, pe care istoria nu i le va putea tăcea, necum tăgădui. (ovaţiuni) În aceeaşi vreme, aceia la care făcea aluzie Lahovari numindu-i opoziţie miluită, s-au gândit: „Bine; noi ne dăm drept conservatori şi tocmai acum când Partidul Conservator a ajuns iar tare şi mare, noi să stăm pe dinafară?” Şi, în loc să intre franc şi frumos în sânul partidului, au început să-l mineze, ca să-l aducă iarăşi la impotenţă, la pieire, spre a i se oferi ei la urmă drept salvatori (ilaritate, ovaţiuni). Au început să-i tragă clopotele ca de maslu şi să spună despre Lascăr Catargiu, despre acela care odinioară scosese din momentele cele mai grele ţara, despre acela care refăcuse Partidul Conservator, că-i rezervă o înmormântare de clasa întâi (ovaţiuni nesfârşite).

Cu toată cobirea lor, Lascăr Catargiu a guvernat şase ani şi a mai guvernat încă şi din opoziţiune, căci, dacă nu guverna el din opoziţiune, o chestiune care ar fi putut zgudui ţara aceasta, nu s-ar fi putut rezolva cu bine (ovaţiuni zgomotoase).

A murit în fine bunul şi marele Catargiu — a murit în momentul când trebuia să vie iar la putere...

Atunci — ruptură... Guvern conservator cu opoziţie conservatoare... Apoi opoziţia conservatoare face fuziune cu Partidul Conservator de la putere; apoi, pentru mai nimica, iar se rupe fuziunea, şi... partidul cade de la putere; şi iar vine guvernul conservator şi iar cu... opoziţia conservatoare (aplauze multe). În fine, iată răscoalele ţărăneşti, şi atunci, aman! iar unirea conservatorilor, iar fuziune, şi de data aceasta, şeful vestitei opoziţiuni miluite devine şeful Partidului Conservator (aplauze).

Aceasta o dorea de mult: i s-a împlinit în fine (ilaritate) şi i s-a împlinit cu aşa avânt, cu atâta dragoste din partea tuturor conservatorilor şi mai cu seamă din partea şefului nostru, încât parcă nu mai putea fi îndoială că trebuie să meargă toate bine.

Eu, modest observator al afacerilor publice, am oftat sceptic: bine ar fi să meargă; dar... nu prea cred c-o să meargă! (ovaţiuni furtunoase). Pentru Dumnezeu! N-am trăit o viaţă pe sub pământ, îmi cunosc omul: ştiu că dacă îl aşezi frumuşel pe scaun, e în stare să-i rupă singur piciorul, numai de drag să se vază iar căzând (mare ilaritate, ovaţiuni). Curioasă petrecere! (ilaritate mare). Astfel găsindu-se într-un cerc de câţiva favoriţi, de câţiva oameni dintre aceia care simt o crudă plăcere a încuraja apucăturile... originale, s-a gândit: „Oare n-ar fi bine să întoarcem Partidul Conservator iar la idilica şi patriarhala stare de odinioară când era leşinat? (mare ilaritate). Cum am face să-l aducem iar acolo? (mare ilaritate, ovaţiuni furtunoase). Lucru foarte uşor! Toate elementele populare, democrate, atrase de pe vremuri de Lascăr Catargiu şi de Alexandru Lahovari, să le gonim afară din partid şi să rămânem noi... enfin seuls!” (mare ilaritate, ovaţiuni nesfârşite). Iertaţi-mă, d-lor, să vă dau pe lângă enfin seuls, şi o formulă românească mai trivială poate, dar desigur mai lirică. Unul pleacă de la horă cu iubita lui şi depărtându-se de lumea toată, zice cu dragoste: „Bine este câte doi, şi noi, puică, amândoi!” (mare ilaritate, ovaţiuni furtunoase prelungite). Care va să zică, am scăpat de dezbateri! Proiectul tău e votat de mine, proiectul meu e votat de tine, fără vorbă, fiindcă... suntem singurei şi fiindcă... ne iubim (mare ilaritate, ovaţiuni furtunoase prelungite).

Domnilor, nişte băieţi de la ţară găsesc, în nămolul zvântat de vântul primăverii, un obuz de tun... cine ştie de când şi cum rătăcit pe acolo. Încep să-l scotocească la şurubul din vârf, să vază ce o fi înăuntru. Un drumeţ le spune: „Nu vă jucaţi, măi băieţi! Să nu fie încărcat, să izbucnească şi să vă ia capul!”. Nu izbucneşte, ba izbucneşte! Şi nu se lasă copiii de zgândărit până când izbucneşte obuzul... şi apoi, vai şi chin!... Din jucăria băieţilor într-o seară la club a izbucnit Partidul Conservator-Democrat, cum nu se aşteptau dumnealor (ovaţiuni furtunoase prelungite).

