Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

La Monza

Prea-înţeleptul Macchiavelli, acu patru veacuri trecute, visând o Italie unită, dedea magnificului Laurenţiu de Medici poveţe asupra artei de a guverna popoarele — luminoase poveţe, cari vor străluci de-a pururi ca un monument ne-ntrecut de gândire omenească.

Toate le putea învăţa Laurent de la ilustrul secretar florentin — cum să împace şi să fericească pe supuşi, cum să birue sau să dejoace pe vrăjmaşi, cum să-şi apere coroana, făcându-se iubit şi temut şi de unii şi de alţii — toate, afară de una: cum să-şi apere viaţa de mâna ucigaşă.

Coroana poate fi apărată totdeauna — capul, nu.

Căci — zice genialul secretar — îţi număr toate cauzele cari te pot face să pierzi coroana şi-ţi arăt toate mijloacele cu cari să ţi-o păstrezi, dar cine ar putea şti unde stă ascunsă, şi cum, şi când are să se ridice din umbră acea mână, ca să lovească victima încoronată?

*

Poveţele nemuritoare ale aceluia care, acum patru veacuri, visa o patrie italiană unitară, le-a urmat al doilea rege al Italiei mari, magnanimul Umberto, le-a urmat — numai pe jumătate.

El a fost totdeauna generos, pe câtă vreme Macchiavelli povăţueşte cu dinadinsul pe prinţ să fie generos cât mai rar se poate, şi, oricând va fi, să fie cu din ale altuia, nu cu din ale sale proprii.

El a voit să se facă numai iubit, temut — n-a voit niciodată să fie, deşi Macchiavelli cu dinadinsul îi spunea că, dacă se face prinţul iubit, nu strică, dar trebue absolut să se facă temut, căci iubirea ţi-o dă supuşii de dragul tău, iar temerea ţi-o poartă de dragul pieii lor.

*

Şi iată fatalitatea istorică.

Cu acela căruia, după bunu-i suflet şi după inima lui generoasă, nu i-a venit s-asculte de povaţa întreagă a învăţătorului, netrebuindu-i decât iubirea poporului — cu acela a trebuit să se izbândească grozava rezervă: coroana, te pot învăţa să ţi-o aperi, capul, nu.

Şi unde a trebuit să cază iubitul poporului victimă a unei mâni ucigaşe?

La Monza — acolo unde s-a păstrat în tezaurul mănăstirii atâta vreme străvechea coroană de fier, coroană făcută, după porunca unei regine lombarde, acum treisprezece veacuri, din unul dintre piroanele cu cari a fost ţintuit pe cruce Domnul nostru Isus Christos — coroană purtată pe rând, în decursul sbuciumatei istorii a peninsulei, de Carol-Quintul, de Napoleon I, şi reîntoarsă în fine iarăşi regelui Italiei.

*

Are o istorie întreagă această faimoasă coroană de fier a Italiei.

E prea interesantă acea istorie ca să n-o dau aci, împrumutată, se-nţelege, tale quale, din marea Enciclopedie a lui Larousse.

Iată.

Tendelinda, rămânând văduvă de soţul ei Autaris, regele Longobarzilor, s-a măritat a două oară după Agilulf, ducele Turinului. Atunci, la anul 594, a pus să-i facă o coroană, pe care vrea s-o dăruiască noului său soţ.

Coroana era compusă dintr-un cerc de fier acoperit cu lame de aur, căci fără cuvânt au susţinut mulţi istorici că era de aur curat. Autorii contimporani, cari au lăsat scrieri asupra acestei cestiuni, afirmă că era făcută din fier şi aur într-adins, spre a face să-nţeleagă pe cel ce o va purta că o coroană este o greutate a cărei incomoditate este ascunsă sub o amăgitoare strălucire.

Tradiţia spune, în afară de asta, că fierul din năuntrul coroanei este topit dintr-un piron cu care s-a ţintuit pe cruce Mântuitorul.

După moartea lui Agilulf, coroana a fost depusă în tezaurul mănăstirii din Monza, lângă Milan, apoi a trecut pe capul lui Carolmagnu când a fost uns ca rege al Longobarzilor în 774. În 1452, coroana a fost dusă la Roma pentru încoronarea lui Frederic IV, şi în 1530, la Bolonia, pentru încoronarea lui Carol Quintul.

În fine, la 1805, împăratul Napoleon I alipi la Milan, în prezenţa tuturor corpurilor Statului, trimişilor puterilor aliate şi numeroşilor dignitari ai curţii franceze, coroana Italiei la coroana Franţei, şi, cu această ocazie, repeţi cuvintele spuse de cel dintâi care purtase coroana de fier:

„Dumnezeu mi-a dat-o, păzească-se oricine de a o atinge!”

