Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Scrisoare

Domniilor-lor
Domnilor redactori ai ziarelor din Bucuresti

Iubite confrate,

De două luni de zile am înalta onoare de a fi numit director general al teatrelor în locul onor. d-lui C.I. Stăncescu, demisionat în urma unei inspecţiuni finanţiare, care a găsit casa teatrului într-o stare foarte neregulată.

Numirea mea a făcut obiectul multor comentarii, unele simpatice, altele ostile, în deosebite cercuri. Nu ar fi nimic de zis în această privinţă; fiecare e liber să judece un lucru aşa cum îl taie capul şi cum îl îndeamnă inima. Dar se întrebau unii: care sunt titlurile acestui om tânăr şi de naştere obscură pentru a ocupa un loc pe care îl ocupaseră nişte bărbaţi aşa de venerabili şi de nume ilustru, ca domnii Ion Ghica, Gr. C. Cantacuzino şi C.I. Stăncescu? La această întrebare, care încă din când în când se mai face prin unele locuri, răspund:

Întîi: Având de mult — pe când a fi junimist nu era aşa de neprimejdios lucru ca acuma — fericirea să fiu admis în societatea literară “Junimea”, m-am făcut cunoscut în acest cerc ca un scriitor conştiincios şi ca un foarte călduros amator de teatru şi de muzică. Dacă mi-e permis a fi indiscret, în acest cerc, de aminteri cam dificil la gusturi, m-am bucurat totdeauna, şi ca amator şi ca cunoscător, de o oarecare deosebită stimă. În sânul acestei colonii literare, pierdută într-o vreme de nebulozitate politică din atenţia publicului, am avut câteodată şi cu producerile mele, şi în schimbul de idei mici succese, a căror scumpă amintire nu se va şterge niciodată din inima mea; căci acele succese, datorite, fireşte, mai mult bunei voinţe a fruntaşilor cercului decât talentului meu — care nu mă îndur a zice că nu era pentru ceva şi el în aceasta — m-au încurajat a lupta multă vreme cu asprimea soartei şi cu prigonirea oamenilor.

Al doilea: Eram un om care mai mult sau mai puţin treceam în faţa publicului de autor dramatic — ştiţi, iubite confrate, că eu, actualul director al teatrului, sunt autorul pieselor O noapte furtunoasă, Leonida faţă cu Reacţiunea, O scrisoare pierdută şi D-ale Carnavalului — şi încă un autor dramatic unic în ţară... Nu vă speriaţi, iubite confrate, unic nu prin talent, ci prin altceva: eram şi sunt unicul autor dramatic fluierat... Şi ce fluierare!... Le auz încă... De atunci ocolesc stradele cu linii de tramways, de atunci am rămas cu un fel de antipatie de anarhist contra sergenţilor de oraş; semnalele lor mă aruncă într-o melancolie foarte neplăcută.

Suficiente sau nu aceste titluri ale mele, faţă cu titlurile literare şi special teatrale ale onor. mei predecesori — am fost numit.

Îndată ce am venit la teatru director, am descoperit, afară de cele găsite de d. inspector financiar Constantinescu, nişte greşeli de administrare, din care cea mai slabă s-ar numi patentă incapacitate, iar cele mai grave se numesc delapidare, abuz de încredere şi furt.

Când un om însărcinat să mânuiască bani publici ia din acei bani şi-i întrebuinţează pentru nevoile sale particulare, se numeşte delapidator, când un om subtilizează o valoare ce i s-a încredinţat şi caută să nu dea seama de ea, se numeşte abuzator de încredere, si acela care îşi însuşeşte dintr-o casă de fier o sumă a altcuiva anume se numeşte hoţ. Nu e aşa?

Cum se numeşte acum acela ce, fiind mai mare peste necredinciosul depozitar, îl îngăduie îndelungă vreme, ani întregi, să exercite aceste industrii? Acela, mai-marele, se numeşte în mai multe feluri, după motivele diverse ale îngăduielii sale: daca cu ştiinţă, complice; daca din nebăgare de seamă, negligent; daca din încredere oarbă, prea din cale-afară naiv; daca din nepricepere, incapabil — în toate cazurile şi dânsul e foarte vinovat.

Dar numai atâta am găsit eu la teatru?

Dar risipele? dar favorurile? dar incapacitatea profesională? dar trândăvia, despreţul datoriei, lipsa de disciplihă, de ordine şi de autoritate, duse până la cea mai complectă anarhie?... Aş putea da interesante amănunte publicului friand de de-alde astea, dar i le rezerv pentru la vreme.

