Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Singură

Era vecinic tăcut satul acela de pescari pierdut, departe pe malul mărei; dar mai pustiu şi jalnic părea, acum spre toamnă, când se găteau şi berzele să plece în lunga lor călătorie.

Nourii alergau nebuni pe bolta sură a cerului şi pete negre se formau sub ei, pe marea albastră sinilie care se frământa isbindu se în clocot de malul nisipos şi sterp.

Doi plopi – singurii în tot satul – din dreptul bisericuţei văpsită în verde, se văitau îndoiţi spre pământ de vântul ce mugea turbat dinspre largul mărei.

În bătătura caselor tupilate sub coperişele de stuf, câteva femei cu manele straşină la ochi cătau lung, cercetător, departe în zare.

Pe întinderea nemărginită a mărei câteva puncte negre se iveau ridicându se pe crestele albe ale valurilor şi apoi se pierdeau iar coborând în golul ce l făceau valurile în jocul lor nebun şi zbuciumat.

Erau bărcile mici şi negre ale pescarilor ce se duceau la plasele şi cârligele aşezate departe în mare.

Ce dimineaţă urâtă era în ziua aceea!

Fâlfâituri dese de aripi se auzeau din când în când: berzele îşi părăseau cuiburile de stuf, pregătindu-se de drum.

După ce s au strâns toate înălţându-se grămadă, una câte una şi-au luat locul la rând în şirul lung ce s-a pornit în mers întins, plutind prin înălţime.

Numai una, o singură barză mare, bătrână, rămase jos cu gâtul întins înainte, mişcând mereu ciocul deschis.

Sta locului, privind cu ochii mari, ţintă, la şirul care se perdea în depărtare, plutind uşor ca o panglică neagră, întinsă în spaţiu, sub bolta cerului înourat.

Sărmana!... avea o aripă tăiată.

Mai făcu o ultimă sforţare desperată; îşi desfăcu singura aripă ce o avea: un fâlfâit grăbit, întrerupt, şi se înălţă o clipă, căzând apoi într-o coastă pe coperişul bisericei.

Ţinându-şi aripa încă întinsă, rămase acolo cu pliscul în sus, zăcând aşa singură, stingheră, cătând cu jale la cei ce o lăsau...

Copiii, adunaţi la jocuri nebunatice în bătătura bisericei din sat, adesea o luă la ţintă lovind cu pietricele sărmana pasere care zăcea părăsită cu ciocul ascuns sub singura-i aripă; şi uneori când pe deasupra trecea în sbor spre mare vreun cârd de călători, ea se deştepta şi, ridicându-şi, capul, căta cu gâtul întins înainte, spre orizont departe, până ce nu se desluşea liniuţa aceea neagră care se perdea tremurând uşor prin zarea plumburie din spre miazăzi...

În deltă, 1898

Din volumul Schiţe Marine

TE-AR MAI PUTEA INTERESA