Lombardia recăzând sub jugul Austriei în urma evenimentelor politice, coroana de fier a fost readusă la Milan, pentru a recădea în fine în puterea regelui Italiei.

*

Un om bun şi blând, generos, incapabil de o faptă neomenoasă, ca tot omul cu conştiinţa goală de cea mai slabă umbră de mustrare.

Este un erou; pe lângă aceasta, în războiu, a ştiut să apere cu toată vitejia onoarea patriei; în pace, a înfruntat, fără să clipească, biciul îngrozitorului morb asiatic, numai ca să poată mângâia cu mâna lui pe nenorociţii din lazarete.

În sfârşit, e omul care odinioară a iertat de legiuita osândă la moarte pe un ticălos care a încercat să-i sfâşie inima cu un pumnal.

Adormind, acest erou bun şi blând s-a gândit să jertfească o măreaţă avere strămoşească pentru a uşura greutăţile nobilului său popor.

Doarme regele Umberto în vila lui regală de la Monza şi visează, poate, cum a doua zi, când se va coborî în mijlocul naţiei sale iubite, la festivitatea populară pe care o va prezida părinteşte, copiii lui îl vor aclama cu dragostea lor, atât de cunoscută şi de scumpă lui.

*

Pe când nevinovatul acesta doarme senin, târziu în noapte, trei flăcăi voinici, cu chipuri aspre stau la o masă, într-o veche cafenea. Beau un bicchiere şi joacă cu o pereche de zaruri.

Joacă la noroc.

Voinţa jucătorului nu trebuie să se amestece întru nimic: numai de capriţiul oarbei întâmplări să atârne câştigul!

De aceea, fiecare dintre ei urmăreşte palpitând şi cu cea mai încordată atenţie orice aruncătură a zarului, nu cumva să încapă înşelătorie.

Dar pe ce joacă?

O! aproape pe nimic.

E un joc aproape inocent: câştigul este dreptul la o distincţiune, la o onoare.

*

Jocul se joacă în trei rânduri de aruncături.

Un rând s-a dat. Unul dintre jucători, cel mai tânăr, a avut 8 puncte, al doilea, mai în vârstă, 7, al treilea, cel mai copt, 5.

Se dă rândul al doilea: cel mai tânăr, 7 puncte, cel mijlociu, 6, cel mai matur, 3.

Acesta e foarte enervat — l-au întrecut cu prea mult.

Al treilea rând...

Toţi jucătorii, tremurând de emoţie, se ridică-n picioare.

Atenţiune

Cel mai tânăr, doi aşi — 2 puncte.

Cel mijlociu, doi trei — 6 puncte.

Cel mai în vârstă învârteşte în mână zarul şi, strângând din fălcile puternice până-i scrâşnesc dinţii, priveşte la tăbliţa neagră, pe care stau scrise cu tibişir punctele făcute.

Tăbliţa arată:

Pentru primul, 8 + 7 + 2 = 17,
Pentru al doilea, 7 + 6 + 6 = 19,

Pentru el, cel d-al treilea, care mai are să dea încă o aruncătură, spre a încheia jocul, 5 + 3 = 8.

Care va să zică, cel mijlociu având 19 puncte, al treilea, care, din două lovituri, a avut d-abia 8, cu ce mai poate câştiga?

Cu douăsprezece puncte.

Îi trebue dar numaidecât de două ori şase, iată singura combinaţie, din cele douăzecişiuna de combinaţii posibile ale două zaruri, cu care mai poate ieşi biruitor.

*

Figura lui oacheşe se-nvineţeşte, omul aruncă zarul şi un blestem spurcat, să facă a se cutremura bătrâna clădire din temelii.

Oarba întâmplare se sperie de acest blestem şi porunceşte celor două cuburi de os să se aşeze fiecare cu şase-n sus

5 + 3 + 12 = 20.

Gaetano a câştigat! Gaetano Bresci!

El are dreptul la distincţiunea, la onoarea de a executa pe nenorocitul, osândit în afară de orice dreptate omenească, pe bunul părinte al patriei, pe nevinovatul care-şi doarme liniştit cel din urmă somn măsurat, în vila regală de la Monza!

Gaetano Bresci are dreptul la gloria de a fi gâde fără de lege!

Gaetano Bresci a câştigat dreptul de a lipi, în memoria adâncei şi nemăsuratei viitorimi, numele lui, ce părea osândit a se-ngropa cu omul, de numele augustei victime, într-o etern indisolubilă însoţire, pe o tristă pagină a istoriei nobilei Italii.

Universul, 21 Iulie 1900

TE-AR MAI PUTEA INTERESA