O să-mi ziceţi însă că nu e frumos ce fac eu acuma, că nu e bine să mai acuz pe nişte oameni deja osândiţi şi executaţi, că e de prisos să mai denunţ şi combat o sistemă deja răsturnată. Aşa ar fi, daca acea sistemă n-ar găsi încă interesaţi care să o regrete şi dacă acei executaţi s-ar astâmpăra şi m-ar îngădui pe mine, care până acuma n-am făcut nici bine, nici rău, să încep măcar a face ceva. Să încep a lucra şi apoi să mă critice, fie chiar nevolnicii şi răufăcătorii; dar să-mi dea pace să încep. A critica şi învinovăţi chiar pe nedrept lucrarea cuiva, mai merge; dar a-l sfâşia când d-abia se pregăteşte a lucra, asta este culmea lipsei de spirit. Nedrept, bine! dar stupid... asta e rău!

Căci ia să vedem ce este această furtună contra mea, această goană al cărei scop se vede cât de colo a fi să nu pot eu nici începe lucrul.

De la oameni din rândul publicului imparţial să vie aceasta? Nu e de crezut. Eu publicului nu pot îndeajuns să-i mulţumesc de cât m-a încurajat şi de câte simpatii, poate prea calde în raport cu meritele mele reale, mi-a acordat ca autor dramatic, ca om de teatru adică.

Goana aceasta aci ia forma machinaţiilorşi zgomotelor surde, a bârfelilor triviale, a denunţărilor maloneste, a scrisorilor anonime pline de înjurături şi de ameninţări de atacuri cu mâna armată; aci se traduce apoi în notiţe de gazetă brodate cu împunsături nervoase, adesea puerile, în informaţii născocite şi absurde, în injurii brutale chiar. De unde să fi pornind toată această campanie?

Eu am cuvinte să bănuiesc că ea vine de la aceia cari s-au dus, aliaţi, poate, cu aceia cari ar fi vrut să vie. La aceştia apoi se mai aliază poate şi câteva persoane (din fericire puţine la număr) cari, prin căderea sistemei vechi de dezordine şi gheşeftărie — scuzaţi-mi acest termen, nu găsesc altul mai propriu — sunt puse în neputinţa de a-şi mai realiza în teatru câştiguri nedrepte şi arbitrare, sau a-şi mai face micile capriţii personale. Aceste persoane mă acuză cel puţin mai precis decât cei dântâi: bărbaţii spun că merg cu spiritul de stricteţă la datorie şi de ordine până la asprime; femeile — că nu sunt destul de politicos şi de galant. E natural să li se pară astfel unor deprinşi prea mult cu vechea sistemă. După dezordine — intrarea prea bruscă pe calea ordinii, după îndelungă anarhie — restabilirea autorităţii normale fac efect aspru, efect ce de aminteri îl face orice reacţiune în sensul bun al cuvântului; deocamdată cam doare, ce e drept, dar face pe urmă bine. Aşa se întâmplă şi cu copiii prea mult răsfăţaţi acasă când dau de ordinea severă a şcoalei regulate.

Dar această stricteţă mi-o impun şi mie însumi, tocmai pentru ca să n-aibă nimeni încotro. Intru dimineaţa la opt ceasuri în teatru, lucrez în biurou până la 11; la 11 precise trec în sala probelor, unde dirijez cu regizorul, d. Gusty, repetiţia până la 3 d.a. De la 3 până la 6 teatrul e închis, avem o pauză. La 6 precise, nici un minut mai târziu, sunt în sala probelor, unde lucrez cu cea mai amănunţită luare-aminte la pregătirea spectacolelor. Viu cel dântâi în teatru şi ies cel din urmă, când s-a sfârşit repetiţia de seară, la 10 ceasuri.

Oamenii de serviciu şi artiştii pot să atesteze despre aceasta.

Iată ca muncă materială.

Acuma, de priceput, ce să zic? Omul e om, şi nu-mi vine a zice tocmai că nu mă pricep la a alege, ba la nevoie chiar a face o piesă de teatru, a o pune în scenă, a conduce personalul artistic...

Dar, în sfârşit, astea le va vedea publicul imparţial, se înţelege că vorbesc aci de publicul care plăteşte, nu de publicul care vine gratis la teatru. Acela va judeca la iarnă dacă am ştiut organiza aparatul, după cum acesta va funcţiona.

Cu multă emoţiune, se înţelege, aştept judecata publică, dar nu tocmai lipsit de încredere.

