Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Ana Maria

În lumea cea veche şi frumoasă a basmelor, când scriitorul şi cetitorul storcea din fiecare poveste oricât de neînsemnată „morala”, frumoasele flori ale povestirilor le strângeau în buchete mâini binevoitoare, şi poveştile n-aveau numai savoare, dar şi miere dulce mângâietoare. Azi e mai anevoios să culegi flori aşa de blânde şi sentimentale, căci vitrinele scriitorilor sunt pline cu orhidee şi alte flori cu mirosuri exotice îmbătătoare. Totuşi, uneori ţi-e dor de vremile frumoase de demult, de poveştile frumoase de demult şi de morala care zâmbeşte cu gingăşie, care e în acelaşi timp blândă şi cochetă.

Ana Maria Rosenmond, la vrâsta de doisp’sce ani juca leandler cu atâta patimă şi foc, că preotul din micul sat austriac chemă pe părinţii fetiţei, îi puse să şează pe scaunele în stil Biedermeier şi, răzimându-se de dulapul de rufării care era coperit cu o faţă în horbotă şi pe care stătea o cruce de lemn, încercă să le vorbească la inimă:

— Copila voastră, Ana Maria, dumineca trecută înnebunise eu jocul ei pe flăcăii din sat. În fata asta arde focul Diavolului şi dacă n-o cătaţi de cu vreme de mântuirea sufletului ei, o să Kichopni. Cerul i-a dăruit prea multă frumuseţe şi acum cerul cere să i-o daţi îndărăt. Fiica voastră să fie mireasa lui Hristos, să îmbrace haina călugărească, care singură o va apăra de suferinţele pământeşti şi de chinurile iadului.

Părinţii merseră plângând acasă, se sfătuiră multă vreme ce să facă, în sfârşit, hotărâră să trimită pe Ana Maria într-un institut de călugăriţe la Gratz. Preotul satului luă asupra-şi sfânta misiune să ducă pe Ana Maria în Gratz, şi în decursul călătoriei vorbi necontenit la sufletul tinerei fete.

Casele cele mari, oamenii cu haine ciudate şi femeile ce răspândeau razele frumuseţii însă stricară imaginaţia Anei Măriei. Tăcea cu încăpăţinare ori de câte ori preotul îi punea vreo întrebare. Înaintea unei cârciume unde pe uşe scria: „Vin nou” — popa, căruia i se făcuse cald, după mai multă zbuciumare sufletească, se opri şi vorbi astfel Anei Maria:

— Eu acuma intru aci, dar tu n-ai voie să vii cu mine. Stai aici în colţ, zi şase Tatăl nostru, şi până vei zice al şaselea, eu voi fi din nou lângă tine.

Ana Maria îşi împreună mâinile, se uită cu evlavie la cer, şi preotul se depărtă liniştit. Când se întoarse, Ana Maria — nicăiri. Preotul era cât p-aci să-şi piarză minţile, alergă ca un smintit pe uliţe, întrebând de la toţi oamenii nu cumva au văzut trecând pe undeva o fetiţă de la ţară în haină roză. Degeaba fură toate, Ana Maria nu se găsi. Preotul se opri în colţul stradei unde lăsase pe Ana Maria, zise şase Tatăl nostru, apoi îşi zise aşa: „A luat-o Diavolul.”

Şi plecă trist acasă.

Când fu de 15 ani, Ana Maria Rosenmond era balerină la Burgtheaterul din Viena. Un arhiduce o luă la ochi, şi de-atunci din rândul cel din urmă al baletului aşa zicând, zi de zi făcea câte un pas înainte către rivaldă. Se şi vorbea că pe cea mai celebră balerină din vremile acelea, care după arhiduce era „o vază aulică”, să o înlocuiască cu dânsa. Arhiducele însă deodată gândi altceva şi fugi cu Ana Maria în Veneţia. Şpionii împăratului ştiriciră în care palazzo se ascunde arhiducele. Pe arhiduce îl chemară acasă în Viena, împăratul îl certă şi-l puse în carantină mai multe luni. Ana Maria primi 200 de taleri de la un omuleţ ciudat, misterios şi apoi o izgoniră pentru totdeauna de pe teritoriul Austriei.

Trebui să părăsească minunata Veneţie, oraşul visurilor, care pe atunci aparţinea Austriei. Dar un director italian care tocmai vroia să meargă cu compania sa în Paris, auzise de la republicani unde se ascunde Ana Maria, o cercetă şi-i oferi un contract splendid.

Ana Maria ajunse în Paris şi într-un an de zile deveni una dintre cele mai celebre balerine ale Operei italiene. Asta-i fuse epoca de aur. Ziarele scriau coloane întregi despre jocul ei, muzicanţi îi dedicau ei compoziţiile lor, poeţi o admirau şi o iubeau de departe, iar prinţii îi făceau curte de aproape. Vestea idilei veneţiane ajunse şi în Paris şi făcu să crească şi mai mult nimbul balerinei.

Dar gloria atunci îi ajunse la zenit când un tânăr şi renumit poet francez bău otravă în supărarea-i amoroasă pentru că Ana Maria îi trimise înapoi versurile de dragoste însoţite de-un compliment italienesc de surugiu. Ana Maria aici fusese curat nevinovată. Ea nu-şi aducea aminte decât că între multe mii de oameni i-au prezintat un bărbat foarte blond, aproape alb de blond, căruia ceilalţi îi ziceau Rene şi care toată seara nu-şi luă ochii de la dânsa. Versurile, ca semnul unei obrăznicii vădite, i le-a trimis îndărăt.