Domnilor, nimeni nu putea prevedea, sunt sigur, nici şeful nostru — chiar el o mărturiseşte — ce proporţiuni are să ia această împrejurare (ovaţiuni).

Cine însă nu-şi închipuia deloc ce are să se-ntâmple, sunt băieţii care au zgândărit obuzul: credeau că au să găsească cofeturi înăuntru (mare ilaritate, ovaţiuni prelungite).

Făceţi-vă odată, domnilor, curiozitatea şi treceţi pe lângă o şcoală, pe lângă un liceu, la ceasul ieşirii din clasă, pe lângă o Universitate când ies studenţii de la cursuri; sau la paradă când defilează şcolile speciale şi... micii dorobanţi — şi întrebaţi-vă: „Oare această mulţime de tineret creşte ca să ajungă clientelă drept-credincioasă, gogomani, la clubul clasic din Piaţa teatrului?” (ovaţiuni entuziaste). Elementele acestea tinere, care, mâine, poimâine, cu capul şi cu mâinile, au să ducă această ţară, care ei vor fi această ţară, atunci când mulţi dintre noi nu vom mai fi — aceste elemente vor putea fi conservatoare în sensul Vanicu? (ovaţiuni entuziaste prelungite). Maica Domnului! Dar se poate un om cuminte gândi la aşa ceva? (ovaţiuni).

Din tineretul acesta au să iasă viitorii agricultori, comercianţi, financiari, industriali; viitori ofiţeri superiori, profesori, oameni politici... Ei? Au să se ducă aceia la Clubul Vanicu, să facă mătănii şi să sărute, ca pe nişte icoane sfinte, proiectele tipărite şi... indiscutabile? (ovaţiuni prelungite). Masele acestea de producători şi de gânditori ai viitorului o să mai fie oamenii trecutului?

Pământul o să se învârtească, şi ţara românească o să stea pe loc? Din zece în zece ani, răsar generaţiuni noi... Ştiinţele cu vremea merg înainte; cu ele, filozofia îşi deschide mai adânci orizonturi; stelele chiar îşi schimbă locul... şi noi să stăm pe loc? E posibil asta? (ovaţiuni furtunoase, urale).

Cum adică? Avem tot: ştiinţă, artă, bogăţie, înţelepciune... nu mai avem nevoie să ne mişcăm din loc; să ne oprim prin urmare: să ne mulţumim cu Clubul Vanicu, că mai încolo n-avem ce căuta, că mai departe nu ne trebuie să mergem, că mai bine decât aşa nu se poate! (ovaţiuni entuziaste, prelungite).

Este o vorbă, domnilor, care mi se pare că în Moldova nu se întrebuinţează; în Muntenia, când prinde dulceaţa scoarţă, se zice că s-a zaharisit...

Voci: Se zice şi la noi.

— Bine; dar nu se zice altceva la d-voastră: când se cam veştejeşte creierul, la noi, în Muntenia tot aşa se zice — e zaharisit! (mare ilaritate, aplauze).

Celebrul Menier făcuse multă avere cu ciocolata lui; deodată însă îi apăru în faţă un puternic concurent elveţian cu un fabricat mai bun şi mai ieftin. Bătrânul şef de ciocolată s-a gândit atunci să arunce în lume următoarea reclamă: „Nu cumpăraţi altă ciocolată decât ciocolata Menier. De ce? Fiindcă este singura ciocolată care îmbătrânind albeşte”. Cum am zice, e mai cuminte (mare ilaritate).

Ei bine, se poate să fie la ciocolată bună zahariseala; dar în politică nu-mi prea vine a crede să fie tot aşa de bună (mare ilaritate, ovaţiuni nesfârşite).

Domnilor, după ultimele evenimente, după clocotirea produsă de imprudenţa puerilă şi de încăpăţânarea sterilă, statistica ne dă cifra pozitivă a câte partide avem în ţară. Avem trei.

Unul conservator-reacţionar: şeful ştie ori nu ştie ce vrea; partidul nu ştie nimic şi nici gândeşte să ştie ce vrea şeful (mare ilaritate, ovaţiuni).

Al doilea, Partidul Liberal: partidul ştie ce vrea; şeful nu ştie deloc ce vrea partidul, şi, după cum se vede, nici nu-i prea trebuie să ştie (mare ilaritate, ovaţiuni furtunoase).

În fine, al treilea partid, partidul viitorului, care ştie ce vrea el şi ce vrea şeful, care şef ştie şi el ce vrea şi ştie ce vrea şi partidul.

Acesta este partidul nostru, Partidul Conservator-Democrat (ovaţiuni prelungite, aclamaţiuni).

Ordinea, nr. 110, 13 aprilie 1908

TE-AR MAI PUTEA INTERESA