Teatrul — oricât le-ar părea de rău unora de aceasta — se va deschide dar ca de obicei la 1 octomvrie. Nu suntem încă fixaţi cu care piesă vom începe; e probabil, însă, că vom începe ori cu Agaki Flutur, comedie în 3 acte de d. Alecsandri, rolul principal ţinut de d. Anestin, sau cu Regele Lear, tragedie în 5 acte de Shakespeare, rolul principal d. I. Petrescu.

După acestea vor urma, pe rând: Manevrele de toamnă, Toţi pentru unul şi unulpentru toţi, Politicalele, Adevăr, dar cu măsură, Trei pălării, Oaia rătăcită, Femeile noastre, comedii; Macbeth, Pascal Fargeau, Bastardul, Fiica d-lui Fabriţiu, tragedii şi drame; poate şi Visul unei nopţi de vară, cu muzica lui Mendelssohn, redusă, se înţelege, într-un mod raţional la proporţiile mijloacelor noastre; iar mai târziu, pe lângă altele, şi o comedie nouă de subscrisul, la care acuma chiar lucrez. Stagiunea se va închide ca de regulă între 1 aprilie şi 1 mai.

Să nu uit a spune un lucru. E adevărat că — din cauze neatârnate de voinţa direcţiunii, şi chiar nici de voinţa d-lor proprie — vreo doi-trei artişti buni ne lipsesc în anul acesta. La această regretabilă împrejurare, direcţia a căutat să remedieze luând alţi artişti de deosebite genuri, dar tot aşa de cunoscuţi ca buni, pe cari publicul dorea de mult să-i vază pe scena Teatrului Naţional; e destul să pomenim de dd. Anestin şi Hagiescu. Afară de asta, direcţia a căutat sâ întrebuinţeze mai bine ca în trecut nişte talente marcante, ce până acuma stăteau cam prea ascunse în umbra rolelor de a doua mână. Astfel, în stagiunea aceasta, d. Petrescu – care a jucat anii trecuţi aşa de bine pe Macduff în Macbeth, pe Actorul în Hamlet, pe bătrânul Moor în Briganzii – va juca pe regele Lear, pe Fabriciu şi pe Pascal Fargeau şi alte prime roluri forţi.

Cunoscătorii de teatru şi în general publicul amator vor înţelege cât e de avantajoasă această sistemă de a da drumul tutolor talentelor să-şi facă evoluţia complectă.

Aşadar, ne-am înţeles? N-aibă nimeni grije, şi mai cu seamă cei ce nu o au sinceră, că teatrul nu va merge.

Un confrate al dv. mă înghimpa mai deunăzi cu o informaţie, în care spunea cum că s-ar putea prea bine ca teatrul nici să nu mai înceapă. Acesta nu o ştia d-sa din proprie cercetare, nu; i-o spusese un amic al d-sale, care, zicea d-sa, este “un bărbat competinte”; cine o fi acel bărbat competinte nu putem nici măcar bănui, devreme ce, slavă Domnului! care dintre noi toţi, cetăţenii regatului, nu are “un amic” şi nu este un “bărbat competinte”?

Această informaţie este – cum să zic mai bine? – o nerozie răutăcioasă sau o răutate neroadă? fiindcă cine inventează tendenţios aşa absurdităţi nu pot ştii ce e mai mult – rău ori nerod. Oricum ar fi, însă, nerod ori rău, puţin importă dacă o dată amicul d-sale afirmă ca d-sa este un bărbat competinte. Pe acesta îndeosebi îl invităm, cu tot respectul ce se datoreşte unui “bărbat competinte” că d-sa a veni măcar la deschiderea şi închiderea stagiunii noastre.

Sfârşesc.

M-am crezut dator să fac astă întâmpinare dintr-o singură dată la tot ce s-a spus şi şoptit pe socoteala teatrului şi a mea. Nu am scăpat din gând pe nici unul dintre răuvoitorii mei; fiecare, sper, îşi va găsi aici şirul care-l priveşte; nu cred că vreunul să se poată îndoi că am făcut nepoliteţea de a-l uita.

La orişice s-ar mai spune sau şopti de aici în colo, voi răspunde tocmai la primăvară, după închiderea stagiunii, căci acuma sunt prea ocupat cu afacerile teatrului, nu am vreme de pierdut cu polemice şi cancanuri.

Daţi-mi voie să vă mulţumesc, iubite confrate, de ospitalitatea graţioasă cu care mi-aţi acordat acest loc în coloanele dv. şi să vă strâng mâna cu toată stima.

I.L. Caragiale
Director general al Teatrului Naţional.

Bucureşti, 1888, august 22

TE-AR MAI PUTEA INTERESA