Editura Global Info / Literatură

Ion Minulescu

Isprava toamnei

lui Mircea Damian

Toamna, fată deocheată ―
Biata fată!...
Deocheată, dar frumoasă
Şi cochetă,
Mi-a intrat odată-n casă,
Indiscretă,
Să mă-ntrebe ce mai fac...
Ce problemă viitoare
Mă mai doare...
Ce ţigări de foi mă otrăvesc
Când vorbesc...
Şi ce fel de coniac
Beau când tac...

Şi de-atunci ―
Nu vreau să spun de când ―
Am rămas cu toamna-n trup şi gând!...

Şi de-atunci, în fiecare an,
Toamna, fată bună, vine să mă vadă ―
Vine ca o oră fixă pe cadran
Şi solemnă ca o stea cu coadă...
Şi, cum ştie că eu nu fac decât bine,
Toamna stă trei luni întregi la mine,
Cum ar sta la ea acasă...
Până ce-ntr-o bună zi mă lasă
Şi se duce de s-ascunde...
Unde?...
Dracul ştie unde!...

Numai că, după ce pleacă,
Odăiţa-mi pare mai săracă...
Poate fiindcă toamna-mi fură
De la gură
Tot ce-n nouă luni adun ―
Cu răbdare şi tutun ―
Tot ce cred că-i mai de seamă
Pentru clopoţelul meu de-alarmă!…

Toamna, fată indiscretă
Şi cochetă,
Se agită ca un ascuţiş de sapă
Pe biroul plin de praf şi prin sertare
Şi-mi distruge fără milă
Operele literare,
Rupând filă după filă,
De mă lasă gol... goluţ...
Ca o ciutură-ntr-un puţ,
Fără nici un pic de apă!...

Dar norocul meu că-n acest an
Timpul merge după alt meridian...
Şi că versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă ―
Cum scriu eu de obicei, pe masă ―
Ci pe iarba verde,
Undeva, la ţară,
Unde calendarul scrie că-i tot vară
Şi-unde toamna încă nu sosise!…

Adevărul literar şi artistic, nr. 618, 9 octombrie 1932

TE-AR MAI PUTEA INTERESA