Poetul nu muri de otravă, dar îşi pierdu lumina ochilor.

Pe-atunci oamenii erau încă impresionabili faţă de istoriile sentimentale, şi vestea poveştii sentimentale dintre poet şi Ana Maria se răzleţi în toată lumea. Bătrânul preot aşa auzi întâi de vestea mieluşelului pierdut.

— Opera diavolului, zise trist, să-i aşteptăm sfârşitul…

Peste un an nimeni nu mai ştia nimic de Ana Maria. Într-o seară dispăru misterios de-aci şi nici nu mai ieşi la iveală. Îndrăgostiţii ei scormoniră pentru dânsa întreg oraşul, degeaba! Într-un an toată lumea o uită… chiar şi numele.

Ana Maria în timpul acesta zăcea într-un mormânt mare şi trist, a cărei învelitoare era de aba proastă şi de unde nu putea vedea nici cerul, căci fereastra era la spatele ei şi ea nu se putea mişca. Călugăriţe forfoteau în jurul ei şi ea în visurile-i de aiurire credea că bătrânul popă totuşi a dat peste ea undeva şi acuma vrea s-o facă cu de-a sila mireasa lui Christos. O boală lungă, chinuitoare o ţintuise în pat, şi-n vremea asta nu se gândea la altceva decât la satul ei şi la popa bătrân.

„Dacă mă vindec. Îşi zicea deseori, mă fac călugăriţă. Bine-mi spunea bătrânul popă.”

Trecu un an de când Ana Maria ajunse în spital, şi-n vremea asta toată frumuseţea i se ofilise, pe care nu demult prinţii i-o asediau, pictorii o eternizau, compozitorii o puneau pe note şi poeţii o cântau.

— Eşti vindecată, fiica mea, zise într-o zi doctorul. De-acuma te poţi duce de-aici, ba chiar trebuie să pleci.

Ana Maria cei dintâi paşi îi făcu spre oglindă şi-ntr-o clipă văzu ce stricăciuni a făcut într-însa un an de zile. Multă vreme zăcu leşinată în odaie, în vechea ei odaie unde cununi de lauri, benzi colorate, daruri rămaseră cu amintirea ultimă a gloriei trecute. Când îşi veni în fire, prinse a mângâia ca o nebună lucrurile cari îi erau dragi şi-n sfârşit se opri dinaintea portretului copilului ei, care era încadrat cu văl negru de doliu.

Ana Maria înţelese brusc şi aceasta:

— A murit, a murit fără să-i fi putut săruta guriţa…

Şi ce chin este pe lume s-a zvârcolit în sufletul ei. Toate suferinţele iadului îi trecură prin vine ca un oleu înfierbântat.

Dac-ar fi văzut toate astea bătrânul preot…

Aici s-ar cuveni să închei povestirea. În lumea cea veche şi frumoasă a poveştilor, aici aş fi pus jos condeiul, pentru că am scos frumos la iveală „morala”.

Dar eu n-aş avea hodină dacă aş tăcea cele ce i s-a mai întâmplat cu Ana Maria. Documente reci ne spun scurgerea vieţei ei mai departe şi tot aşa de rece vreu s-o spun şi eu.

Ana Maria pierduse tot ce putea pierde şi nu-i rămase decât un medalion în care era pictată cu email chipul Sfintei Maria şi pe care încă bătrânul preot i-l atârnase la gât. Medalionul acesta îl căută în toate părţile, dar nu-l găsea nicăiri, căci în decursul anilor s-a irosit. Când văzu Ana Maria că-şi pierduse şi această ultimă nădejde, îngenunche pe pământul rece şi grăi astfel:

— Sfântă Maică Precistă, şi tu m-ai părăsit!… Acu trebuie să mor!

Şi vru să moară, dar un glas, parc-ar fi fâşiit de pe buze de femeie, îi şopti:

— Caută!

Şi Ana Maria începu din nou să caute, scormoni prin toate sertarele, prin toate crăpăturile odăii, examină totul cu de-amănuntul, şi douăzeci şi patru de ore căută nemâncată, nebeută, parcă canonindu-se, medalionul, ultima nădejde. Chipul Sfintei Maria nu-l mai găsi. În schimb, dădu peste o scrisoare al cărui scris nu-l cunoştea şi o desfăcu curioasă, căci încă nu era nici desfăcută.

În scrisoare poetul care vruse să-şi facă seama cu otravă din pricina ei îşi lua adio de la dânsa şi de la viaţă.

„Dacă aş fi desfăcut atunci scrisoarea asta, se gândea în sine Ana Maria, nenorocitul băiat nu s-ar fi otrăvit şi n-ar fi orbit din cauza asta.”

Apoi deodată-i veni în minte întrebarea: „Oare mai trăieşte? Ce face? În visurile lui neluminate mă vede tot aşa de frumoasă ca de mult? Ochiul lui n-o să crează nici dacă petele mele de vărsat...”

Nu se linişti până ce nu găsi pe poet, care cu orbia şi pesimismul lui se retrase la ţară. Într-un an îl uitaseră şi pe dânsul, dar Ana Maria îl găsi şi-i vorbi astfel:

— Eu sunt Ana Maria. Îţi mai aduci aminte?

Poetul credea că-i face cineva vreo glumă crâncenă, dar vocea era vocea cea veche, pentru care se topea şi pe care n-o mai putea uita.

Mângâie mâinile şi obrajii fetei şi-i zise:

— Te duci de la mine?

Ana Maria îi spuse fericită:

— Nu, rămân aici pentru totdeauna… căci aici am găsit din nou tot ceea ce pierdusem. Slavă ţie, Maică Precistă!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA